Femeia, 1962 (Anul 15, nr. 1-12)

1962-01-01 / nr. 1

Trenuri, în noapte, aleargă pe toată în­tinderea ţării. Pe tăbliţe de metal, prinse de vagoane, sunt scrise itinerarele care adunate ar alcătui o întreagă toponimie a patriei: Paşcani, Vatra Dornei, Arad-Curtici, Con­stanţa, Satu Mare, Timişoara, Giurgiu... în dreptunghiurile ferestrelor, ca pe tot atîtea ecrane, rulează filmul priveliştilor ţării noas­tre — oraşe şi sate, munţi şi cîmpii, uzine şi sonde. Călătorii privesc şi nu se mai satură privind. Parcă o caravană de lumini însoţeşte toate aceste trenuri, alergînd paralel cu ele. Din oceanul de întuneric al nopţii, roiuri de becuri electrice smulg zeci de oraşe şi sate. Uzinele, unde munca nu conteneşte, acum iluminate feeric,­ seamănă ca nişte trans­atlantice străbătînd întinderile nopţii. înalte coloane de lumini, sondele înţeapă cerul cu cîte o scînteie care se preface în stea; puz­deria de stele pare a fi semănată de oameni. Nu te mai saturi privind, călătorule! Cu fruntea lipită de geam, ai vrea să numeri toate aceste becuri aprinse în ultimul deceniu şi care ţes patriei un veşmînt de lumină. Dar nu poţi, aşa cum nu poţi număra stelele pe cer. Şi totuşi... cîte or fi? Fiecare bec, fie­care licurici electric sclipind în lungul cîm­­piei, la arie. In fereastra casei de naşteri sau pe uliţa satului e semnul unei măreţe bătălii, bătălia pentru electrificare, începută la che­marea şi sub conducerea partidului. Fiecare bec, fiecare scînteie aprinsă la filamentul acelui mic clopot de sticlă, este un trofeu cucerit în lupta cu năprasnice cursuri de apă, cu uriaşe forţe adormite în măruntaiele năruri­ţlui­ A f­al­u Ion Ia grea, purtată cu forţele crîncene ale naturii şi cu moştenirea tristă lăsată de regimul burghezo-moşieresc. A fost o luptă eroică, p­urtată de mun­citori, tehnicieni, constructori, energeticieni, de mii şi mii de oameni însufleţiţi de planul partidului, înaripaţi de avânt patriotic, în­ Tlararaţi­ue”­­ în l­unea despre viitor a lui Lenin. Şi de aceea o luptă biruitoare. Trenuri, în noapte, aleargă pe toată întin­derea ţării. A ţării scăldate în lumină, întunecată moştenire ne-a lăsat regimul burghezo-moşieresc, întunericul neştiinţei de carte (4 milioane de analfabeţi), întunericul superstiţiilor (la sate ploaia era invocată cu sfintele moaşte) şi întunericul propriu-zis. „Introducerea electricităţii în casa lucrăto­rului sau ţăranului ar însemna, domnilor, o profanare a tradiţiei modului de viaţă al acestor oameni“ — a spus cu neruşinat cinism, în 1934, un mare moşier ieşean, în acel an, numai 3,5 la sută din totalul satelor erau electrificate. în 1938 puterea totală instalată era de numai 501 000 kW. Regiuni întregi, Moldova, Oltenia, Dobrogea şi nordul Ardea­lului, nu aveau nici o linie electrică de înaltă tensiune. în micul orăşel moldovenesc în care locu­iam, proiecţia unui film dura, din cauza deselor întreruperi de curent, o după-amiază întreagă. Birjele aveau de o parte şi de alta a caprei cîte un felinar şi adesea singura lu­mină pe străzi venea de la acele biete felinare. De cîte ori, seara, nu ne trimiteau mamele la uzina electrică să întrebăm de ce nu arde lumina? Niciodată nu ne-am întors cu vreun răspuns. Astăzi, şi în orăşelul moldovenesc lumina arde ziua şi noaptea şi nu se întrerupe decît un singur minut, în noaptea de revelion. Cu aproape doisprezece ani în urmă, par­tidul a elaborat măreţul şi cutezătorul plan de electrificare. „Electrificarea ţării noastre — arăta atunci tovarăşul Gheorghe Gheor­­ghiu-Dej — se impune ca o sarcină de cea mai mare urgenţă şi însemnătate. Lichidarea îna­poierii economice şi culturale a ţării, pe baza trecerii la marea producţie socialistă în in­dustrie şi agricultură, este de neconceput fără electrificare“. Poporul nostru şi-a însuşit fiecare dintre prevederile planului şi le-a transformat într-o realitate, în sensul propriu şi nu numai figu­rativ al cuvîntului, luminoasă. Electricita­tea este o hrană a industriei. O pîrghie în dezvoltarea agriculturii, a ştiinţei şi cultu­rii, a ridicării bunăstării poporului. De împlinirea visului leninist al electri­ficării întregii ţări este legată făurirea viito­rului comunist. Planul conceput de partid a fost un uriaş generator de energie pentru marea armată a proiectanţilor, constructorilor, electrotehni­­cienilor, montorilor, pentru oamenii atîtor şantiere deschise în toate regiunile ţării. Milioanelor de cai-putere ale unor rîuri vije­lioase li s-au pregătit frîie puternice. Arbori metalici, stîlpi de înaltă tensiune s-au pre­gătit să traverseze Carpaţii ca nişte alpin­işti temerari, cum nu mai văzuseră munţii noştri, în locuri unde de mii de ani nu domneau decît mărăcinii, mistreţii şi stihiile se des­­cărcau turbine şi transformatoare pentru viitoarele centrale electrice. Aşa a fost în Dobrogea, acolo unde se înalţă acum Termocentrala „Ovidiu II“. Aşa a fost la Moroeni, unde şuvoiul năvalnic al Ialomiţei a fost prefăcut în lumină şi forţă motrice. Aşa a fost la D­oiceşti, la Paroşeni, la Sadu, la Sîngeorgiu de Pădure, la Comăneşti, la Borzeşti, unde s-au construit puternice termo şi hidrocentrale. Şi tot astfel s-a petrecut la Bicaz, locul unde s-a înălţat măreaţa cetate a luminii, de 210 000 kW, şi care se înscrie printre ma­rile amenajări hidroenergetice din Europa. Iar în tot acest timp se realiza sistemul na­ţional energetic unic, ramurile lui se întin­deau cu fiecare an, cuprînzînd, interconec­­tînd aproape toate regiunile. Toate aceste noi centrale, asemenea unor ventricule ale unei inimi puternice, au început curînd să trimită în arterele uzinelor noas­tre socialiste un sînge tînăr, o energie nouă, sporită. La Reşiţa s-au construit hale noi pentru producerea de utilaje electrice. La Craiova o uzină vastă, „Electroputere“, a fost ridicată în vederea aceluiaşi scop. Fete tinere, unele venite din sate unde nu se aprin­sese încă primul bec electric, s-au înscris la şcoala de pe lîngă noua uzină craioveană, pentru a învăţa meseria de bobinatoare. în mii de sate, unde de la întemeierea lor oamenii nu avuseseră parte decît de strălu­cirea rece a lunii şi de lumina zgîrcită a feş­tilei, s-au aprins becuri electrice, zeci de mii de becuri. în numărul acestor sate se cuprinde şi Ipoteştii, unde s-a născut marele nostru poet Mihail Eminescu. Sala pe deal, la Ipo­­teşti, ard acum luceferi aprinşi de oameni. Un nimb de lumină încunună chipul de astăzi al patriei. Uriaşe forţe naturale au fost supuse, uriaşe motoare au fost puse în mişcare prin munca îndrăzneaţă a comunişti­lor, a maselor de oameni călăuziţi de comu­nişti. Slăvim această muncă ale cărei roade le întîlnim la tot pasul şi se răsfrîng asupra vieţii noastre. Energia descătuşată în ultimul deceniu hrăneşte acum marile cuptoare hune­­dorene, pune în mişcare mecanismele auto­matizate ale Laminorului de la Roman, insta­laţiile de la Oneşti şi Săvineşti, revarsă valuri de lumină asupra oraşelor noastre. Lumina! Acest tezaur, ascuns ochilor atî­tor generaţii care ne-au precedat, intră acum, cu o bogăţie de raze mereu mai mare, în viaţa patriei noastre, a căminelor noastre. La acelaşi izvor soarbe şi oţelarul, şi colec­tivistul, şi poetul, şi radiologul, şi gospo­dina. Aceleaşi surse de energie şi lumină pentru cuptoare şi electrificarea ariei, pentru releul de televiziune şi fierul de călcat, pentru aparatul medical şi frigider, pentru linotipul care imprimă aceste rînduri şi pentru veioza la lumina căreia le citiţi. Fără de număr sînt roadele măreţei bătălii de electrificare a ţării. Dar în anii ce vin,, roadele vor fi şi mai multe, şi mai bogate: 18,5 miliarde kilowaţi-ore în 1965; 65 — 70 miliarde kilowaţi-ore în 1975, spun Directive­le Congresului al III-lea al partidului. Şi gîndul se duce la turbinele viitoarei hidro­centrale de pe Argeş, la noile centrale din regiunile Ploieşti, Oltenia, Crişana, Mureş- Autonomă Maghiară, Iaşi, aleargă o dată cu lo­comotivele Diesel-electrice, încearcă să cuprin­dă salbele de lumini cu care patria se va în­frumuseţa, energiile cu care se va îmbogăţi. Pe pămînturile ţării noastre se vor aprinde constelaţii mai luminoase decît cele cu care e semănată în nopţile de vară bolta cerească. Şi strălucirea lor va fi ea însăşi o laudă adusă celor ce le-au aprins, oamenii minunaţi ai patriei noastre socialiste. IGOR ŞERBU :Romînia este o ţară bogată în cursuri de apă şi ză­căminte de lignit... în ţara noastră stă sarcina măreaţă de a pune stăpînire pe milioanele de cai,putere care se irosesc în apele noastre, pe milioanele de cai-putere care zac în subsolul ţării noastre şi să-i folosim pentru ridicarea industriei, agriculturii şi transporturilor, pentru propăşirea şi înflorirea patriei noastre*. (Din raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej asupra planului de electrificare a tarii.)

Next