Flamura, august 1970 (Anul 18, nr. 1779-1803)

1970-08-02 / nr. 1780

• 2 ] VARA LA CĂMINELE CULTURALE Fiecare anotimp își pune pecetea asupra activității căminului cul­tural. Este firesc ca într-o vreme cînd recolta așteaptă în lanuri să fie culeasă la timp, cînd sînt atîtea de făcut în cîmp, munca cultural-educativă să fie adapta­tă acestor condiții, să fie subor­donată obiectivelor majore care stau în fața țăranilor cooperatori. De aici decurge necesitatea îmbi­nării realiste și armonioase a ac­țiunilor desfășurate la căminul cultural cu specificul muncilor agricole. O incursiune în agenda activității din ultima lună este edificatoare în privința eforturi­lor, făcute în acest sens, dar și a unor inexplicabile lacune. Or, se știe că nu este admisă o „vacanță“ a culturii, chiar dacă pe primul plan se află bătălia re­­­coltei. Dar să vedem ce se întîm­­plă în aceste zile la căminele cul­turale din județ. Convorbirea avută cu Moise Mîndrea, directorul căminului cultural din Brebu, ne-a oferit posibilitatea de a lua cunoștință de interesul acordat propagandei agricole, concretizat în expuneri­le prezentate în centrul de comu­nă și în satele aparținătoare. In­ginerul Ewald Schuch, profesorul Simion Vitcu au vorbit în fața u­­nui public — mai restrîns e ade­vărat — despre „Direcțiile de dez­voltare ale agriculturii socialiste stabilite de Congresul al X-lea al P.C.R.“ și despre sarcinile rente în realizarea planului cu­de producție ale cooperativei agrico­le de producție . Tot în contextul acestor preocupări s-a înscris și expunerea lui Ion Cernita, in­structor al Comitetului județean de partid, despre „Legea organi­zării producției și a muncii în a­­gricultură“, temă care a stîrnit un viu interes în rîndul partici­panților. Profesorul Titu Tudor a expus în fața sătenilor din­ Bre­­bu informări despre ultimele e­­venimente politice interne și ex­terne. Activitatea de răspîndire a cunoștințelor politice și științi­fice a fost însoțită și de o modestă activitate de club, întrucît cămi­nul cultural din Brebu nu dispu­ne de condiții corespunzătoare u­­nor manifestări de gen, dar alte activități nu au avut loc. Asemenea acțiuni s-au desfășu­rat și la Berzovia. Pe lîngă expu­nerile despre politica internă și externă a partidului și statului nostru, au avut loc informări și discuții la locul de muncă des­fășurate cu sprijinul bibliotecii comunale. Duminica, la hore, in­ginerii agronomi informează să­tenii despre situația campaniei, măsurile ce trebuie luate pentru ca lucrările agricole să se desfă­șoare în cele mai bune condiții. De relevat, ca și în cazul cămi­nelor culturale din Marga, Glim­­boca, este contribuția intelec­tualilor și a tinerilor la acțiunile întreprinse de căminul cultural. Cheia succesului, ne spune Iosif Borcovici, constă în organizarea de acțiuni atractive pentru oa­meni, în interesul și pasiunea de care, în primul rînd, membrii consiliului de conducere al că­minului trebuie să dea dovadă. Se pare că această cheie nu se află în posesia tuturor directori­lor de cămine culturale. La Fi­­zeș, de pildă, ne-a întîmpinat un local deosebit de arătos și atră­gător dar numai atît. Activitatea desfășurată aici nu e din cele mai mulțumitoare. Directorul mîntului se dovedește prea așeză­­pu­țin atras spre activitatea cultu­ral-educativă. Comitetul județean pentru cultură și artă cît și cele­lalte foruri care au un cuvînt ho­­tărîtor de spus, vor trebui ca în viitor să desemneze în această funcție oameni preocupați de mișcarea culturală, devotați satu­lui pe care-l reprezintă. La Căvăran ni s-au prezentat drept ultimele acțiuni un pro­gram dat la încheierea școlar și cîteva deplasări la anului Ză­­gujeni, Prisaca, Peștere. Totuși tinerii din comună — după chiar asigurarea primarului — ac­ționează mai slab, mai greu decât cei­­ din satele aparținătoare. „Cît privește filmul, merge foarte slă­buț la noi. Și dansurile la fel“. Tradiția obișnuitelor hore de du­minică s-a pierdut complet. Au uitat oare într-adevăr sătenii din Căvăran să joace? De aici pînă la Sacu nu e drum prea lung. Despre căminul cultu­ral de aici auzisem cîteva lucruri bune. Din păcate, în ziua vizitei noastre nu l-am putut vizita în­trucît­ bibliotecara (căreia i se în­credințase responsabilitatea de a avea grijă de cămin în lipsa directorului, aflat atunci cu ele­vii în excursie) era plecată. . . nimeni nu știa unde. Sugerăm de aceea inspectorilor Comitetului județean pentru cultură și artă să intensifice controlul prin satele județului, pentru că un asemenea caz nu e unic, în sprijinul afirmației că și va­ra se pot organiza de către că­minul cultural spectacole muzi­­cal-coregrafice, demn de men­ționat este concursul artistic ju­dețean „Mîndri mi-s­că-s bănă­țean“, care a antrenat numeroase grupuri vocale, echipe de dan­suri, echipe de teatru, brigăzi ar­tistice de agitație, soliști vocali și instrumentiști, orchestre popu­lare și fanfare pe scene locale sau în sălile din Reșița și Băile Herculane. Asemenea exemple ne oferă căminele culturale Zăvoi, Buchin, Lăpușnicu Mare, Șoșdea, Cornereva și altele, a căror evo­luție confirmă posibilitatea tentării unor spectacole, cel pre­pu­țin sîmbăta și duminica. Din cele constatate consemnate ca exemple de noi (și defini­torii) se desprinde ideea necesi­tății ca directorii de cămine cul­turale din județ să-și concentreze eforturile spre organizarea de ac­țiuni specifice, adecvate momen­tului, și care să asigure continui­tate procesului cultural-educativ, factor esențial în dezvoltarea conștiinței socialiste a oamenilor. Vara trebuie să fie fierbinte și sub raportul activității cultura­le : CONSTANTIN IONESCU CRONICA LITERARA Nu știu în ce măsură critica a relevat suficient importanța pri­virii în ultimul volum (dar nu numai aici, ci și în cele anterioa­re) al lui Sorin Titel, intitulat semnificativ Noaptea inocenților. Cert este că privirea descoperă lumea, chiar dacă această lume este doar una exterioară, a unor obiecte și oameni fără identități precise din moment ce, lipsindu-le factorul comun care este memo­ria, adică istoria, prezența vie, umană, nu se pot cunoaște ori recunoaște. Foarte puține perso­naje au nume precise și poartă pecetea certitudinii. Neexistînd un liant, personajele se pot pri­vi la infinit, dar privirile vor lu­și apoși, ochii care pîndesc de dincolo de lentilele crăpate ale ochelarilor preferind să rămină neîndurători oricît aș încerca eu­­m­ mă mint, oricît aș încerca să-mi­­spun că totul nu e la urma urmei decît un vis, născocit de mine, ei nu-mi iartă nici o mișcare, ochi fără gură, fără bărbie sau frunte, neobosiți, într-o mișcare continuă și agitată, toate aceste priviri cu care sunt incapabil să mă obiș­nuiesc, pe care la simt mai mult, forfotind neobosite, bine ascunse de pahare mari de cristal, de cuburile perfect șlefuite, de prismele imense, pătrunzînd prin ele, multiplicate la nesfîrșit, ochi reflectați în aceste oglinzi con- SORIN TITEL „iVoop­ea inocenților neca pe alături, nu se vor întîlni și nu se pot înțelege. De aceea, audiențele pot părea lungi de zile ori săptămîni întregi, cu inver­sări de roluri etc. (Audiențe). E nevoie, deci, pentru realizarea comunicării, de o reflectare, altfel sunetele vor trece din odaie în odaie fără să aibe vreo importan­ță asupra cuplului de personaje care nu se pot găsi (Scurt­circuit) sau regăsi (Lumină tîrzie). După fiecare noapte unui erou i se pa­re dimineața că se află in altă cameră și deschizînd ochii va ve­dea cu teamă de fiecare dată un alt tavan (Dimineți ciudate), ur­mare probabilă a detașării de sine, a alienării personajului, care urmărindu-și ambianțe din afară, n-o mai recunoaște întrucît obiec­tele acum lipsite de conținut nu-i mai spun nimic. Ai impresia că totul se desfă­șoară ca un scenariu de film cu maximum de precizări­ probabile („Prin urmare lumina zilei va fi obosită și leneșă, acea lumină de toamnă tîrzie, încît, pentru mai multă precizie, în spatele lor poate fi și un ceas vechi de pe­rete“ ș.a.m.d.), e o derulare a filmului în fața ochilor, poate chiar o fantazare onirică dacă nu, mai mult, o construcție luci­dă. Convergența privirilor creează un spațiu circular — privirile bă­­trînilor ațintite pra adolescentului, permanent asa­tinerețea a­­cestuia nelăsată să se desfășoare nestingherit, încorsetată de pri­viri: „Simt cum îmi alunecă de-a lungul trupului privirile lor, care mă obligă să stau tot timpul treaz și la pîndă... Ochii lor, care au o mișcare aproape circu­lară, ca apoi să încremenească brusc, mă urmăresc din fiecare colț al acestui cerc al cărui cen­tru sunt eu... Dar ochii prelungi care și convexe, micșorați și măriți mereu, odihnindu-se poate uneori, fără ca eu să-i văd, din­colo de aceste draperii negre de catifea sau ascunși în spatele u­­nor flori exotice cu frunze mari și late semănînd cu palmele unui uriaș etc“. (Magnificat). De aici, acest strigăt al adolescenței care devine un semn al cărții, ideea nepervertirii a universului vîrstei inocente. Aceste gesturi și atitudini (chiar ca literatură) sînt mai bine stă­­pînite ca în Dejunul pe iarbă, de pildă, dar nu încă la maxim de potentiali­tate­­ fundamentale sînt încă lirismul fluent, cufundarea în vis, reverie, fantazare. Obsesia volumului rămîne­­ ca și în microromanul de anul tre­cut. Dejunul pe iarbă) spațiul, probabil aceeași reminiscență din noul roman. Spațiul este în gene­ral limitat, de preferință o ca­meră sau o stradă, privirile se sparg undeva într-o suprafață. Anotimpul preferat e iarna, cu zăpada sa albă sau murdară, cu fulgii căzînd, semnificînd pulve­rizarea timpului. Ca noțiune isto­rică, timpul este evitat, spațiali­­zat, ca timp gramatical ține de domeniul prezentului și al unui viitor probabil („Apoi în camio­nul hodorogii pe vechiul drum de țară s-ar putea să-l găsim pe bă­­trîn... Roțile camionului să se inunde adine etc“.) ceea ce spo­rește impresia de derulare în fa­ța ochilor. Mai reușit parțial decît cărțile anterioare, nu se poate susține că cest ultim volum reprezintă treap­­t­a maturității lui Sorin Titel. Ope­rele mari, chiar dacă surprind felurit și multiplicat diversele fa­țete ale lumii asemeni cristalului au și limpezimea, și valoarea a­­cestuia. GHEORGHE JUEMNA \ FLAMURĂ — 1.780 E greu treptele Spectacolul de concurs „Pe trep­tele măiestriei“, prezentat în a­­ceastă săptâmînă de formațiile ar­tistice ale comitetelor sindicate­lor de la I.G.O.R. și I.I.L. Meta­­loplast , a fost variat ca genuri și­ în linii generale, cu o interpre­tare valoroasă, reușindu-se ca me­sajul de idei și de frumusețe a cîntecului și a dansului să fie transmis cu forță de convingere Se înscriu în șirul punctelor de acest fel din program orchestra populară de la I.G.O.R. (interpre­tare sensibilă, ritmată și o ar­monie bine realizată), echipa de dansuri de la Metaloplast (cu repertoriu specific și o bună sin­cronizare a mișcării), recitatorul Ion Cioc (redare nuanțată și cu patos a poeziei „Mama“ de G. Coșbuc), torogotistul Ion Melces­­cu (cu o tehnică impecabilă și o subliniere a ritmului, dar și a me­lodiei), solistele vocale Victoria Guruian, Cornelia Boboescu și Virginia Ichim (interpretare cu­rată și valorificare de ținută a specificului cîntecelor abordate). Trebuie menționat și Gheorghe Alupulesei, care s-a distins atît ca solist la muzicuță, afr­at prin participarea sa­ în orchestra popu­lară, adăugind o notă­­ inedită componenței, dar și nivelului in­terpretativ. Emularea dintre cele două re­prezentative au relevat și un alt aspect, acela al unor scăderi ar­tistice ,care reflectă evidente ne­glijențe. Faptul este ilustrat de modul în care s-au prezentat brigada artistică de agitație de la Metaloplast, interpreții Ion Velo­­van și David Oțelaru și unii so­liști vocali. Un text bogat în fap­te și cifre (dar fără virtuți lite­rare) intitulat „Munca noastră“ nu a emoționat, ci cel mult a co­municat unele aspecte din produc­ție, pentru că instructorul (Gheor­ghe Ebetiuc) nu a manifestat exi­gență în montarea artistică a spectacolului. El a mizat doar pe efectul unor melodii de succes. Dincolo de aspectul static al evo­luției scenice, de lipsa de omoge­nitate muzicală (în general s-a cîntat fals)­ și neconcordanța din­tre idee și melodie, spectacolul brigăzii nu a avut o succesiune logică a secvențelor! Romanțioasa melodie a bunicilor, „Căsuța noas­tră“, a vrut să prezinte publicului importanta brigăzii în viața în­treprinderii, despre un șofer in­conștient s-a cîntat pe melodia „Barbu Lautaru“ iar despre un codaș cu un șlagăr rămas în ar­hive : „Marinică, Marinică“. Este păcat să se irosească energie spi­rituală și timp, fără ea înșiși in­terpreții să se bucure de rodul activității lor. O atentă distribu­ție (unele soliste din brigadă au cîntat foarte­ bine, dar vocea lor nu a fost bine utilizată în spec­tacolul brigăzii), mai multă gri­jă pentru recitare (patos și sub­liniere artistică a ideilor) și un ritm mai viguros, ar fi sporit e­ficiența evoluției brigăzii de la Metaloplast, salvînd spectacolul de cenușiu și platitudine. Orchestra de muzică ușoară de la I.G.O.R., compusă din trei ghi­tare și o baterie, s-a prezentat modest ca interpretare,­­ oferind publicului mai ales o bogată ga­mă de... zgomote datorate proas­tei funcționări a stației de am­plificare. De altfel, problema am­plificării la orchestrele de muzi­că ușoară este generată în spec­tacolele de amatori. Unii dirijori sau interpreți înțeleg greșit rolul aparatelor de amplificat, aducînd pe scenă un întreg „utilaj“. Ne­reușind să doneze volumul sonor al părții orchestrale, dar nici vocea , soliștilor, se deslănțuie in sală un v­al de stridențe care nu țin de sfera muzicii. In mod fals, se pretextează modernitatea stilu­lui sau se justifică lipsa de re­ceptivitate a publicului. Nu putem încheia șirul obiec­țiilor la acest scoate în relief spectacol fără a sărăcia de idei, atemporalitatea și prostul gust al „glumelor“ intitulate pe nedrept „monolog“ și „dialog", pe care le-au interpretat (foarte modest) Ion Velovan și David Oțelaru. Din relatările noastre se vede că urcușul pe „treptele măiestriei“ este greu, dar nici eforturile celor care au pornit nu au fost pe mă­sura puterilor. Ar trebui ca inițiatorul — Con­siliul municipal al sindicatelor — să manifeste mai multă exigență la repetiții, iar vizionarea preala­bilă să bazeze accesul pe scenă al formațiilor care prin lipsa de conținut și slaba interpretare ar­tistică nemulțumesc publicul. ANDREI ȘTEFĂNESCU urcușul pe m­ăiestriei Orchestra de muzică ușoară a Ca­sei de cultură din Reșița ION BURETEA !Destulnni Am coborit in adin­cimi pe junii înfășurat ca iedera pe plante, Ca să-ți aduc corole de petunii Cu scinteieri de foc și diamante. In nopțile cupolei de granit Am presărat făcliile de stele, Iar stîncile învinse s-au topit Sub sulițele flăcărilor mele. Și florile răpite le-am purtat Cum poartă fata prima ei iubire. Le-am­ șlefuit cu brațul tremurat Să nu le-ating perena strălucire. Le-am strins din marea timpului risipă Parfumul lor metalic să-l respiri. Și tu te bucuri doar o clipă. .. In mine cresc supremele iubiri. IOANA CIOANCĂȘ­ ILmilL din Unul din noi este brațul cu care pădurea Se reazămă de pămint ca Anten De cite ori bate vîntul, De mă întoarce la tine orice tremur de frunză, Unul din noi este brațul cu care pădurea Intimpină norii, cerind ploaie, De mă face să iert orice umbră a cerului. Unul din noi este brațul pădurii, Pe care se așează păsările să evite, De mă întorc spre tine cu brațele deschise, Și dacă o pasăre trece prin văzduh. Unul din noi este brațul vieții, rezemat de De ne căutăm Ori de câte ori cei din jur ne lovesc, Sau trebuie să-i sprijinim cu umărul­ pământ, ' Statuile nu au nevoie de măști . Un pictor sau un sculptor cînd își con­cepe o lucrare stabi­lește cu necesitate un anumit fel de mate­rial, o anume tehni­că, o adecvare și un mulaj perfect chiar și al nuanțelor, une­ori imperceptibile, la conținutul operei,­­ la destinația ei. Restau­rarea acestor lucrări trebuie de aceea să redea forma și pati­na inițială în acord cu viziunea artistu­lui. Bănuim că aceas­ta este situația și în cazul celor cîteva lucrări de artă plas­tică aflate in posesia Casei de cultură sindicatelor din Re­a­șița. Numai că, recent, ocazia unor reparații și renovări ale insti­tuției, asemenea ele­mentare reguli au fost încălcate cu bru­talitate. Călăuziți de lozirica „Să vopsim cu­ mai mulți metri pătrați!“ cu aproba­rea, probabil, a arhi­tectului îndrumător meșterii au vopsit tot ce au întîlniit în cale : pereți, rame, statui. E drept că e­­ra prevăzut în devi­zul de lucrări și vop­situl (în valoare de mii de lei), dar nu și al lucrărilor de artă. Un basorelief „Eca­­terina Varga“ a fost vopsit cu un strat gros de alb, un altul (din piatră­­) redînd momentul eliberării a fost vopsit și el la fel. In sfîrșit, unui bust valoros, repre­­zentîndu-l pe George Enescu, i s-a aplicat vopsea mare de pră­vălie. Asemenea lu­crări nu-și vor mai reliefa vreodată pa­tina lor originală, nu se vor mai putea re­cupera. Vopseaua și lacul se vor murdări, se vor coji cu timpul, vor urma noi stra­turi. .. Artiștii cunos­cători, trecînd prin fața lucrărilor, ne vor compătimi pentru ridicolul lor... Să oprim, așadar zelul vopsitorilor de statui ! Măcar lucră­rile rămase încă ne­­­atinse să fie scăpate. Ce au de spus in a­ceastă privință Co­mitetul județean pen­tru cultură și artă. Consiliul municipal al sindicatelor și con­ducerea Casei de cul­tură . C. VITALIS J. GHEORGHE - NOTA Premieră la Cineclubul reșițean REȘIȚA. La cineclubul „Metalurgistul" din Reșița a fost terminată montarea unui nou documentar. Este vorba de un film (de­autor realizat de Reinhold Stanz) pe șantierul hidroenergetic de la Porțile de Fier. Filmul poartă titlul „Porțile de Fier— Porțile Dunării“ și relatează printr-o sui­tă de imagini de mare sugestie efortul u­­riaș și eroic depus de constructori in zi­lele de furtună ale undei de viituri din a­­ceastă primăvară. „AICI, IN CARAȘ SE AFLA ADEVĂRURILE MELE FUNDAMENTALE...1 — De fapt, cine sunteți de pictorul Silviu Orăvițan-Crețu? Prin ce vă simțiți legat de me­leagurile cărășene ? — Sînt un om din sudul Bana­tului, nepotul minerilor din Ciclova­ Montană care au trudit șase zile în beznă ca­ pe cea de a șaptea s-o consacre luminii (cu propriile lor mîini și-au construit casa culturală unde să poată înălța imn sufletului). Sunt nepo­tul lui Maria Lena, sunt fiul lui Iosif și Ecaterina, oameni, și das­căli, artizani ai sufletelor care și-au lăsat scrijelată semnătura în cronica satului lor, îmi place să revin mereu de unde am ple­cat, se pare că aici găsesc adevă­rurile fundamentale­­ simple, o întoarcere spre ceva primordial . Acolo se află resursele mele, a­­devărurile existențiale le înțeleg numai trecînd pe acolo. Acolo știu mai bine ce este: viața, lumi­na, întunerecul; acolo încerc sen­zația permanenței. Pentru mine, dialogul om-natură este materia­lizat în forma caselor, Am­ vorba și port, în tradiție și obiceiuri. — Care eveniment din viața dv. v-a atras spre arta plasti­că ? — Pînă acum nu mi-am pus o asemenea întrebare. Poate că po­­­veștile fabuloase pline­­ de micl plastic ale bunicii, poate culorile care se desprind din peisajul montan, oferindu-ți game dinain­te elaborate, poate că pedepsele mamei, cînd mîzgăleam caietele de școală cu destine, poate că forma unei pietre sau a unui co­pac, sau zborul unei păsări, sau mai știu eu. . . Cînd caut să gă­sesc „evenimentul“, cred că a­­cesta corespunde în cele din ur­mă cu o zi de octombrie — nașterea mea. — Ne spuneți ceva despre primul succes de public și cum v-a primit critica de speciali­tate ? . Sunt o ființa slaba, elaborez mult, mă chinui pină la forma finală a expresiei. Odată elabo­rată, ajungind la ultima soluție lucrarea mă părăsește, se distan­țează de mine. Atunci sunt intere­sat doar dacă e făcută sau nu cu talent, dacă mai comunică ceva și altora. Cred­­ că primii oameni care mi-au receptat cu adevărat pictura au fost vizitatorii celei de a doua expoziții personale de la Timișoara,­ cu cîțiva ani în ur­mă. Critica de specialitate m­-a remarcat mai tîrziu: — Ați expus la București și după cite știm opinia genera­lă a fost excelentă. Care din­tre opiniile critice v-au satis­făcut cel mai mult ? — Criticii sînt niște oameni de cultură. Ei consemnează, catalo­ghează, clasifică. Cred că un ma­re critic trebuie să fie și un mare artist. Aceștia întîi simt (afirmă sau neagă) și după aceea explică Sunt bucuros că am reușit să co­munic cu unii dintre marii cri­tici de artă, ei au apreciat și au scris despre mine. Care dintre părerile lor mă satisfac cel mai mult? Greu de răspuns. Satisfac­ția este înălțimea comunicării. P. Comarnescu, I. Frunzetti, F.G. Paleolog, Edgar Papu, D. Grigo­­rescu și A. Pavel, sînt cîteva nu­me care ilustrează cele spuse mai sus. — Dacă vreți să ne împăr­tășiți ceva din istoria cenaclu­lui U.A.P. din Lugoj. Ce a în­semnat înființarea pentru viața artistică a acestuia ora­șului? — In urma expoziției pe care am avut-o în sala Dalles împre­ună cu pictorul Tudor Tudan, conducerea Uniunii Artiștilor Plastici, în urma consultării cu organele locale de partid și de stat, cer­cetînd și celelalte forțe locale plastice, a hotărît înfiin­țarea unui Cenaclu al U.A.P. Sin­tem­ mîndri că prin aceasta tem­­a orașului Lugoj, oraș pu­cu vechi și merituoase tradiții cul­turale, prima instituție profe­sionalizată de artă, —tCe perspective întreve­deți colaborării dintre artiștii plastici din diferitele orașe a­­le Banatului ? — Am­ colaborat pină acum cu filialele U.A.P. deja constitui­te din Timișoara și Arad și ne propunem ca prin contacte m­ai strînse cu pictori, din celelalte o­­rașe ale Banatului (Reșița, viza, Caransebeș) să ajutăm ora­­la constituirea de noi organisme profesionalizate de creație, împăr­­tășindu-le din experiența noastră. Cunosc prin intermediul ziarului dr. un grup de tineri din Reșița (Petru Galiș, Petru Comisarschi și Peter Schweg) dornici să mun­cească și să se afirme. Le facem și pe această cale o invitație de a colabora cu cenaclul­ nostru, ex­­punînd la saloanele oficiale și participînd la alte acțiuni meni­te să sporească vigoarea de idei și valoarea artei noastre plastice contemporane. Convorbire consemnată de ION* CRIȘAN Interviu cu pictorul SILVIU ORĂVIȚAN -CRETU Plai —­tuș­i SILVIU ORAVIȚAN — CREȚU L A “I /

Next