Flacăra Sibiului, 1957 (Anul 14, nr. 2681-2782)

1957-01-05 / nr. 2681

Raportul tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej (Urmare din pag. 2-a) liberă au asigurat, în anii cu recoltă bună, consumul intern de produse agro-alimentare şi unele stocuri pentru export. In anii cu recoltă slabă, statul a fost nevoit să importe cantităţi de cereale şi alte produse agricole, pentru a face faţă nevoilor alimentare ale populaţiei şi de materii prime pentru industria uşoară. Rămînerea în urmă a producţiei agricole-marfă creează greutăţi în dezvoltarea celorlalte ramuri ale economiei naţionale şi constituie o frînă în calea îmbunătăţirii continue a traiului populaţiei. Congresul al II-lea a pus în centrul atenţiei partidului lupta pentru dezvoltarea agriculturii pentru creşterea producţiei agricole-marfă şi, în primul rînd, a producţiei-marfă provenite din sectorul socialist al agriculturii. Ţara noastră are condiţii favorabile pentru un avînt al producţiei agricole. Pămîntul nostru fertil, hărnicia şi priceperea oamenilor muncii din agricultură, sprijinul material tehnic acordat agriculturii de către industria socialistă pot să contribuie an după an la obţinerea unor recolte bogate, care să asigure satisfacerea cerinţelor populaţiei şi un surplus pentru export. Realizarea acestui obiectiv principal în agricultură depinde în măsură hotărîtoare de aplicarea consecventă a principiului cointeresării materiale a ţăranilor muncitori în creşterea producţiei agricole şi în sporirea cantităţilor de produse agricole puse în vînzare, de intensificarea muncii politico-organizatorice pentru trecerea ţărănimii muncitoare cu gospodărie individuală la marea gospodărie agricolă socialistă, capabilă să folosească pe deplin agrotehnica înaintată, utilajul tehnic modern şi să dea o mare cantitate de cereale-marfă. In condiţiile construirii bazei economice a socialismului, dezvoltarea schimbului de mărfuri între oraş şi sat duce la întărirea alianţei între clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. Această alianţă este puternică pentru că la baza ei stau interesele economice fundamentale ale clasei muncitoare şi ale maselor largi ţărăneşti, interesele colaborării economice între oraş şi sat, ale legăturii între industria socialistă şi agricultură. In condiţiile existenţei mai multor sectoare social-economice în cadrul economiei naţionale, pe terenul schimbului de mărfuri, în jurul problemelor de aprovizionare a populaţiei şi de stabilire a preţurilor de vînzare se împletesc şi se ciocnesc interesele diferitelor clase şi categorii sociale. In această luptă, politica partidului în problemele schimbului de mărfuri, ale comerţului trebuie să asigure îmbinarea intereselor clasei muncitoare cu ale ţărănimii muncitoare, îngrădirea elementelor chiabureşti, capitaliste, consolidarea regimului democrat-popular. Tovarăşi. In cadrul schimbului de mărfuri între oraş şi sat din ţara noastră, un loc deosebit de important l-a avut, începînd din anul 1948, sistemul de cote obligatorii de produse agricole. Acest sistem a reprezentat cea mai importantă resursă a fondului central al statului la produse agricole, mai ales la cereale. Cantităţile de produse agricole intrate în fondul central au înlesnit statului să asigure aprovizionarea populaţiei orăşeneşti, să influenţeze preţurile pe piaţă frînînd acţiunea elementelor speculative, să aprovizioneze industria cu materii prime agricole şi să constituie, în anii cu recoltă bună, rezerve de stat şi stocuri destinate exportului. Sistemul cotelor obligatorii reprezintă, în cadrul legăturilor economice între oraş şi sat, o îmbinare a formei de schimb comercial cu forma de impozit în produse agricole. Ţărănimea muncitoare a înţeles că predarea cotelor este o datorie patriotică şi că este în propriul ei interes să contribuie la dezvoltarea industriei, să răspundă, prin îndeplinirea obligaţiilor către stat, eforturilor pe care clasa muncitoare le face pentru a asigura condiţiile progresului tehnic al agriculturii şi bunăstării ţărănimii. Sistemul de constituire a fondului central al statului pe calea cotelor obligatorii, care a corespuns unei anumite faze a dezvoltării economei naţionale, a început, în ultimii ani, să îngreuneze dezvoltarea agriculturii. Predarea obligatorie de cote şi nivelul preţurilor de colectare nu au constituit un stimulent suficient pentru ţărănime de a se preocupa, cu stăruinţă, de sporirea producţiei agricole, de extinderea suprafeţelor însămînţate cu culturile supuse regimului de colectări, în special cu grîu şi cu celelalte păioase. Comitetul Central al partidului a luat, încă din 1953, cursul spre schimbul de mărfuri între oraş şi sat pe baze economice care să lărgească iniţiativa producătorilor agricoli, să-i cointereseze materialiceşte la mărirea producţiei agricole şi a producţiei de cereale-marfă. Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din august 1953 a criticat greşelile săvîrşite în aplicarea politicii de stimulare materială a ţărănimii şi a luat o serie de măsuri care reprezentau o trecere treptată de la sistemul cotelor la sistemul de contractare şi achiziţii. Au fost reduse cotele la carne şi treptat s-a redus numărul produselor supuse cotelor obligatorii. In acelaşi timp s-a dat o mare extindere contractărilor şi achiziţiilor de animale şi produse animale, contractărilor de plante tehnice şi industriale, de legume şi fructe, de struguri ş.a. Este semnificativ, din acest punct de vedere, că în formarea fondului central de stat, începînd din anul 1954 are loc o scădere continuă a participării cotelor obligatorii şi o creştere a participării achiziţiilor şi contractărilor. Astfel, în anul 1955 cotele obligatorii au reprezentat, în fondul central al statului, doar 44% din intrările de grîu, 29% la porumb, 32% la carne, 40% la intrările de lapte de vacă. Aceasta arată că s-au dezvoltat posibilităţile statului de a asigura formarea fondului central pe alte baze decît prin sistemul de cote obligatorii. In lumina sarcinii trasate de Congresul al II-lea al partidului de a concentra forţele spre dezvoltarea agriculturii, de a înlătura tot ceea ce frînează creşterea producţiei de cerealemarfă, considerăm necesară şi justificată înlocuirea sistemului de alcătuire a fondului central pe calea cotelor obligatorii la majoritatea produselor agricole prin sistemul de contracte şi achiziţii, astfel ca începînd de la 1 ianuarie 1957 să se înlăture cotele obligatorii ale gospodăriilor cooperatist-socialiste şi ale gospodăriilor individuale pentru produsele vegetale: grîu-secară, porumb, floarea-soarelui, alte boabe, cartofi, fîn, precum și pentru laptele de vacă și oaie. Aplicînd politica partidului de avantajare a sectorului socialist-cooperatist şi a ţăranilor muncitori cu gospodărie mică, propunem ca, începînd încă de la 1 ianuarie 1957, gospodăriile agricole colective, cooperativele agricole de producţie, întovărăşirile zootehnice, precum şi ţăranii muncitori care posedă o suprafaţă agricolă sub un hectar, iar principalele lor venituri nu provin din creşterea şi comercializarea animalelor, să fie scutiţi de cote obligatorii de carne. Pentru celelalte gospodării agricole să se menţină cotele obligatorii la carne şi lînă, pînă cînd, pe măsura realizării, prin contractări, a necesităţilor fondului central, se va trece la desfiinţarea cotelor şi la aceste produse. Ca o primă fază propunem să se mărească preţurile la cotele de carne, iar în vederea stimulării contractărilor să se acorde reduceri însemnate la cotele de carne gospodăriilor agricole care încheie cu statul contracte de creştere, îngrăşare şi livrare de animale către stat. Predarea lînei să se facă mai departe pe baza cotelor şi preţurilor actuale. Pentru a stimula contractările şi a înlesni producătorilor agricoli valorificarea mai avantajoasă a întregii producţii de lînă, pe calea contractelor, propunem să fie scutite de cotă gospodăriile agricole din sectorul socialistcooperatist şi din sectorul individual care încheie cu statul contracte de livrare de lînă. Producătorii agricoli care mai au de predat restanţe de cote provenite din obligaţiile pe anul 1956 pentru produse vegetale, carne, lapte şi lînă, sînt datori să le predea în anul 1957 la preţurile vechi de cotă, pînă la complecta lichidare a acestor restanţe. înlocuirea sistemului de cote aduce mari schimbări în relaţiile de schimb intre oraş şi sat. Statul îşi va asigura constituirea fondului central pe baza cumpărării produselor agricole la preţ de înţelegere cu producătorii agricoli, pe cale de achiziţii şi contractare. Din relaţiile de schimb se elimină partea obligatorie, partea cu caracter de impozit, astfel că între industrie şi agricultură, între clasa muncitoare şi ţărănime vor fi relaţii de schimb, de comerţ. Aşezarea legăturilor între industrie şi agricultură pe baze comerciale lărgeşte cointeresarea materială a gospodăriilor ţărăneşti în creşterea producţiei agricole şi a cerealeio -marfă, măreşte interesul şi iniţiativa în producţie a ţărănimii. Aceasta reprezintă un sprijin puternic pe care ţărănimea muncitoare îl primeşte din partea clasei muncitoare, din partea statului democrat-popular. Ţărănimea va răspunde la acest nou sprijin aducînd pe piaţă mărfuri mai multe şi vînzînd cooperativelor şi organizaţiilor comerciale autorizate de stat surplusul de produse agricole, în propriul interes material al ţărănimii şi în interesul statului. Ne exprimăm convingerea că înlocuirea sistemului de cote obligatorii va fi bine primită, că ea va duce la mărirea producţiei agricole şi intensificarea schimbului între oraş şi sat, la îmbunătăţirea aprovizionării populaţiei, la consolidarea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi întărirea mai departe a regimului democrat. Tovarăşi, înlocuirea sistemului de cote obligatorii pune sarcina constituirii pe baze noi a fondului central al statului. Izvoarele principale pentru acoperirea fondului central de produse agricole sunt contractările şi achiziţiile de produse agricole din sectorul socialist-cooperatist şi din sectorul individual al agriculturii, precum şi resursele proprii ale statului (gospodării agricole de stat, încasări pentru muncile S.M.T. S 3 ) înlocuirea sistemului de cote obligatorii cu contractări şi achiziţii trebuie însoţită de sporirea cantităţilor de mărfuri industriale destinate satelor şi de un ansamblu de măsuri organizatorice, care să asigure intensificarea activităţii de achiziţionare şi contractare de produse agricole de către cooperative şi organele comerciale autorizate de stat. Rolul cel mai important în organizarea activităţii de achiziţionare şi contractare de produse agricole revine sfaturilor populare regionale, raionale şi comunale. Sarcina şi întreaga răspundere pentru realizarea planului de contractări şi achiziţii la produse agricole revin comitetelor executive ale sfaturilor populare. Organizarea pe baze comerciale a schimbului de mărfuri între oraş şi sat cere îmbunătăţirea radicală a activităţii cooperaţiei de consum, pentru a realiza o cotitură hotărîtoare în valorificarea produselor ţărăneşti. Cooperativele de consum au primit din partea industriei socialiste cantităţi mereu sporite de mărfuri industriale pe care le-au vîndut ţărănimii. Dar cooperativele nu folosesc satisfăcător mărfurile industriale ca un mijloc de stimulare a interesului producătorului agricol de a vinde cooperativei produse agricole şi, în primul rînd, cereale. Valorificările de produse agricole au crescut în mod nesatisfăcător. Cooperativele de consum sunt organizaţiile comerciale cele mai apropiate de masele ţărăneşti, ele au cele mai mari posibilităţi de a cumpăra surplusul pus în vînzare de ţărani. Sarcinile cooperativelor în domeniul valorificării produselor agricole devin acum şi mai mari; ele vor putea fi îndeplinite cu condiţia unei schimbări radicale a metodelor de muncă ale cooperativelor de consum de sus pînă jos. Cooperativele de consum sînt organizaţii de masă şi trebuie să activeze ca organizaţii de masă ale ţărănimii, nu ca simple magazine comerciale. Consiliilor de conducere ale cooperativelor li se cere să aibă o activitate permanentă, să atragă în activitatea cooperativei pe toţi membrii cooperatori. Pentru a întări legăturile comerciale ale cooperaţiei de consum şi ale organizaţiilor autorizate de stat cu masele ţărăneşti şi pentru a stimula achiziţiile şi contractările este necesar să fie îmbunătăţită aprovizionarea cu mărfuri a cooperativelor. Trebuie să avem în vedere că datorită desfiinţării cotelor obligatorii şi înlocuirii lor cu vînzarea liberă a produselor agricole, veniturile gospodăriilor ţărăneşti vor creşte. In Interesul dezvoltării schimbului de mărfuri între oraş şi sat trebuie să sporim cantităţile de mărfuri industriale trimise la sate. Ministerele tutelare ale industriilor producătoare de mărfuri pentru sate trebuie să depună eforturi sporite pentru a da cantităţi mai mari, sortimente mai variate, cerute de masele ţărăneşti. Ministerul Comerţului Interior şi Centrocoop-ul să trimită la sate mărfuri mai multe, corespunzătoare cerinţelor de sezon şi de tradiţie locală a satelor. Veniturile sporite ale ţărănimii creează condiţii pentru a se întreprinde, cu contribuţia ţărănimii, lucrări de îndiguiri şi asanări de interes local şi de construcţii locale cu caracter cultural-sanitar, măsuri pentru combaterea epizotiilor în sate, organizarea staţiunilor de montă ş.a. Măsurile pe care le preconizăm pentru intensificarea comerţului de produse agricole pe baza vînzărilor libere dau posibilitate producătorilor agricoli să vîndă direct pe piață sau să vîndă cooperativelor sau statului surplusul lor de produse. Organele de partid, sfaturile populare trebuie să vegheze ca nici un fel de piedici administrative să nu fie puse în calea desfacerii de către producători a produselor lor. Fără îndoială, vor fi încercări din partea elementelor chiabureşti şi a altor elemente capitaliste speculative, de a trage foloase pe spinarea oamenilor muncii de la oraşe şi sate. Sfaturile populare, oamenii muncii de la oraşe şi sate, trebuie să lupte împotriva speculei, să facă cu neputinţă cumpărarea cerealelor în scopul revînzării lor de către negustorii particulari; comercializarea pentru revînzare o fac numai cooperativele şi organizaţiile comerciale autorizate de stat. Este în interesul maselor muncitoare de la oraşe şi sate să sprijine statul în lupta împotriva speculei. Sporirea producţiei agricole, întărirea şi lărgirea sectorului socialist al agriculturii Tovarăşi. Este neîndoios că înlocuirea sistemului de cote obligatorii prin sistemul de alcătuire a fondului central pe cale de contractări şi achiziţii va avea influenţă pozitivă asupra ansamblului economiei naţionale. Rezultatele pozitive se vor resimţi treptat, dar nu vor veni de la sine. Ele cer din partea oamenilor munci din industrie şi agricultură, din partea întregului partid şi a aparatului de stat să se îndrepte cu toată hotarîrea spre realizarea sarcinii trasate de Congresul al II-lea al partidului cu privire la dezvoltarea agriculturii. Putem şi trebuie să obţiem, pină la începutul celui de-al treilea plan cincinal, o producţie anuală de 15 milioane tone de cereale şi sporuri însemnate de producţie la celelalte culturi. Condiţia hotărîtoare pentru avintul tuturor ramurilor producţiei agricole, în special al creşterii animalelor, o constituie dezvoltarea producţiei principalelor cereale, porumb şi grîu. O atenţie cu totul deosebită trebuie să acordăm dezvoltării culturii porumbului şi sporirii producţiei de porumb la hectar. Datorită calităţilor sale, porumbul îşi găseşte o largă întrebuinţare în alimentaţia unei mari părţi a populaţiei noastre rurale şi este folosit ca materie primă în unele ramuri importante ale industriei alimentare, ca industria amidonului, glucozei, spirtului, ş.a. Ceea ce face să crească considerabil însemnătatea porumbului este faptul că el constituie unul din furajele concentrate de bază pentru creşterea şi îngrăşarea animalelor, îndeosebi a animalelor producătoare de carne, lapte şi ouă. Pentru satisfacerea nevoilor gospodăreşti ale producătorilor agricoli şi ale economiei naţionale, trebuie ca pînă în anul 1960 să ajungem la cultivarea unei suprafeţe de 4 milioane hectare porumb. Intr-un număr de ani trebuie să ajungem ca aproape întreaga suprafaţă cultivată cu porumb să fie însămînţată cu hibrid de înaltă productivitate. Noul Institut de cercetări pentru cultura porumbului va trebui să contribuie la dezvoltarea şi îmbunătăţirea culturii acestei plante în ţara noastră şi la creşterea şi răspîndirea în producţie a unor hibrizi de mare productivitate. Dacă calculăm că vom obţine o producţie medie de 2.000 kg. porumb-boabe la hectar, vom avea o producţie totală pe ţară de 8 milioane tone porumb. Dar în condiţiile favorabile de climă şi sol este cu putinţă să realizăm şi o medie de 3.000 kg. porumb-boabe la hectar, ceea ce ar da o producţie totală pe ţară de 12 milioane tone porumb. Dacă am folosi pentru satisfacerea nevoilor interne şi mai ales pentru creşterea de animale şi sporirea productivităţii lor o cantitate de 6 milioane tone porumb, ceea ce înseamnă cu aproape 1.500.000 tone mai mult decît astăzi, ar rămîne disponibil pentru export, la o producţie medie de 2.000 kg la hectar, o cantitate de 2 milioane tone, iar la o producţie medie de 3.000 kg la hectar ar rămîne disponibil pentru export o cantitate de 6 milioane tone. Ne putem imagina uşor ce bogăţie pentru economia naţională, ce posibilităţi de ridicare a nivelului de trai al populaţiei, ce venituri putem avea în balanţa de plăţi externe prin sporirea la 4 milioane hectare a suprafeţei cultivate cu porumb şi prin însămînţarea cu porumb hibrid a acestei suprafeţe, în decursul anilor viitori ! Putem să obţinem asemenea recolte de porumb? Fără îndoială că putem, cu condiţia să aplicăm metodele agrotehnice corespunzătoare în funcţie de climă şi sol şi să asigurăm agriculturii mijloacele materiale necesare, în primul rînd ,aşiune şi umiajul agricol modern, îngrăşămintele chimice şi naturale şi cadrele de specialitate de înaltă calificare. In acţiunea de extindere a culturii porumbului hibrid pe suprafeţe cît mai mari şi de aplicare a îngrăşămintelor chimice este necesar să asigurăm mai întîi necesităţile gospodăriilor agricole de stat, apoi ale gospodăriilor colective, cooperativelor de producţie şi întovărăşirilor agricole, iar pe măsura acoperirii nevoilor sectorului socialist, vom asigura cerinţele sectorului individual din agricultură. Trebuie să atragem atenţia oamenilor muncii din agricultură asupra importanţei pe care o are folosirea complexă a porumbului pentru producţia de boabe şi coceni şi pentru producţia de siloz, în scopul creşterii animalelor. Dacă un producător agricol obţine 3.000 kg boabe la hectar şi le foloseşte pentru creşterea animalelor el poate obţine, de pe un singur hectar, 632 kg carne de porc, iar din cocenii folosiţi ca furaj 1.800 litri lapte. Avantajele porumbului folosit ca siloz sunt şi mai mari.De pe un hectar porumb cultivat pentru siloz se poate realiza o producţie de 50.000 kg, cu care, prin furajarea vacilor de lapte, se poate obţine cantitatea de 12.000 litri lapte; dacă porumbul siloz este folosit în combinaţie cu alte furaje, un hectar porumb poate asigura o producţie de 20.000 litri lapte sau 800—1000 kg. unt. Este de aşteptat ca producătorii agricoli, odată cu noile posibilităţi de valorificare a produselor agricole să se îndrepte în mai mare măsură spre creşterea animalelor. Să încurajăm acest lucru şi să le arătăm limpede ce avantaje materiale vor avea prin folosirea porumbului în hrănirea animalelor. La grîu, care este principala noastră cereală panificabilă, trebuie să ajungem pînă în 1960 la suprafaţa de cca. 3.500.000 ha. (inclusiv secara). In condiţiile ţării noastre mijlocul principal pentru sporirea producţiei este sporirea producţiei la hectar. (Continuare în pag. 4-a)