Femeia, 1989 (Anul 42, nr. 1-11)
1989-09-01 / nr. 9
CENTENAR EMINESCU PORTRETUL POETULUI Fluvii de cerneală brazdeaza geografia noastră de suflet numită Eminescu in ultima sută de ani, cu pasiune sau numai cu spini didactic, cu acribie, rigoare, fantezie sau pioșenie, s au sens analize de toate felurile, de la cele de tip clasic pina la cele structuraliste, semiotice, matematice, statistice, s-au numărat vocalele, s-a stabilit frecventa unor cuvinte şi recurenta unor motive. în fine, fiecare a făcut tot ce-a putut şi cum a putut, cu veneraţie şi pasiune, aşa incit credem, sat ne place sa credem, ca ştim cite ceva despre opera lui Mihai Eminescu şi, totuşi, fie ca vrem să recunoaştem, fie ca nu, una din obsesiile noastre ramine imaginea poetului, timbrul vocii, gestica, felul in care reacţiona, cum va fi fost el, adică, sau, aşa cum însuşi spune cu trist sarcasm in Scrisoarea I, acele lucruri „in mod fatal legate de o mina de pamint", căci, neputînd ajunge la el, încercam să-l aducem mai aproape de noi, traducindu-l in limba noastra paminteasca. Recitesc cu emoţie mereu proaspătă putinele descrieri ale Poetului făcute de contemporani, privesc cu aceeaşi emoţie de fiecare dată cele citeva fotografii din atit de restrinsa iconografie eminesciana şi am, tot de fiecare dată, sentimentul că nici o imagine (fie ea şi fotografică), nici o descriere nu-l apropie atit cit aş vrea de înţelegerea mea, pentru că nu se poate identifica integral cu imaginea pe care o port cu mine, aceeaşi şi alta la fiecare lectura a scrierilor sale. Căci, probabil, fiecare dintru noi are in miezul simţirii sale tatuată o alta efigie a Poetului, după cum a ştiut sau a fost în stare sa-l simtă sau să-l înţeleagă. Portretele, ca şi analizele literare spun şi ele atit cit pot spune Dar oncit de mult aş vrea, cu paminteana şi, la urma urmei, scuzabila mea curiozitate, să ştiu cum a fost Mihai Eminescu, singurul lui portret adevărat ramine uriaşul, tensionatul şi copleşitorul autoportret care este Opera Sa Opera sa, scrisă cu sfîşiere, patimă şi luciditate in limba Eminescu, pe care noi am moştenit-o cu o singură dispoziţie testamentară: aceea de a căuta „cuvmtul ce exprimă adevărul" şi pe care, vai, nu totdeauna am fost in stare sa o respectam; opera sa, scrisa cu sfişiere, patimă şi luciditate în spaţiul Eminescu, in care locuim şi noi de o sută de ani şi pe care trebuie să ni-l asumăm, cu demnitatea necesară unor urmaşi ai acestei Rome care este opera eminesciana şi către care duc toate drumurile simţirii româneşti. DANIELA CRASNARU „ Tu, chip chinuitor de dulce. Tu, ideal în ochii mei. Tu, ce femeie intre flori eşti Şi-o dulce floare-ntre femei. De-ai rămîne pe veci frumoasă. Precum te simt precum te văr. Ca-n părul tău cel lung şi galben Eu Hori de-a venii să aşez!" Universul familiei „Ne bucurăm mult de ei, de copilaşii noştri..." N-a avut o copilărie fericita, zice Mama i s-a stins de tinără şi, mai apoi, tată-său a încercat să-şi ducă viaţa mai departe alături de altă femeie. Cum se intimplă adesea, celei de-a doua ii mersese la inimă mai mult bărbatul, tatal, adică, mai pufin cei cinci copilaşi ai săi, cărora, mai tirziu, le născu 2 frăţiori. Bărbatul încercase sa-i apropie de ea pe toţi copiii, o mai ciondănea, dar ce să-i faci, cînd nu e sa te doară inima de cineva, nu te doare şi pace... intr-o zi. Gheorghe işi luă tălpăşiţa de-acasă. Era mai mic şi copleşit de dorul după o mama bună, il chinuia mai abitir ca pe ceilalp farfuria de ciorbă pe care „cea de-a doua" i-o punea pe masa fără un zimbet pe chip. Aşa că, intr-o zi, Valea Casei, cum « zicea satului său de lingâ Birlad, rămase in urmă. Băiatul s-a îndreptat către fraţii mai mari, stabiliţi unul la Galati, altul la Hunedoara Au fost însă doar citeva excursii. Cei mari il întorceau şi puştiul, după ce-şi lua porţia de bâtaie, începea iar să suspine ascuns pentru farfuria de ciorba pusă dinaintea lui fără zimbet, fără o vorbă bună... Mai tirziu a crescut intr-o altă familie, din Bucureşti, care nu avea copii. A fost a doua creştere, au fost oameni buni, zice el, dar s-au prăpădit repede şi Gheorghe a rămas iar singur Ceea ce-mi doresc pentru copiii mei este să aibă întotdeauna pe cineva care sa le pună farfuria pe masă cu un zimbet in privire... tot subliniază el şi-apoi îşi întoarce cu duioşie privirea către sofia lui, Elena, mama celor cinci copilaşi pe care Gheorghe, frustrat de o copilărie fericită, şi i-a dorit şi uite că, frumoşi şi sănătoşi, şi deştepţi, acum ii are şi tare se mai bucura de ei Plăcută coincidenţă! Exact in această zi a vizitei mele la familia Coşeru, insă cu 12 ani mai devreme, Gheorghe se căsătorea cu Elena... Acum stăm cu toţii in apartamentul lor spaţios şi aniversarea unei căsnicii fericite le bucură sufletul, vad bine. Uite că viata, cum se intimplă adesea, a compensat pina la urmă copilăria lui trista! Eu o întreb pe Elena cum s-au cunoscut şi ea zîmbeşte amintirii Ar vrea să-mi spună că a fost prozaic — o trimisese gazda la un vecin să împrumute ceva, dar iar se dovedeşte că nu există literatura mai bună ca viaţa şi că adesea în fiecare frază de-ai ei, aparent banală, se ascunde cînd un dram, cind un car de poezie S-au cunoscut si el a invitat-o la un film si-apoi la o cofetărie si, la scurt timp, băiatul i-a zis foarte serios: „Eu vreau sa ma căsătoresc cu tine, să-mi întemeiez o familie..." Ea nu s-a prea mirat de graba cu care el intorcea pe dos proverbul cu pricina, vorba care ironizează fetele ce se zoresc cu măritatul. El îi povestise toată copilăria lui înlăcrimata şi ea, cu inima curată a celor 18 ani, l-a înţeles iute, deşi ea crescuse frumos, cu dragoste din partea părinţilor şi n-avea de unde să ştie ce înseamnă sa nu-i zimbeasca nimeni, să înghiţi cu noduri, in bombăneala insidioasa a unui om căruia numai sâ te ocrotească şi să te alinte nu-i arde. . Tatăl ei atita a zis: Nu-i prea devreme? Căci uneori intr-adevăr este. Nu şi in cazul lor El avea deja o meserie bună, era electrician auto, ea lucra, de asemenea, ca filatoare, erau tineri, e adevărat, dar se gindeau la viată şi la tinereţe ca la o serioasă responsabilitate, nu ca la un îndelungat prilej de amuzamente, de cochetării, de căutare a omului lînga care să trăieşti în linişte. Viata fusese darnică pe neaşteptate de astădata. Mai intii au stat cu chirie. Apoi, intr-o casă cu două camere. Cei mici veneau unul după altul insă şi umpleau paturile şi locurile dimprejurul mesei şi bucătăria şi casa toată Cristian-Sorin şi Serena-Mirela, şi Carmen-Elena, şi Emilia-Marinela, şi Gabriel-Costel, ursuleţul acesta cu ochi jucăuşi, care întoarce pe dos casa să-mi arate o cutie cu poze de familie, pe care mi le şi explică cu cea mai mare seriozitate. Astăzi, familia Coşeru, Gheorghe şi Elena şi cei 5 copilaşi ai lor, locuieşte intr-un apartament spaţios, patru camere şi dependinţe, într-unul din noile şi frumoasele cartiere bucureştene O casă ca un pahar, se spune, nu-i aşa? Elena e o bună gospodina, pricep, dar chiar daca ştiu foarte bine ce înseamnă sa fii gospodina, ordonata şi calculata, tot îmi vine greu sa înţeleg cum poţi sa menţii ordinea şi curăţenia într-o casa cu cinci prichindei? Pentru care trebuie sa găteşti, pentru care trebuie sa speli, trebuie sa le supraveghezi fie joaca, fie lecţiile... Selena este cea care îmi explică toate detaliile, ca un profesor aş zice. De altminteri, ea chiar doreşte sa devină învatatoare şi din felu-i blind şi tacticos în care îmi da explicaţiile înţeleg bine ca, nici vorba, are talent fetita! Ea-mi povesteşte ca şterge praful şi matura, şi spala linoleumul, şi-şi face patul, şi-şi spala lenjeria, şi curăţă legumele, şi duce gunoiul şi „ca mine fac şi surorile mele, că mama aşa ne-a invaţat, s-o ajutăm, ca sintem mulţi si nu poate sa le faca singura pe toate". Elena îmi confirma ca aşa i-au crescut pe toţi, în spiritul unei întrajutorări reciproce, cu răbdare le-au imprimat hărnicia şi spiritul competitiv în toate treburile de acasa, dar şi in cele de şcoala, de invatatura. Ea îmi povesteşte şi el, tatăl, îmi povesteşte, şi ei, cei mici, îmi tot povestesc şi uite, îmi zic, cum se dobîndeşte bunul simţ în viaţă şi ce înseamnă o buna creştere! Sa nu fii egoist, în primul rînd. Să pricepi, mai intii, cu sufletul ca şi celalalt, mama sau soră, are mîini care obosesc şi nervi care se întind, şi suflet care poate fi rănit. Sa te respecţi, respectîndu-l pe cel de alaturi de tine. Sa ştii sa întinzi o floare mamei şi un dar frăţiorului de ziua lui. Să ştii să-l ajuţi pe cel mai mic la lecţii şi sa ştii seara sa-i repovesteşti poveştile rasştiute de pe discurile cu dragoste cumpărate de taticu. Sa fii OM, in două vorbe. Adică receptiv la noianul de bucurii, griji, framîntari, aspiraţii ale celui de lînga tine. Frate, părinte, prieten, coleg. Ma gindesc: am scris de-atîtea ori despre familii cu mulţi copii incit poate, prin repetare, prin suprapunere, situaţiile lor ar putea deveni anoste. Nici un pericol, înţeleg, ii privesc întotdeauna cu aceeaşi uimire şi admiraţie pe aceşti oameni care ştiu sa nu se încurce unul pe altul, care ştiu sa convieţuiască frumos, exemplar chiar, pricep din nou ca o familie cu mulţi copii este cel mai reuşit exemplu de trăire cu sentimentul ca nu trece pe lînga viaţa şi că viata, chiar daca trece, nu trece pe lingă tine. Ea, familia cu mulţi copii, îţi da sentimentul perenităţii, al siguranţei că nu te strecori prin existenta ca un şarpe prin iarba marunta, ci că treci frumos, păşeşti mindru, ca un cerb pintr-o pădure de stejari... „Ne bucurăm mult de ei, de copilaşii noştri... Mai ales seara, cind stăm cu toţii in bucătărie, in lutul mesei, e o desfătare!“, zice Gheorghe Coşeru, care, de cite on vorbeşte despre familia lui, devine sentimental. Scena de familie. Şapte oameni în jurul unei mese seara. Glume mici poveşti, hohote de rîs, planuri pentru ziua de mîine. Tăticul tocmai le controlase lecţiile tuturor, la rînd, lecţiile pe care fiecare şi le-a făcut în cursul zilei cu ajutorul mamei. Apoi se uita la televizor cu toţii sau asculta o noua poveste de pe disc. Familia — temei de fericire. O fericire temeinica, îndelungata. O fericire pe care Gheorghe Coşeru şi-a dorit-o, şi-a dobindit-o, e adevarat, şi cu puţin noroc, dar şi prin multa seriozitate, cu fermitatea şi hotarîrea exemplara cu care s-a angajat în viaţa-i de familist O ampla lecţie de viaţa — familia pe care Elena şi Gheorghe Coşeru le-o transmit cu atît talent copiilor lor şi pe care, cu cît talent, cei mici o preiau in strada Săvineşti, bloc 38 B, oricare dintre locatari iţi va vorbi cu admiraţie despre copiii familiei Coşeru. Sunt cuminţi şi respectuoşi şi învăţă bine, şi sunt mereu curat îmbrăcaţi, şi cit o mai ajută pe mămică lor! Şi, nu-i aşa, nici n-ar mai trebui să-ţi vorbească despre părinţii acestor copii, oameni apreciaţi la locul lor de muncă, oameni de nădejde şi aici, in aceasta casă mare care este blocul, atît de apreciaţi incit, uite, s-a insistat ca Gheorghe Coşeru, deşi-i atît de ocupat, să fie ales şi ca preşedinte al asociaţiei locatarilor. O îndatorire adaos, dar şi un exemplu în plus pentru cei mici. Să te bucuri de încrederea şi de respectul celorlalţi. La serviciu şi acasa, în familie şi printre vecini. Cu convingerea că nu trăieşti inutil, că nu-ţi iroseşti viaţa. Că fiecare clipa care trece e un dar cu dragoste făcut copiilor tai. Dincolo de orice oboseală fireasca. Şi, în primul rînd, fără oboseala în suflet, în inimă cu un permanent zimbet larg și în ochi aidoma, un zimbet pe care toată copilăria ți l-ai dorit. AURORA IOAN