Flamura, august 1970 (Anul 18, nr. 1779-1803)
1970-08-02 / nr. 1780
• 2 ] VARA LA CĂMINELE CULTURALE Fiecare anotimp își pune pecetea asupra activității căminului cultural. Este firesc ca într-o vreme cînd recolta așteaptă în lanuri să fie culeasă la timp, cînd sînt atîtea de făcut în cîmp, munca cultural-educativă să fie adaptată acestor condiții, să fie subordonată obiectivelor majore care stau în fața țăranilor cooperatori. De aici decurge necesitatea îmbinării realiste și armonioase a acțiunilor desfășurate la căminul cultural cu specificul muncilor agricole. O incursiune în agenda activității din ultima lună este edificatoare în privința eforturilor, făcute în acest sens, dar și a unor inexplicabile lacune. Or, se știe că nu este admisă o „vacanță“ a culturii, chiar dacă pe primul plan se află bătălia recoltei. Dar să vedem ce se întîmplă în aceste zile la căminele culturale din județ. Convorbirea avută cu Moise Mîndrea, directorul căminului cultural din Brebu, ne-a oferit posibilitatea de a lua cunoștință de interesul acordat propagandei agricole, concretizat în expunerile prezentate în centrul de comună și în satele aparținătoare. Inginerul Ewald Schuch, profesorul Simion Vitcu au vorbit în fața unui public — mai restrîns e adevărat — despre „Direcțiile de dezvoltare ale agriculturii socialiste stabilite de Congresul al X-lea al P.C.R.“ și despre sarcinile rente în realizarea planului cude producție ale cooperativei agricole de producție . Tot în contextul acestor preocupări s-a înscris și expunerea lui Ion Cernita, instructor al Comitetului județean de partid, despre „Legea organizării producției și a muncii în agricultură“, temă care a stîrnit un viu interes în rîndul participanților. Profesorul Titu Tudor a expus în fața sătenilor din Brebu informări despre ultimele evenimente politice interne și externe. Activitatea de răspîndire a cunoștințelor politice și științifice a fost însoțită și de o modestă activitate de club, întrucît căminul cultural din Brebu nu dispune de condiții corespunzătoare unor manifestări de gen, dar alte activități nu au avut loc. Asemenea acțiuni s-au desfășurat și la Berzovia. Pe lîngă expunerile despre politica internă și externă a partidului și statului nostru, au avut loc informări și discuții la locul de muncă desfășurate cu sprijinul bibliotecii comunale. Duminica, la hore, inginerii agronomi informează sătenii despre situația campaniei, măsurile ce trebuie luate pentru ca lucrările agricole să se desfășoare în cele mai bune condiții. De relevat, ca și în cazul căminelor culturale din Marga, Glimboca, este contribuția intelectualilor și a tinerilor la acțiunile întreprinse de căminul cultural. Cheia succesului, ne spune Iosif Borcovici, constă în organizarea de acțiuni atractive pentru oameni, în interesul și pasiunea de care, în primul rînd, membrii consiliului de conducere al căminului trebuie să dea dovadă. Se pare că această cheie nu se află în posesia tuturor directorilor de cămine culturale. La Fizeș, de pildă, ne-a întîmpinat un local deosebit de arătos și atrăgător dar numai atît. Activitatea desfășurată aici nu e din cele mai mulțumitoare. Directorul mîntului se dovedește prea așezăpuțin atras spre activitatea cultural-educativă. Comitetul județean pentru cultură și artă cît și celelalte foruri care au un cuvînt hotărîtor de spus, vor trebui ca în viitor să desemneze în această funcție oameni preocupați de mișcarea culturală, devotați satului pe care-l reprezintă. La Căvăran ni s-au prezentat drept ultimele acțiuni un program dat la încheierea școlar și cîteva deplasări la anului Zăgujeni, Prisaca, Peștere. Totuși tinerii din comună — după chiar asigurarea primarului — acționează mai slab, mai greu decât cei din satele aparținătoare. „Cît privește filmul, merge foarte slăbuț la noi. Și dansurile la fel“. Tradiția obișnuitelor hore de duminică s-a pierdut complet. Au uitat oare într-adevăr sătenii din Căvăran să joace? De aici pînă la Sacu nu e drum prea lung. Despre căminul cultural de aici auzisem cîteva lucruri bune. Din păcate, în ziua vizitei noastre nu l-am putut vizita întrucît bibliotecara (căreia i se încredințase responsabilitatea de a avea grijă de cămin în lipsa directorului, aflat atunci cu elevii în excursie) era plecată. . . nimeni nu știa unde. Sugerăm de aceea inspectorilor Comitetului județean pentru cultură și artă să intensifice controlul prin satele județului, pentru că un asemenea caz nu e unic, în sprijinul afirmației că și vara se pot organiza de către căminul cultural spectacole muzical-coregrafice, demn de menționat este concursul artistic județean „Mîndri mi-scă-s bănățean“, care a antrenat numeroase grupuri vocale, echipe de dansuri, echipe de teatru, brigăzi artistice de agitație, soliști vocali și instrumentiști, orchestre populare și fanfare pe scene locale sau în sălile din Reșița și Băile Herculane. Asemenea exemple ne oferă căminele culturale Zăvoi, Buchin, Lăpușnicu Mare, Șoșdea, Cornereva și altele, a căror evoluție confirmă posibilitatea tentării unor spectacole, cel prepuțin sîmbăta și duminica. Din cele constatate consemnate ca exemple de noi (și definitorii) se desprinde ideea necesității ca directorii de cămine culturale din județ să-și concentreze eforturile spre organizarea de acțiuni specifice, adecvate momentului, și care să asigure continuitate procesului cultural-educativ, factor esențial în dezvoltarea conștiinței socialiste a oamenilor. Vara trebuie să fie fierbinte și sub raportul activității culturale : CONSTANTIN IONESCU CRONICA LITERARA Nu știu în ce măsură critica a relevat suficient importanța privirii în ultimul volum (dar nu numai aici, ci și în cele anterioare) al lui Sorin Titel, intitulat semnificativ Noaptea inocenților. Cert este că privirea descoperă lumea, chiar dacă această lume este doar una exterioară, a unor obiecte și oameni fără identități precise din moment ce, lipsindu-le factorul comun care este memoria, adică istoria, prezența vie, umană, nu se pot cunoaște ori recunoaște. Foarte puține personaje au nume precise și poartă pecetea certitudinii. Neexistînd un liant, personajele se pot privi la infinit, dar privirile vor luși apoși, ochii care pîndesc de dincolo de lentilele crăpate ale ochelarilor preferind să rămină neîndurători oricît aș încerca eum mă mint, oricît aș încerca să-mispun că totul nu e la urma urmei decît un vis, născocit de mine, ei nu-mi iartă nici o mișcare, ochi fără gură, fără bărbie sau frunte, neobosiți, într-o mișcare continuă și agitată, toate aceste priviri cu care sunt incapabil să mă obișnuiesc, pe care la simt mai mult, forfotind neobosite, bine ascunse de pahare mari de cristal, de cuburile perfect șlefuite, de prismele imense, pătrunzînd prin ele, multiplicate la nesfîrșit, ochi reflectați în aceste oglinzi con- SORIN TITEL „iVoopea inocenților neca pe alături, nu se vor întîlni și nu se pot înțelege. De aceea, audiențele pot părea lungi de zile ori săptămîni întregi, cu inversări de roluri etc. (Audiențe). E nevoie, deci, pentru realizarea comunicării, de o reflectare, altfel sunetele vor trece din odaie în odaie fără să aibe vreo importanță asupra cuplului de personaje care nu se pot găsi (Scurtcircuit) sau regăsi (Lumină tîrzie). După fiecare noapte unui erou i se pare dimineața că se află in altă cameră și deschizînd ochii va vedea cu teamă de fiecare dată un alt tavan (Dimineți ciudate), urmare probabilă a detașării de sine, a alienării personajului, care urmărindu-și ambianțe din afară, n-o mai recunoaște întrucît obiectele acum lipsite de conținut nu-i mai spun nimic. Ai impresia că totul se desfășoară ca un scenariu de film cu maximum de precizări probabile („Prin urmare lumina zilei va fi obosită și leneșă, acea lumină de toamnă tîrzie, încît, pentru mai multă precizie, în spatele lor poate fi și un ceas vechi de perete“ ș.a.m.d.), e o derulare a filmului în fața ochilor, poate chiar o fantazare onirică dacă nu, mai mult, o construcție lucidă. Convergența privirilor creează un spațiu circular — privirile bătrînilor ațintite pra adolescentului, permanent asatinerețea acestuia nelăsată să se desfășoare nestingherit, încorsetată de priviri: „Simt cum îmi alunecă de-a lungul trupului privirile lor, care mă obligă să stau tot timpul treaz și la pîndă... Ochii lor, care au o mișcare aproape circulară, ca apoi să încremenească brusc, mă urmăresc din fiecare colț al acestui cerc al cărui centru sunt eu... Dar ochii prelungi care și convexe, micșorați și măriți mereu, odihnindu-se poate uneori, fără ca eu să-i văd, dincolo de aceste draperii negre de catifea sau ascunși în spatele unor flori exotice cu frunze mari și late semănînd cu palmele unui uriaș etc“. (Magnificat). De aici, acest strigăt al adolescenței care devine un semn al cărții, ideea nepervertirii a universului vîrstei inocente. Aceste gesturi și atitudini (chiar ca literatură) sînt mai bine stăpînite ca în Dejunul pe iarbă, de pildă, dar nu încă la maxim de potentialitate fundamentale sînt încă lirismul fluent, cufundarea în vis, reverie, fantazare. Obsesia volumului rămîne ca și în microromanul de anul trecut. Dejunul pe iarbă) spațiul, probabil aceeași reminiscență din noul roman. Spațiul este în general limitat, de preferință o cameră sau o stradă, privirile se sparg undeva într-o suprafață. Anotimpul preferat e iarna, cu zăpada sa albă sau murdară, cu fulgii căzînd, semnificînd pulverizarea timpului. Ca noțiune istorică, timpul este evitat, spațializat, ca timp gramatical ține de domeniul prezentului și al unui viitor probabil („Apoi în camionul hodorogii pe vechiul drum de țară s-ar putea să-l găsim pe bătrîn... Roțile camionului să se inunde adine etc“.) ceea ce sporește impresia de derulare în fața ochilor. Mai reușit parțial decît cărțile anterioare, nu se poate susține că cest ultim volum reprezintă treapta maturității lui Sorin Titel. Operele mari, chiar dacă surprind felurit și multiplicat diversele fațete ale lumii asemeni cristalului au și limpezimea, și valoarea acestuia. GHEORGHE JUEMNA \ FLAMURĂ — 1.780 E greu treptele Spectacolul de concurs „Pe treptele măiestriei“, prezentat în această săptâmînă de formațiile artistice ale comitetelor sindicatelor de la I.G.O.R. și I.I.L. Metaloplast , a fost variat ca genuri și în linii generale, cu o interpretare valoroasă, reușindu-se ca mesajul de idei și de frumusețe a cîntecului și a dansului să fie transmis cu forță de convingere Se înscriu în șirul punctelor de acest fel din program orchestra populară de la I.G.O.R. (interpretare sensibilă, ritmată și o armonie bine realizată), echipa de dansuri de la Metaloplast (cu repertoriu specific și o bună sincronizare a mișcării), recitatorul Ion Cioc (redare nuanțată și cu patos a poeziei „Mama“ de G. Coșbuc), torogotistul Ion Melcescu (cu o tehnică impecabilă și o subliniere a ritmului, dar și a melodiei), solistele vocale Victoria Guruian, Cornelia Boboescu și Virginia Ichim (interpretare curată și valorificare de ținută a specificului cîntecelor abordate). Trebuie menționat și Gheorghe Alupulesei, care s-a distins atît ca solist la muzicuță, afrat prin participarea sa în orchestra populară, adăugind o notă inedită componenței, dar și nivelului interpretativ. Emularea dintre cele două reprezentative au relevat și un alt aspect, acela al unor scăderi artistice ,care reflectă evidente neglijențe. Faptul este ilustrat de modul în care s-au prezentat brigada artistică de agitație de la Metaloplast, interpreții Ion Velovan și David Oțelaru și unii soliști vocali. Un text bogat în fapte și cifre (dar fără virtuți literare) intitulat „Munca noastră“ nu a emoționat, ci cel mult a comunicat unele aspecte din producție, pentru că instructorul (Gheorghe Ebetiuc) nu a manifestat exigență în montarea artistică a spectacolului. El a mizat doar pe efectul unor melodii de succes. Dincolo de aspectul static al evoluției scenice, de lipsa de omogenitate muzicală (în general s-a cîntat fals) și neconcordanța dintre idee și melodie, spectacolul brigăzii nu a avut o succesiune logică a secvențelor! Romanțioasa melodie a bunicilor, „Căsuța noastră“, a vrut să prezinte publicului importanta brigăzii în viața întreprinderii, despre un șofer inconștient s-a cîntat pe melodia „Barbu Lautaru“ iar despre un codaș cu un șlagăr rămas în arhive : „Marinică, Marinică“. Este păcat să se irosească energie spirituală și timp, fără ea înșiși interpreții să se bucure de rodul activității lor. O atentă distribuție (unele soliste din brigadă au cîntat foarte bine, dar vocea lor nu a fost bine utilizată în spectacolul brigăzii), mai multă grijă pentru recitare (patos și subliniere artistică a ideilor) și un ritm mai viguros, ar fi sporit eficiența evoluției brigăzii de la Metaloplast, salvînd spectacolul de cenușiu și platitudine. Orchestra de muzică ușoară de la I.G.O.R., compusă din trei ghitare și o baterie, s-a prezentat modest ca interpretare, oferind publicului mai ales o bogată gamă de... zgomote datorate proastei funcționări a stației de amplificare. De altfel, problema amplificării la orchestrele de muzică ușoară este generată în spectacolele de amatori. Unii dirijori sau interpreți înțeleg greșit rolul aparatelor de amplificat, aducînd pe scenă un întreg „utilaj“. Nereușind să doneze volumul sonor al părții orchestrale, dar nici vocea , soliștilor, se deslănțuie in sală un val de stridențe care nu țin de sfera muzicii. In mod fals, se pretextează modernitatea stilului sau se justifică lipsa de receptivitate a publicului. Nu putem încheia șirul obiecțiilor la acest scoate în relief spectacol fără a sărăcia de idei, atemporalitatea și prostul gust al „glumelor“ intitulate pe nedrept „monolog“ și „dialog", pe care le-au interpretat (foarte modest) Ion Velovan și David Oțelaru. Din relatările noastre se vede că urcușul pe „treptele măiestriei“ este greu, dar nici eforturile celor care au pornit nu au fost pe măsura puterilor. Ar trebui ca inițiatorul — Consiliul municipal al sindicatelor — să manifeste mai multă exigență la repetiții, iar vizionarea prealabilă să bazeze accesul pe scenă al formațiilor care prin lipsa de conținut și slaba interpretare artistică nemulțumesc publicul. ANDREI ȘTEFĂNESCU urcușul pe măiestriei Orchestra de muzică ușoară a Casei de cultură din Reșița ION BURETEA !Destulnni Am coborit in adincimi pe junii înfășurat ca iedera pe plante, Ca să-ți aduc corole de petunii Cu scinteieri de foc și diamante. In nopțile cupolei de granit Am presărat făcliile de stele, Iar stîncile învinse s-au topit Sub sulițele flăcărilor mele. Și florile răpite le-am purtat Cum poartă fata prima ei iubire. Le-am șlefuit cu brațul tremurat Să nu le-ating perena strălucire. Le-am strins din marea timpului risipă Parfumul lor metalic să-l respiri. Și tu te bucuri doar o clipă. .. In mine cresc supremele iubiri. IOANA CIOANCĂȘ ILmilL din Unul din noi este brațul cu care pădurea Se reazămă de pămint ca Anten De cite ori bate vîntul, De mă întoarce la tine orice tremur de frunză, Unul din noi este brațul cu care pădurea Intimpină norii, cerind ploaie, De mă face să iert orice umbră a cerului. Unul din noi este brațul pădurii, Pe care se așează păsările să evite, De mă întorc spre tine cu brațele deschise, Și dacă o pasăre trece prin văzduh. Unul din noi este brațul vieții, rezemat de De ne căutăm Ori de câte ori cei din jur ne lovesc, Sau trebuie să-i sprijinim cu umărul pământ, ' Statuile nu au nevoie de măști . Un pictor sau un sculptor cînd își concepe o lucrare stabilește cu necesitate un anumit fel de material, o anume tehnică, o adecvare și un mulaj perfect chiar și al nuanțelor, uneori imperceptibile, la conținutul operei, la destinația ei. Restaurarea acestor lucrări trebuie de aceea să redea forma și patina inițială în acord cu viziunea artistului. Bănuim că aceasta este situația și în cazul celor cîteva lucrări de artă plastică aflate in posesia Casei de cultură sindicatelor din Reașița. Numai că, recent, ocazia unor reparații și renovări ale instituției, asemenea elementare reguli au fost încălcate cu brutalitate. Călăuziți de lozirica „Să vopsim cu mai mulți metri pătrați!“ cu aprobarea, probabil, a arhitectului îndrumător meșterii au vopsit tot ce au întîlniit în cale : pereți, rame, statui. E drept că era prevăzut în devizul de lucrări și vopsitul (în valoare de mii de lei), dar nu și al lucrărilor de artă. Un basorelief „Ecaterina Varga“ a fost vopsit cu un strat gros de alb, un altul (din piatră) redînd momentul eliberării a fost vopsit și el la fel. In sfîrșit, unui bust valoros, reprezentîndu-l pe George Enescu, i s-a aplicat vopsea mare de prăvălie. Asemenea lucrări nu-și vor mai reliefa vreodată patina lor originală, nu se vor mai putea recupera. Vopseaua și lacul se vor murdări, se vor coji cu timpul, vor urma noi straturi. .. Artiștii cunoscători, trecînd prin fața lucrărilor, ne vor compătimi pentru ridicolul lor... Să oprim, așadar zelul vopsitorilor de statui ! Măcar lucrările rămase încă neatinse să fie scăpate. Ce au de spus in această privință Comitetul județean pentru cultură și artă. Consiliul municipal al sindicatelor și conducerea Casei de cultură . C. VITALIS J. GHEORGHE - NOTA Premieră la Cineclubul reșițean REȘIȚA. La cineclubul „Metalurgistul" din Reșița a fost terminată montarea unui nou documentar. Este vorba de un film (deautor realizat de Reinhold Stanz) pe șantierul hidroenergetic de la Porțile de Fier. Filmul poartă titlul „Porțile de Fier— Porțile Dunării“ și relatează printr-o suită de imagini de mare sugestie efortul uriaș și eroic depus de constructori in zilele de furtună ale undei de viituri din această primăvară. „AICI, IN CARAȘ SE AFLA ADEVĂRURILE MELE FUNDAMENTALE...1 — De fapt, cine sunteți de pictorul Silviu Orăvițan-Crețu? Prin ce vă simțiți legat de meleagurile cărășene ? — Sînt un om din sudul Banatului, nepotul minerilor din Ciclova Montană care au trudit șase zile în beznă ca pe cea de a șaptea s-o consacre luminii (cu propriile lor mîini și-au construit casa culturală unde să poată înălța imn sufletului). Sunt nepotul lui Maria Lena, sunt fiul lui Iosif și Ecaterina, oameni, și dascăli, artizani ai sufletelor care și-au lăsat scrijelată semnătura în cronica satului lor, îmi place să revin mereu de unde am plecat, se pare că aici găsesc adevărurile fundamentale simple, o întoarcere spre ceva primordial . Acolo se află resursele mele, adevărurile existențiale le înțeleg numai trecînd pe acolo. Acolo știu mai bine ce este: viața, lumina, întunerecul; acolo încerc senzația permanenței. Pentru mine, dialogul om-natură este materializat în forma caselor, Am vorba și port, în tradiție și obiceiuri. — Care eveniment din viața dv. v-a atras spre arta plastică ? — Pînă acum nu mi-am pus o asemenea întrebare. Poate că poveștile fabuloase pline de micl plastic ale bunicii, poate culorile care se desprind din peisajul montan, oferindu-ți game dinainte elaborate, poate că pedepsele mamei, cînd mîzgăleam caietele de școală cu destine, poate că forma unei pietre sau a unui copac, sau zborul unei păsări, sau mai știu eu. . . Cînd caut să găsesc „evenimentul“, cred că acesta corespunde în cele din urmă cu o zi de octombrie — nașterea mea. — Ne spuneți ceva despre primul succes de public și cum v-a primit critica de specialitate ? . Sunt o ființa slaba, elaborez mult, mă chinui pină la forma finală a expresiei. Odată elaborată, ajungind la ultima soluție lucrarea mă părăsește, se distanțează de mine. Atunci sunt interesat doar dacă e făcută sau nu cu talent, dacă mai comunică ceva și altora. Cred că primii oameni care mi-au receptat cu adevărat pictura au fost vizitatorii celei de a doua expoziții personale de la Timișoara, cu cîțiva ani în urmă. Critica de specialitate m-a remarcat mai tîrziu: — Ați expus la București și după cite știm opinia generală a fost excelentă. Care dintre opiniile critice v-au satisfăcut cel mai mult ? — Criticii sînt niște oameni de cultură. Ei consemnează, cataloghează, clasifică. Cred că un mare critic trebuie să fie și un mare artist. Aceștia întîi simt (afirmă sau neagă) și după aceea explică Sunt bucuros că am reușit să comunic cu unii dintre marii critici de artă, ei au apreciat și au scris despre mine. Care dintre părerile lor mă satisfac cel mai mult? Greu de răspuns. Satisfacția este înălțimea comunicării. P. Comarnescu, I. Frunzetti, F.G. Paleolog, Edgar Papu, D. Grigorescu și A. Pavel, sînt cîteva nume care ilustrează cele spuse mai sus. — Dacă vreți să ne împărtășiți ceva din istoria cenaclului U.A.P. din Lugoj. Ce a însemnat înființarea pentru viața artistică a acestuia orașului? — In urma expoziției pe care am avut-o în sala Dalles împreună cu pictorul Tudor Tudan, conducerea Uniunii Artiștilor Plastici, în urma consultării cu organele locale de partid și de stat, cercetînd și celelalte forțe locale plastice, a hotărît înființarea unui Cenaclu al U.A.P. Sintem mîndri că prin aceasta tema orașului Lugoj, oraș pucu vechi și merituoase tradiții culturale, prima instituție profesionalizată de artă, —tCe perspective întrevedeți colaborării dintre artiștii plastici din diferitele orașe ale Banatului ? — Am colaborat pină acum cu filialele U.A.P. deja constituite din Timișoara și Arad și ne propunem ca prin contacte mai strînse cu pictori, din celelalte orașe ale Banatului (Reșița, viza, Caransebeș) să ajutăm orala constituirea de noi organisme profesionalizate de creație, împărtășindu-le din experiența noastră. Cunosc prin intermediul ziarului dr. un grup de tineri din Reșița (Petru Galiș, Petru Comisarschi și Peter Schweg) dornici să muncească și să se afirme. Le facem și pe această cale o invitație de a colabora cu cenaclul nostru, expunînd la saloanele oficiale și participînd la alte acțiuni menite să sporească vigoarea de idei și valoarea artei noastre plastice contemporane. Convorbire consemnată de ION* CRIȘAN Interviu cu pictorul SILVIU ORĂVIȚAN -CRETU Plai —tuși SILVIU ORAVIȚAN — CREȚU L A “I /