Flacăra Iaşului, mai 1971 (Anul 27, nr. 7656-7681)

1971-05-01 / nr. 7656

. 1 PAGINA A III-A FLACĂRA Ancheta noastră cu prilejul zilei de 1 Mai 1971 Proprietari, producători şi beneficiari, oamenii muncii urcă noi trepte spre afirmarea idealului socialist Sărbătoarea muncii ne dă un foarte bun prilej de a sonda ideile şi sentimentele celor care — proprietari asupra mijloacelor de producţie şi în acelaşi timp producătorii participă la creşterea avuţiei naţionale şi, în mod firesc, la creşterea avuţiei fiecăruia dintre ei. Postura de proprietar şi producător este privită cu mândrie şi nimănui nu-i apare ca o noutate. De aceea discuţia pe această temă se încheagă . Pentru mine, ne spune inginerul şef Ion Nădejde, de la Uzina metalurgică, fabrica şi familia sau viaţa fabricii şi viaţa mea se contopesc. Nu pot să spun încotro mă îndrept cu mai mult interes : spre fabrică sau spre familie. Interesul ar putea fi diferenţiat numai în funcţie de un eveniment deosebit. Tovarăşul Ion Nădejde vine la uzină şi dimineaţa, şi după-amiaza, şi noaptea, ca un proprietar, să vadă cu ochii lui cum s-a rezolvat o problemă sau să vadă pur şi simplu cum merg treburile. Şi dacă totul este in ordine se duce acasă liniştit şi satisfăcut. E uzina lui. Bineînţeles în aceeaşi măsură in care este şi a celorlalţi. E uzina lor şi fiecare se simte stăpin, liniştit sau îngrijorat, după împrejurări. Cinci în uzină a început refacerea cuptorului-tunel, o lucrare de mare răspundere, ei s-au simţit neliniştiţi şi în primele zile au privit-o cu o încordare. Văzînd că lucrarea continuă să se desfăşoare normal s-au liniştit. Zilele trecute cuptorul a fost pus din nou în funcţie. Bucurie, entuziasm. Mai ales că se câştigase şi ceva timp — vreo şase zile. Producţie mai multă, angajamente depăşite. Nu-i ceva lipsit de semnificaţie. Fiecare colectiv are mindria lui, intre care aceea de a îndeplini un angajament se afla pe primul plan. Mindria de a realiza ceva important şi necesar, mai ales necesar, pentru că producţia în afara unor cerinţe reale este o absurditate, mindria de a realiza un lucru de care cineva are nevoie, determină punerea în mişcare a unor energii nebănuite. Sentimentul de proprietar şi producător depăşeşte limitele unei uzine. Oamenii se simt stăpîni pe întreaga ramură din care face parte uzina lor sau stăpîni pe întreaga economie. Și în această calitate sentimentul de proprietar si 'producător pătrunde' pînă în cele ,nai «dinei celule ale conştiinţei. — Ar fi posibil ca industria noastră de mase plastice să nu poată suda pungi din polietilenă de 0,05 milimetri ? se întreba cu cîtva timp in urmă maistrul Ion Prisecaru de la U.P.M.P. Nu era vorba de o ambiţie, de o performanţă care să demonstreze altora că ieşenii sunt mai pricepuţi, ci de e repede, ca o discuţie în familie. In fond, totul e foarte clar, ceea ce aparţine poporului, statului, este şi al meu şi al dumitale, şi al lui... De ce trebuie să mai discutăm ? Totuşi, o discuţie pe această temă aduceelemente care ne arată că proprietatea socialistă, superioară proprietăţii private, determină o răspundere de un fel deosebit, o răspundere superioară fără precedent în conştiinţa oamenilor, necesitate economică. O firmă străină avea nevoie de pungi din polietilenă de 0,05 milimetri. Un produs de mare fineţe dacă-l comparăm cu dimensiunile altora de 0,1 sau 0,2 milimetri. Proprietarii şi producătorii din industria de mase plastice erau chemaţi să realizeze o producţie cu desfacere asigurată contra valută. Să laşi să-ţi scape din mină o asemenea comandă? Un simplu salariat ar fi răspuns : dacă am tot ce-mi trebuie şi dacă mi se spune cum să fac... Cei de la Uzina de mase plastice din Iaşi au gîndit însă ca adevăraţi proprietari, care nu aşteaptă indicaţii. . . Ei trebuiau să-şi dea singuri indicaţii. S-au ales cîţiva specialişti şi într-o zi şi o noapte au pus în funcţie o maşină specială de sudat, una ultramodernă, de un tip nevăzut pînă atunci în uzină. Maşina nu era anume pentru pungile de 0,05 mm., dar, oameni pricepuţi, i-au făcut repede nişte modificări şi comanda beneficiarului a intrat în producţie. — Deci ca să te numeşti proprietar, adaugă Ion Prisecaru, trebuie să ştii şi meserie, să ai un înalt nivel de calificare. Specialiştii noştri îşi dau toată silinţa şi putem spune că avem rezultate bune. La Uzina de prelucrare a maselor plastice, ca în multe alte uzine ieşene, organizaţiile U.T.C. au luat în păstrare socialistă maşini şi utilaje de mare valoare. Este o formă de manifestare a conştiinţei de proprietar asupra mijloacelor de producţie şi totodată de educare a acestei conştiinţe. De fapt, întreaga uzină se află în păstrarea socialistă a colectivului, dar împărţirea unor maşini şi utilaje pe organizaţii U.T.C. vine să clarifice mai bine ideea că tinerii au aceleaşi obligaţii ca şi cei vîrstnici, că, o dată intraţi în fabrică, ei s-au încadrat în frontul proprietarilor de mijloace de producţie. Fenomenul de neînţelegere sau înţelegere simplistă a acestei noi situaţii se observă intr-adevăr, mai ales în rîndul tinerilor. El cuprinde o arie foarte restrînsă, dar aceasta nu schimbă prea mult importanţa problemei, deoarece o maşină sau un utilaj îndeplineşte în uzină rolul rotiţei de ceasornic şi a nu-i înţelege importanţa înseamnă a periclita un întreg flux tehnologic. Termini şcoala, intri în fabrică şi deodată eşti proprietar şi producător. Ca să înţelegi repede această schimbare nu e prea uşor. Unii tineri rămîn un timp cu ideea că viaţa lor este echivalentă cu dansul, cu plimbarea, cu cinematograful, cu... flecăreala. Fabrica rămîne pentru ei ceva exterior, proprietatea celor vîrstnici care le vorbesc despre disciplină, despre răspundere pentru calitatea producţiei. Şi atunci organizaţia U.T.C. ia în păstrare maşinile şi utilajele deservite aproape în întregime de tineri şi declară : acestea sunt ale noastre. Sentimentul de proprietar se înfiripă mai uşor, răspunderea pentru întreaga producţie a uzinei se formează şi se dezvoltă mai repede. Cei vîrstnici nu şi-au fost o vreme cind fabrica nu era proprietatea celor care lucrează astăzi în ea. „Ţesătura" — era proprietatea unor burghezi. La 11 iunie 1948 fabrica a trecut în proprietatea poporului, a statului şi aceiaşi oameni au rămas să lucreze mai departe. Unii din ei lucrează şi acum. Ţesătoarele Antoneta Ocheană, Anastasia Derflinger, maiştrii Petru Botini, Ştefan Grecu şi alţii. A fost mare entuziasm în zilele acelea, ne spun ei, şi se lucra cu o energie sporită. Muncitorii readuseseră fabrica la Iaşi din refugiu, deşi nu era a lor. O aduseseră pentru că ştiau că fără producţie industrială, economia naţională nu se poate dezvolta, şi mai ştiau, deşi nu se publicase nici o informaţie, că fabrica va fi a lor. Cind anume, nu ştiau, dar oamenii urmau cu încredere politica partidului. Cu multe greutăţi şi privaţiuni, războaiele de ţesut au început iar să lucreze, colectivul se închega din încheiat însă misiunea-- de- aducători. — E suficient să mă uit la o maşină, ca să-mi dau seama cit de proprietar se simte cel care lucrează cu ea, ne spune maistrul mecanic Vasile Constantin. Fac această observaţie pentru că educarea spiritului de proprietar socialist trebuie să înceapă, aşa consider eu, de la îngrijirea maşinii. Dacă ar fi să vorbim de neajunsuri în ceea ce priveşte manifestarea spiritului de proprietar, ar trebui să vorbesc despre cei care nu-şi îngrijesc maşinile. — Tinere, se adresează maistrul operatorului Constantin Hoştină, ştii în cît timp acoperim valoarea maşinii la care lucrezi tu ? In nouă luni. Pe urmă maşina ne rămîne gratis. Dar în ce stare se va afla după nouă luni ? O vom mai putea folosi ? Dacă te gîndeşti la toate acestea înseamnă că te consideri proprietar, dacă nu. .. Operatorii Constantin Hoştină, Nicolae Vornicu şi Valeriu Griguţă, care lucrează în schimburi la una şi aceeaşi maşină, au văzut că pot suda în opt ore pînă la 14.000 de pungi din polietilenă, dar a doua zi maşina nu mai rezistă. Ca adevăraţi proprietari, s-au oprit la 12.000 de pungi, astfel ca maşina să reziste mai mult. E a lor, nu poate fi distrusă din dorinţa de a depăşi normele, de a cîştiga un salar imediat mai mare,ai conştiincioasă, fără nici un compromis In ceea ce priveşte calitatea şi economicitatea ei. Cei care ne-au vorbit astfel au avut în vedere faptul că cei mai mulţi oameni se îngrijesc cu toată răspunderea de propria lor familie şi gospodărie. Sunt însă unii care nu prea au grijă de ei înşişi şi se privesc cu multă îngăduinţă. Poate că acest mod de viaţă cam uşuratec să aibă şi un corespondent în concepţia lor de proprietar asupra mijloacelor de producţie şi de producător sau poate să nu aibă, dar este cert că ceea ce iţi poli îngădui în viaţa personală din afara fabricii nu-ţi poţi îngădui în fabrică, într-o colectivitate de proprietari şi producători. — La mine acasă, constată tovarăşul Vasile Luchian, şeful unei echipe de fierari nou şi după cîţiva ani a venit naţionalizarea, îşi spuneau toţi unul altuia : fabrica e a noastră. — Dar unii au înţeles că dacă fabrica e a noastră, ne spune, cu amărăciune maistrul Petre Botini, ar trebui sâ lucrăm ,mai puţin. Au fost cîţiva dornici de popularitate ieftină, care vorbeau în acest sens. Organizaţia departid nv-a tolerat insă o asemenea concepţie anarhică. Au venit pe urmă anii de dezvoltare şi modernizarea fabricii şi un mare număr de tineri au lărgit rîndurile noastre, completează■ ţesătoare» Antoneta Ocheană. Ei nu cunoscuseră viaţa noastră, dar au înţeles ceea ce le ceream, să lucreze cu toată energia. Unii nu ne-au înţeles sau ne-au înţeles miai greu.— Avem tineri cu care ne putem mîndri, spune maistrul Petre Botini. Din cei vîrstnici sîntem puţini, întreaga fabrică trăieşte prin generaţia de tineri care s-au încadrat cu toată răspunderea in muncă, cu răspunderea de proprietari. Fără îndoială că înţelegerea adîncă a acestei calităţi nu este posibilă de la sine, fără eforturi. — Eu aş sublinia rolul celor vîrstnici în formarea conştiinţei de proprietar socialist, adaugă Antoneta Ocheană. Am observat atit din experienţa mea cît şi din experienţa altora că exigenţa celor vîrstnici poate să influenţeze pe tineri în toate domeniile de activitate. In funcţia mea de controloare de calitate interfazic am avut de supravegheat şi îndrumat 38 de ţesătoare tinere. Cu 4 din ele nu ne-am înţeles, aveau alte gînduri, nu erau decise să rămînă în fabrică, dar celelalte 34 au devenit ţesătoare de mare încredere. Aş sublinia ca o trăsătură a muncitorului care este şi proprietar asupra mijloacelor de producţie disciplina. După părerea mea totul începe de la disciplină. Disciplină în toate sensurile : prezenţă la lucru, fără a încălca orele de program, apoi respectarea tehnologiei. — Nici lucrurile mărunte nu trebuie trecute cu vederea, observă Anastasia Derflinger.. Dacă a căzut o canetă, țesătoarea trebuie să o ridice, să nu aştepte pe altcineva, pentru că n-are cine să o ridice în locul ei. Vreau să spun prin aceasta că este de datoria noastră să ne gospodărim locul de muncă ca pe propria noastră casă. Ideea aceasta a revenit adeseori în cursul convorbirilor noastre. Mulţi ne-au spus că răspunderea pentru proprietatea de stat socialistă trebuie înţeleasă ca o răspundere pentru avutul personal, pe care nu-ţi îngădui să-l risipeşti, iar răspunderea pentru munca in întreprinder* ca răspundere pentru munca in gospodăria peronalâ, îwîis» betlinişti de pe şantierul blocului F de la Podul Roş, dacă nu vreau să îndrept o lucrare care nu mi-a reuşit, nu mă obligă nimeni la altceva. Trag singur ponoasele şi gata. Pot să mă mingii spunîndu-mi că nu-mi duc casa la expoziţie, e bine şi aşa. Dar aici, pe şantier, nu merge. Sîntem proprietari, dar proprietari de un fel deosebit, , stăpînim o proprietate superioară celei personale şi de aici derivă şi obligaţii noi, mai importante. Nu pot să-mi îngădui să tem o grindă care intr-o margine să fie mai mică cu doi centimetri, chiar dacă aceasta n-are nici o influenţă asupra rezistenţei. Echipa de zidari care vine după mine va obiecta. Grinda trebuie să fie perfect dreaptă, să nu dea de lucru în plus zidarilor. Dacă ar fi la mine acasă şi tot eu aş fi zidarul, n-aş da, poate, nici o atenţie acestei eventuale nereuşite. — Greşelile se penalizează, spune dulgherul Fetruţ Ferenţ. Noi, proprietarii, ne sancţionăm între noi, ne cerem unul altuia corectitudine. Altfel proprietatea noastră se năruie. Ea nu poate rezista decit prin exigenţa tuturor. Zidarul Constantin Vizitiu ne vorbeşte despre răspunderea împărţită in trepte ierarhice, care la prima vedere ascunde răspunderea colectivă faţă de obiectivul construit. „ Muncitorii răspund în faţa maiştrilor şi inginerilor de la punctele de lucru, aceştia în faţa conducerii şantierului şi aşa mai departe pină la conducerea trustului, iar aceasta răspunde în faţa beneficiarului. De fapt, toţi răspundem în faţa beneficiarului în calitatea noastră de proprietari şi producători. Scara ierarhică de răspundere face să funcţioneze mai bine controlul asupra îndeplinirii sarcinilor care decurg din planurile de producţie aprobate tot de noi. Cu alte cuvinte controlul pe scară ierarhică mi ne lasă să ne sustragem obligaţiilor ce ne revin ca proprietari şi producători, întăreşte sentimentul de proprietar şi producător socialist, care este incompatibil au anarhist. Şi astfel se încheagă şi se dezvoltă mari colective care acţionează ca un singur om, fiind capabile de realizări remarcabile. Cifrele sunt cunoscute. Despre ele s-a vorbit adeseori. Am vrea să re— Ceea ce ne uneşte pe noi, cei care lucrăm la ferma Sîrca (a I.A.S. Tg Frumos), ne spune mecanicul agricol Gheorghe Podoleanu, este scopul comun — întărirea fermei, creşterea producţiei şi a eficienţei ei economice. Poate că un scop comun este şi acela de a cîştiga mai mult, dar nu-i putem realiza fără întărirea fermei. Şi e normal să fie aşa, deoarece noi suntem proprietarii şi, totodată, producătorii. Acest scop comun — întărirea fermei — îi face pe oamenii veniţi să lucreze aici să se simtă legaţi unul de altul, interesaţi să se ajute reciproc şi cu fapta şi cu vorba. Salariaţii de pe moşiile boiereşti au rămas întotdeauna străini unul de altul, i-a interesat cum să smulgă mai mult de la moşier, dacă puteau, nu să întărească moşia. Oamenii s-au unit numai atunci cind, minaţi de sărăcie, şi-au propus un ţel care nu putea fi realizat decit prin luptă comună. Ei au luptat şi au învins, iar astăzi urmaşii lor tineri duc mai departe moştenirea preluată, tot uniţi, umăr la umăr. Oamenii de la fermă se preţuiesc mult unii pe alţii, chiar dacă adeseori se critică. — Nu putem fi indiferenţi unul faţă de celălalt, observă Gheorghe Podoleanu, pentru că greşelile unora influenţează asupra fermei şi, totodată, asupra cîştigului celorlalţi. Vrînd-nevrînd, ne facem unul altuia educaţia, ne ajutăm să fim oameni cu o înaltă conştiinţă socialistă. — Cind ne vin muncitori sezonieri, la fermă, noi cei care sîntem permanenţi avem îndatoriri de proprietari, adaugă Nicolae Răileanu. Muncitorii permanenţi ai fermei îi instruiesc pe sezonieri, le organizează şi le supraveghează munca. Nu primesc nimic în plus pentru aceasta, dar ei fac totul cu multă pasiune pentru că rezultatul final îi interesează în mod direct. Ferma de la Sîrca are un profil complex. Cultivă grîu, porumb, soia, dispune de o pepinieră şi de o grădină. Anul 1970 s-a încheiat cu un beneficiu suplimentar de un milion de lei şi, totodată, a situat ferma pe un loc de frunte pe ţară (în producţia de soia). — Avem un colectiv bine închegat, ne explică ing. Dumitru Chivu, şeful fermei. Conştiinţa de proprietar şi producător socialist nu se poate dezvolta şi nu se poate manifesta în tot ce are ea mai bun decit în colective închegate, darar® răspun marcăm mai departe trăsăturile morale ale acestor colective de producţie socialiste. Este ştiut că nu întotdeauna mai mulţi oameni adunaţi laolaltă formează un colectiv. Serea individuală se îmbină armonios cu răspunderea colectivă. Bineînţeles că nu se poate organiza dintr-o dată un asemenea colectiv, dar se poate lesne nimici, prin dezmembrarea lui de cadrele de bază. In concluzie, subliniez importanţa stabilităţii cadrelor. Dacă este necesar ca cineva să lucreze în altă parte, transferul să se facă cu multă grijă, după ce au fost luate toate măsurile de menţinere a forţei colectivului respectiv. Mă refer in mod deosebit la nucleul de bază în junii căruia se formează colectivul larg. Dacă avem un nucleu solid, atunci şi colectivul larg va avea aceeaşi calitate. Şeful fermei, ca şi ceilalţi lucrători din nucleul de bază, transformă zilnic cuvintele în fapte, autoeducindu-se şi educînd pe noii veniţi, pe noii proprietari. — Cind angajăm un muncitor, grija noastră cea dinţii este să-l instruim cu problemele de protecţia muncii, ne informează mecanicul Gheorghe Podoleanu. Noi lucrăm cu unele substanţe toxice — îngrăşăminte, fungicide... Nu e vorba de o simplă îndeplinire a unei sarcini administrative, ci de înţelegerea valorii omului. Inainte de orice rezultate economice şi tehnice spectaculoase, se cere omului să-şi păstreze sănătatea şi puterea de muncă. Este morala proprietarului şi producătorului socialist care subordonează rezultatele muncii sale scopului principal a vieţii în accepţia cea mai înaltă. După indicaţiile privind protecţia muncii urmează indicaţiile referitoare la folosirea timpului de lucru, întreţinerea maşinilor, ridicarea gradului de calificare. Poate că altcineva ar vedea o altă ordine, dar mie mi se pare semnificativă ordinea atribuţiilor expusă de mecanicul agricol, semnificativă pentru înţelegerea valorii umane a muncii în condiţiile societăţii noastre. Semnificative mi se par, şi cifrele expuse de tovarăşul Constantin Tudose, preşedintele cooperativei agricole din Bălţaţi. — La început, în 1949, eram 38 de familii, dar acum sîntem 1.250, toată comuna. Dacă cooperativa n-ar fi asigurat un nivel de trai mai ridicat, dezvoltarea ei n-ar fi fost posibilă. Averea cooperativei se ridică la 15 milioane de lei faţă de 5 milioane de lei în 1963. Veniturile din munca în cooperativă ale membrilor cooperatori au crescut şi ele progresiv. Oamenii se simnt proprietari, asta este concluzia. De fapt, ei au fost proprietarii pămîntului de la început, dar unii n-au înţeles deodată caracteristicile proprietăţii socialiste şi vedeau în aceasta o îndepărtare de proprietatea lor individuală. De aici şi absenţa unora de la muncă în cooperativă. Proprietatea lor individuală se ridicase insă pe trepte mai înalte, transformîndu-se în proprietate socialistă, cu posibilităţi mai largi de creştere a eficienţei economice. Timpul le-a arătat tuturor cum stau Înecurile şi acum cooperativa din Bălţaţi se numără printre cele fruntaşe din judeţ. In aceste zile de primăvară i-am găsit pe cooperatorii din Bălţaţi pe cîmp, la semănat. Unul din ei, Nicolae Gh. Ionaşcu, ne-a vorbit despre viaţa lui, despre preocupările lui. Din tot ce spune se vede că gîndeşte ca unul care se ştie stăpin în cooperativă şi ca stăpîn îi place să vadă totul bine pus la punet. — Avem o conducere bună, care ştie să organizeze munca. Vedeţi, sîntem noi proprietari, dar nu poate face fiecare ce vrea, de capul lui. Noi sîntem proprietari organizaţi, care ne-am ales o conducere şi o dată ce-am hotărit cu toţii un lucru, nu mai călcăm pe alături. împreună cu ţăranii cooperatori lucrează pe ogoare şi mecanizatorii de la S.M.A. Sîrca. Directorul staţiunii, ing. Ştefan Moga, observă: — Sistemul de cointeresare materială ne face pe noi, mecanizatorii, să avem o mare răspundere pentru producţia agricolă a cooperativei. Sîntem tot atît de interesaţi să crească producţia ca şi proprietarii cooperativei. — Pe d® altă parte, ne spune tractoristul Petre Pal, familiile noastre lucrează în cooperativă, de aici ne rotunjim veniturile. Acum lucrez la semănat. Dacă boabele nu răsar, înseamnă că am lucrat prost şi mi se va reţine 25 la sută din salariul pe aprilie. Dar când soţia o să vină la prăşit şi n-o să găsească porumbul semănat de mine ? Dacă nu răsare n-are ce să crească şi se complică lucrurile. Soţia fiind proprietară, să simt eu într-un fel obligat. Un complex de relaţii îi face pe oameni să se simtă răspunzători unul faţă de celălalt şi împreună faţă de proprietatea lor comună, care îi uneşte şi le dă tăria prezentului şi a viitorului. Cooperativa din Bălţaţi şi-a propus ca în 1975 să aibă 600 de hectare irigate. Aceasta înseamnă construirea unui baraj pe rîul Bahlui, lucrare evaluată la cîteva milioane de lei. Barajul cere un efort economic deosebit, dar oamenii de aici sînt capabili să-i ducă la capăt în condiţii bune. I-am văzut la lucru pe ogor. începuse să bată vîntul şi îngrăşămintele chimice împrăştiate de un tractor formau nori mari care se deplasau peste cîmp. N-a fost nevoie de un specialist ca să le spuie ce au de făcut. Proprietarii pămîntului au ştiut singuri că îngrăşămintele se pierd în vînt şi au amînat lucrarea pentru o zi Postită. Dacă ancheta noastră are nevoie de o concluzie, atunci din aceasta n-ar putea lipsi ideea că oamenii muncii îşi dau foarte bine seama că proprietatea socialistă le deschide un orizont mai larg asupra vieţii, îi face mai nobili, mai profunzi în tot ceea ce gîndesc şi înfăptuiesc ca proprietari şi producători, pentru fericirea lor şi a semenilor. V. GHEORGHIE, Spre uzină şi spre casă, cu acelaşi interes Trăsătura definitorie: disciplina Oamenii se preţuiesc mult unii pe alţii, chiar dacă adeseori se critică „Educarea spiritului de proprietar socialist trebuie să înceapă de la îngrijirea maşinii“. „Noi, proprietarii, ne cerem ■I „Conştiinţa de proprietar şi se poate manifesta in orice are ea mai bun decit in colective închegate“, unul altuia corectitudine“, producător socialist nu se poate dezvolta şi nu Zile de primăvară pe ogoarele cooperativei agricole din Bălţaţi. Preşedintele Constantin Tudose, şeful de echipă Nicolae Gh. Ionaşcu şi directorul S.M.A. Shea, ing. Ştefan Moga, au toate motivele să fie veseli. Lucrările executate şi săminţa sunt de calitate superioară. Pe şantierul blocului F de la Podul Roş, Vasile Luchian şi ceilalţi fierari-betonişti din brigadă studiază urmarea unui nou planșeu, cu răspunderea ce revine unor proprietari de tip nou.