Foaia poporului, 1899 (Anul 7, nr. 1-52)
1899-01-15 / nr. 1
^Vinul VII. Nr. 1 Sibiiu, Dmirilrrca, 3^/15 ianuarie 1899 Prețul abonamentului: Pe un an......................................2 fl. (4 coroane). Pe o jumătate de an...................1 fl. (2 coroane). Pentru România 10 lei anual. Abonamentele se fac la „Tipografia“, soc. pe acțiuni, Sibiiu. Apare in fiecare Duminecă INSERATE se primesc în biroul administraţiunei (strada Poplăcii nr. 15). Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Anul Nou. Trec anii ca zilele. Şi zilele ca clipele trec. Cele vechi lucruri se perd şi’n locul lor altele, noue, vin. Lumea îmbătrâneşte şi locul moşnegilor îl iau tinerii.... Aşa-’i chipul vieţei şi asemenea gânduri ne deşteaptă totdeauna moartea vechiului an şi naşterea anului nou. Cu anul vechiu trec bucuriile puţine ce-am avut, dar’ trec şi multele dureri, cumplitele necazuri, cu anul nou sosesc în veselie nădejdile într'un traiu mai fericit şi hotărîrea de-a lupta şi de-a stărui, după cum ne învaţă păţaniile înţelepte ale anului vechiu. Este o comoară de păţănii anul care moare, car’ noul an comoară de înveselitoare nădejdi ne-aduce. Şi dacă anul vechiu îngroapă cu sine multe bucurii şi suferinţe, anul nou ne întimpină cu făgăduieli cari ne însăninează sufletul şi inima ne-o încălzesc. Iată de ce lumea s’a îndatinat să petreacă în veselie noaptea cea din urmă a anului, şi cu bucurie să primească venirea noului an. Popor bogat în datini frumoase, moştenite de la moşi-strămoşi, noi Românii avem şi pentru Anul Nou obiceiurile noastre scumpe, colinde, sorcove şi altele. Copiii şi tinerii umblă din lăcaş în lăcaş, dorind fericire şi spor în toate căsenilor, iare rudeniile şi prietenii se cercetează unul pe altul, ca să-şi poftească »An-Nou fericit«... Anul ce vine acum, în chipul unui drăgălaş copil, vesel şi sănătos, ne vorbeşte cu dulce graiu că o mie opt sute nouăzeci şi-opt de ani trecură dela naşterea Mântuitorului nostru. Şi ne mai vesteşte, că vieaţa noastră, vieaţa poporului românesc s’a îmbogăţit şi ea cu un an mai mult de puţine bucurii şi de nenumărate năcazuri. Orice om cu bună socoteală, ajuns la capătul anului, îşi trage înţelepţeşte seama de cele petrecute peste an, de cele făptuite, şi de cele îndurate ; apoi scoate pentru viitor sfaturi binecuvântate de chiar păţăniile sale din trecut. în acelaşi chip, trebue să punem capăt anului şi noi, ca popor. Să ne tragem bine seama de cele ce-am petrecut în anul ce moare, de cele ce-am făptuit bine şi de cele rău făptuite, să ne-aducem aminte de suferinţele îndurate de la duşmani, poate şi de la fraţi, apoi să scoatem cuvenitele sfaturi înţelepte pentru viitor. Numai aşa ne împlinim datoria de oameni destoinici şi de buni Români, vrednici de nepreţuitul dar al dumnezeirei, vrednici de vieaţă. Este un adevăr cu rost de mare înţelepciune în acele cuvinte, cari ne spun, că fiecare om e vrednic de soartea pe care ’şi-o face el. Un om harnic, şi dacă e lovit mereu de năcazuri, nu piere; căci el ştie să-’şi îndulcească soartea prin munca şi cinstea lui. Dimpotrivă, un om netrebnic, încărcat de-ar fi cu toate bunătăţile pământului, va pieri în netrebnicia lui; el nu-i în stare să-şi facă traiul fericit, ci se îneacă în dulceaţa multelor sale noroace. Deasemenea un popor brav, aibă el oricât de mulţi vrăşmaşi, va eşi odată biruitor peste toate uriaşele pedeci; pentru că un astfel de popor are tăria de-a răsbi cu duşmanii şi are credinţă tare în dreptul seu la vieaţă. De altă parte, un popor nevoiaş chiar de-ar fi stăpân pe ţări şi mări, va pieri; căci un asemenea popor n’are tărie de-a se bucura cu mesură de bunătăţile ce ’i s’au dat şi n’are simţul creştinesc de a lăsa şi altora ce-’i al lor, aşa că el se prăpădeşte de prea multul noroc. Avem la îndemână număroase pilde mici şi mari, precum că cele ce spunem sunt adevăruri luminoase ca soarele. Dar’ vom spune numai o pildă, o pildă aşa de potrivită, încât trebue s’o înţeleagă tot omul cu judecată, în ţeara noastră, de veacuri multe stăpânitorii sânt Ungurii. A lor a fost şi a lor este domnia, cu toate bunătăţile ei şi cu toate bucuriile, pe cari nu le întunecă nici o grije. Noi însă de când ne-am născut avem să luptăm crâncen pentru vieaţa noastră românească, deşi pământul acesta pe care-l locuim, a fost şi este pământ românesc, cucerit cu sabia de la barbari. Şi ce vedem ? Ungurii cu toate că plutesc până la gât în desfătări şi ocrotiri, se înrăutăţesc pe zi ce merge şi cad mereu din cinste la neomenie. Astăzi au ajuns, bieţii, atât de slăbănogi, încât s’au înfrăţit cu spurcaţii de Jidovi! Cu alte cuvinte, s’au jidovit, nenorociţii. FOITA. 9 Cei doi copii cu perul de aur. — Poveste în versuri de Iosif Stanca. — La un lan in soare Trei dragi sorioare Tot muncesc din greu Şi doinesc mereu: »Ferice’s, ferice De cine ’i ferice, Ferice-’i în lume Fetele cu mume; Şi-’i amar, amar De cine-’i amar, De fetele ’n lume Lipsite de mume!« Şi muncesc din greu Şi doinesc mereu. Tot muncesc, muncesc Cântecu-T opresc, Ş’acum cea mai mare Plină de ’ntristare Tot prin cântec zice: »Din ceste trei spice De-astăzi până mâne Un cuptor de pane Dragi surori voiu face!« Zice — apoi tace. Dacă se opreşte A doua rosteşte: »Din aste trei fire Cânepă subţire, O să ’mbrac o casă O casă aleasă!« Dacă se opreşte A treia rosteşte Şi prin cântec zice: »Din ceste trei spice, Eu nu pot să fac Măcar un colac; Din ceste trei fire Cânepă subţire Eu nu pot să fac Aţă pentru’n ac, Nici să ’mbrac o casă O casă aleasă. Dar’ cu dragi surori Prin ivit de zori, Voiu ave un fiu Cu păr d’auriu, Altu ’n răsărit Cu păr d’aurit!« Dusu’mi-s’au, dus Vesti pe la apus, Şi veşti au venit Sus la răsărit, La ’naltu ’mpărat Şi prea luminat, Că nu sânt sub soare Aşa dragi fecioare; Apoi ce minune Una ’n cântec spune, Celor dragi surori: »Prin ivit de zori Voiu are un fiu Cu păr d’auriu, Altu ’n răsărit Cu păr d’aurit!«