Femeia, 1989 (Anul 42, nr. 1-11)

1989-09-01 / nr. 9

CENTENAR EMINESCU PORTRETUL POETULUI Fluvii de cerneală brazdeaza geografia noastră de suflet nu­mită Eminescu in ultima sută de ani, cu pasiune sau numai cu spi­ni didactic, cu acribie, rigoare, fantezie sau pioșenie, s­ au sens analize de toate felurile, de la cele de tip clasic pina la cele structu­raliste, semiotice, matematice, statistice, s-au numărat vocalele, s-a stabilit frecventa unor cuvinte şi recurenta unor motive. în fine, fiecare a făcut tot ce-a putut şi cum a putut, cu veneraţie şi pa­siune, aşa incit credem, sat­ ne place sa credem, ca ştim cite ceva despre opera lui Mihai Eminescu şi, totuşi, fie ca vrem să recu­noaştem, fie ca nu, una din obse­siile noastre ramine imaginea po­etului, timbrul vocii, gestica, felul in care reacţiona, cum va fi fost el, adică, sau, aşa cum însuşi spune cu trist sarcasm in Scrisoa­rea I, acele lucruri „in mod fatal legate de o mina de pamint", căci, neputînd ajunge la el, încercam să-l aducem mai aproape de noi, traducindu-l in limba noastra pa­minteasca. Recitesc cu emoţie mereu proaspătă putinele descrieri ale Poetului făcute de contemporani, privesc cu aceeaşi emoţie de fie­care dată cele citeva fotografii din at­it de restrinsa iconografie emi­nesciana şi am, tot de fiecare dată, sentimentul că nici o ima­gine (fie ea şi fotografică), nici o descriere nu-l apropie atit cit aş vrea de înţelegerea mea, pentru că nu se poate identifica integral cu imaginea pe care o port cu mine, aceeaşi şi alta la fiecare lectura a scrierilor sale. Căci, probabil, fiecare dintru noi are in miezul simţirii sale tatu­ată o alta efigie a Poetului, după cum a ştiut sau a fost în stare sa-l simtă sau să-l înţeleagă. Portretele, ca şi analizele lite­rare spun şi ele atit cit pot spune Dar oncit de mult aş vrea, cu pa­­minteana şi, la urma urmei, scu­zabila mea curiozitate, să ştiu cum a fost Mihai Eminescu, sin­gurul lui portret adevărat ramine uriaşul, tensionatul şi copleşitorul autoportret care este Opera Sa Opera sa, scrisă cu sfîşiere, pa­timă şi luciditate in limba Emi­nescu, pe care noi am moştenit-o cu o singură dispoziţie testamen­tară: aceea de a căuta „cuv­mtul ce exprimă adevărul" şi pe care, vai, nu totdeauna am fost in stare sa o respectam; opera sa, scrisa cu sfişiere, patimă şi luciditate în spaţiul Eminescu, in care locuim şi noi de o sută de ani şi pe care trebuie să ni-l asumăm, cu demni­tatea necesară unor urmaşi ai acestei Rome care este opera eminesciana şi către care duc toate drumurile simţirii româneşti. DANIELA CRASNARU „ Tu, chip chinuitor de dulce. Tu, ideal în ochii mei. Tu, ce femeie intre flori eşti Şi-o dulce floare-ntre femei. De-ai rămîne pe veci frumoasă. Precum te simt precum te văr. Ca-n părul tău cel lung şi galben Eu Hori de-a venii să aşez!" Universul familiei „Ne bucurăm mult de ei, de copilaşii noştri..." N-a avut o copilărie fericita, zice Mama i s-a stins de tinără şi, mai apoi, tată-său a încercat să-şi ducă viaţa mai departe alături de altă femeie. Cum se intimplă ade­sea, celei de-a doua ii mersese la inimă mai mult bărbatul, tatal, adică, mai pufin cei cinci copilaşi ai săi, cărora, mai tirziu, le născu 2 frăţiori. Bărbatul încercase sa-i apropie de ea pe toţi copiii, o mai ciondă­­nea, dar ce să-i faci, cînd nu e sa te doară inima de cineva, nu te doare şi pace... intr-o zi. Gheorghe işi luă tălpă­şiţa de-acasă. Era mai mic şi co­pleşit de dorul după o mama bună, il chinuia mai abitir ca pe ceilalp farfuria de ciorbă pe care „cea de-a doua" i-o punea pe masa fără un zimbet pe chip. Aşa că, intr-o zi, Valea Casei, cum « zicea satului său de lingâ Birlad, rămase in urmă. Băiatul s-a în­dreptat către fraţii mai mari, stabi­liţi unul la Galati, altul la Hune­doara Au fost însă doar citeva excursii. Cei mari il întorceau şi puştiul, după ce-şi lua porţia de bâtaie, începea iar să suspine as­cuns pentru farfuria de ciorba pusă dinaintea lui fără zimbet, fără o vorbă bună... Mai tirziu a crescut intr-o altă familie, din Bucureşti, care nu avea copii. A fost a doua creştere, au fost oa­meni buni, zice el, dar s-au pră­pădit repede şi Gheorghe a rămas iar singur Ceea ce-mi doresc pentru copiii mei este să aibă întotdeauna pe cineva care sa le pună farfuria pe masă cu un zim­bet in privire... tot subliniază el şi-apoi îşi întoarce cu duioşie pri­virea către sofia lui, Elena, mama celor cinci copilaşi pe care Gheorghe, frustrat de o copilărie fericită, şi i-a dorit şi uite că, fru­moşi şi sănătoşi, şi deştepţi, acum ii are şi tare se mai bucura de ei Plăcută coincidenţă! Exact in această zi a vizitei mele la familia Coşeru, insă cu 12 ani mai de­vreme, Gheorghe se căsătorea cu Elena... Acum stăm cu toţii in aparta­mentul lor spaţios şi aniversarea unei căsnicii fericite le bucură su­fletul, vad bine. Uite că viata, cum se intimplă adesea, a compensat pina la urmă copilăria lui trista! Eu o întreb pe Elena cum s-au cunoscut şi ea zîmbeşte amintirii Ar vrea să-mi spună că a fost pro­zaic — o trimisese gazda la un ve­cin să împrumute ceva, dar iar se dovedeşte că nu există literatura mai bună ca viaţa şi că adesea în fiecare frază de-ai ei, aparent ba­nală, se ascunde cînd un dram, cind un car de poezie S-au cunoscut si el a invitat-o la un film si-apoi la o cofetărie si, la scurt timp, băiatul i-a zis foarte serios: „Eu vreau sa ma căsăto­resc cu tine, să-mi întemeiez o fa­milie..." Ea nu s-a prea mirat de graba cu care el intorcea pe dos proverbul cu pricina, vorba care ironizează fetele ce se zoresc cu măritatul. El îi povestise toată copilăria lui înlăcrimata şi ea, cu inima curată a celor 18 ani, l-a în­ţeles iute, deşi ea crescuse fru­mos, cu dragoste din partea pă­rinţilor şi n-avea de unde să ştie ce înseamnă sa nu-­i zimbeasca nimeni, să înghiţi cu noduri, in bombăneala insidioasa a unui om căruia numai sâ te ocrotească şi să te alinte nu-i arde. . Tatăl ei atita a zis: Nu-i prea devreme? Căci uneori intr-adevăr este. Nu şi in cazul lor El avea deja o meserie bună, era electri­cian auto, ea lucra, de asemenea, ca filatoare, erau tineri, e adevă­rat, dar se gindeau la viată şi la ti­nereţe ca la o serioasă responsa­bilitate, nu ca la un îndelungat prilej de amuzamente, de coche­tării, de căutare a omului lînga care să trăieşti în linişte. Viata fu­sese darnică pe neaşteptate de astădata. Mai intii au stat cu chirie. Apoi, intr-o casă cu două camere. Cei mici veneau unul după altul insă şi umpleau paturile şi locurile dimprejurul mesei şi bucătăria şi casa toată Cristian-Sorin şi Sere­­na-Mirela, şi Carmen-Elena, şi Emilia-Marinela, şi Gabriel-Costel, ursuleţul acesta cu ochi jucăuşi, care întoarce pe dos casa să-mi arate o cutie cu poze de familie, pe care mi le şi explică cu cea mai mare seriozitate. Astăzi, familia Coşeru, Gheor­ghe şi Elena şi cei 5 copilaşi ai lor, locuieşte intr-un apartament spaţios, patru camere şi depen­dinţe, într-unul din noile şi fru­moasele cartiere bucureştene O casă ca un pahar, se spune, nu-i aşa? Elena e o bună gospodina, pricep, dar chiar daca ştiu foarte bine ce înseamnă sa fii gospo­dina, ordonata şi calculata, tot îmi vine greu sa înţeleg cum poţi sa menţii ordinea şi curăţenia într-o casa cu cinci prichindei? Pentru care trebuie sa găteşti, pentru care trebuie sa speli, trebuie sa le supraveghezi fie joaca, fie lecţi­ile... Selena este cea care îmi explică toate detaliile, ca un profesor aş zice. De altminteri, ea chiar do­reşte sa devină învatatoare şi din felu-i blind şi tacticos în care îmi da explicaţiile înţeleg bine ca, nici vorba, are talent fetita! Ea-mi po­vesteşte ca şterge praful şi ma­tura, şi spala linoleumul, şi-şi face patul, şi-şi spala lenjeria, şi curăţă legumele, şi duce gunoiul şi „ca mine fac şi surorile mele, că mama aşa ne-a invaţat, s-o aju­tăm, ca sintem­ mulţi si nu poate sa le faca singura pe toate". Elena îmi confirma ca aşa i-au crescut pe toţi, în spiritul unei în­trajutorări reciproce, cu răbdare le-au imprimat hărnicia şi spiritul competitiv în toate treburile de acasa, dar şi in cele de şcoala, de invatatura. Ea îmi povesteşte şi el, tatăl, îmi povesteşte, şi ei, cei mici, îmi tot povestesc şi uite, îmi zic, cum se dobîndeşte bunul simţ în viaţă şi ce înseamnă o buna creştere! Sa nu fii egoist, în pri­mul rînd. Să pricepi, mai intii, cu sufletul ca şi celalalt, mama sau soră, are mîini care obosesc şi nervi care se întind, şi suflet care poate fi rănit. Sa te respecţi, res­­pectîndu-l pe cel de alaturi de tine. Sa ştii sa întinzi o floare ma­mei şi un dar frăţiorului de ziua lui. Să ştii să-l ajuţi pe cel mai mic la lecţii şi sa ştii seara sa-i re­povesteşti poveştile rasştiute de pe discurile cu dragoste cumpă­rate de taticu. Sa fii OM, in două vorbe. Adică receptiv la noianul de bucurii, griji, framîntari, aspira­ţii ale celui de lînga tine. Frate, părinte, prieten, coleg. Ma gindesc: am scris de-atîtea ori despre familii cu mulţi copii incit poate, prin repetare, prin su­prapunere, situaţiile lor ar putea deveni anoste. Nici un pericol, în­ţeleg, ii privesc întotdeauna cu aceeaşi uimire şi admiraţie pe aceşti oameni care ştiu sa nu se încurce unul pe altul, care ştiu sa convieţuiască frumos, exemplar chiar, pricep din nou ca o familie cu mulţi copii este cel mai reuşit exemplu de trăire cu sentimentul ca nu trece pe lînga viaţa şi că viata, chiar daca trece, nu trece pe lingă tine. Ea, familia cu mulţi copii, îţi da sentimentul perenită­ţii, al siguranţei că nu te strecori prin existenta ca un şarpe prin iarba marunta, ci că treci frumos, păşeşti mindru, ca un cerb pintr-o pădure de stejari... „Ne bucurăm mult de ei, de co­pilaşii noştri... Mai ales seara, cind stăm cu toţii in bucătărie, in lutul mesei, e o desfătare!“, zice Gheorghe Coşeru, care, de cite on vorbeşte despre familia lui, de­vine sentimental. Scena de familie. Şapte oameni în jurul unei mese seara. Glume mici poveşti, hohote de rîs, pla­nuri pentru ziua de mîine. Tăticul tocmai le controlase lecţiile tutu­ror, la rînd, lecţiile pe care fiecare şi le-a făcut în cursul zilei cu aju­torul mamei. Apoi se uita la tele­vizor cu toţii sau asculta o noua poveste de pe disc. Familia — temei de fericire. O fericire temeinica, îndelungata. O fericire pe care Gheorghe Coşeru şi-a dorit-o, şi-a dobindit-o, e adevarat, şi cu puţin noroc, dar şi prin multa seriozitate, cu fermita­tea şi hotarîrea exemplara cu care s-a angajat în viaţa-i de familist O ampla lecţie de viaţa — familia pe care Elena şi Gheorghe Co­şeru le-o transmit cu atît talent copiilor lor şi pe care, cu cît ta­lent, cei mici o preiau­ in strada Săvineşti, bloc 38 B, oricare dintre locatari iţi va vorbi cu admiraţie despre copiii familiei Coşeru. Sunt cuminţi şi respec­tuoşi şi învăţă bine, şi sunt mereu curat îmbrăcaţi, şi cit o mai ajută pe mămică lor! Şi, nu-i aşa, nici n-ar mai trebui să-ţi vorbească despre părinţii acestor copii, oa­meni apreciaţi la locul lor de muncă, oameni de nădejde şi aici, in aceasta casă mare care este blocul, atît de apreciaţi incit, uite, s-a insistat ca Gheorghe Coşeru, deşi-i atît de ocupat, să fie ales şi ca preşedinte al asociaţiei locata­rilor. O îndatorire adaos, dar şi un exemplu în plus pentru cei mici. Să te bucuri de încrederea şi de respectul celorlalţi. La serviciu şi acasa, în familie şi printre vecini. Cu convingerea că nu trăieşti inu­til, că nu-ţi iroseşti viaţa. Că fie­care clipa care trece e un dar cu dragoste făcut copiilor tai. Din­colo de orice oboseală fireasca. Şi, în primul rînd, fără oboseala în suflet, în inimă cu un permanent zimbet larg și în ochi aidoma, un zimbet pe care toată copilăria ți l-ai dorit. AURORA I­OAN

Next