Foaia noastră, 1972 (Anul 22, nr. 1-24)

1972-02-01 / nr. 3

2 Negocieri economice româno - ungare Intre 13 şi 15 ianuarie, a a­­vut loc la Budapesta întîlnirea de lucru a preşedinţilor celor două părţi în Comisia mixtă guvernamentală româno-unga­ră de colaborare economică. De­legaţia română a fost condusă de Iosif Banc, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, iar cea ungară de Peter Vălyi, vice­preşedinte al Guvernului Revo­luţionar Muncitoresc-Ţărănesc Ungar. Cu acest prilej, cele două delegaţii au trecut în revistă ac­tivitatea de colaborare şi coo­perare economică şi tehnică ro­mâno-ungară desfăşurată în ultimii ani, stabilind măsuri pentru impulsionarea finaliză­rii acţiunilor de colaborare şi cooperare în curs de tratative, în domeniile industriei cons­trucţiilor de maşini, industriei chimice, energiei electrice, in­dustriei petrolului, industriei miniere, industriei materialelor de construcţii, industriei uşoare, agriculturii, transporturilor şi în alte sectoare. La convorbiri s-a constatat cu satisfacţie că schimbul de mărfuri se dezvol­tă în ritm favorabil. Astfel, în anul 1971, fondul schimburilor de mărfuri a crescut cu circa 25 la sută faţă de anul precedent, în vederea lărgirii şi a adâncirii activităţii de colaborare, coo­perarea şi specializare în pro­ducţie, s-au examinat noi ac­ţiuni de interes reciproc, care vor contribui la înfăptuirea, în cadrul colaborării directe din­tre R.S. România şi R.P. Un­gară, a programului complex al adâncirii şi perfecţionării în continuare a colaborării şi dez­voltării integrării economice socialiste a ţărilor membre ale C.A.E.R. Oaspeţii români, însoţiţi de Pater Vălyi, vicepreşedinte al guvernului ungar, vizitînd o întreprindere din Capitală PE SCIJET . CONFERINŢA AFRO-ASIATICA La Cairo au avut loc lucrările celei de-a V-a Conferinţe a Organizaţiei de solidaritate cu popoarele afro-asiatice, la care au participat delegaţi şi reprezentanţi ai comitetelor naţiona­le de solidaritate din Asia, Africa, Europa şi America Lati­nă. Conferinţa a adoptat Declaraţia politică generală, în care se subliniază că unitatea de acţiune, solidaritatea de luptă a popoarelor din Africa şi Asia cu forţele democratice din în­treaga lume constituie un imperativ al timpurilor noastre, o necesitate obiectivă a luptei energice împotriva imperialismu­lui și colonialismului. PENTRU UN VIITOR PAŞNIC AL EUROPEI Timp de trei zile, între 11—13 ianuarie, s-a desfăşurat la Bruxelles o reuniune consultativă a reprezentanţilor opiniei publice din 27 de ţări europene, consacrată securităţii şi coo­perării pe continent. La sfîrşitul lucrărilor a fost adoptată o declaraţie în care se arată că „reprezentanţii unor curente so­ciale şi politice, ai unor organi­zaţii, ca şi diverse personalităţi de diferite convingeri politice, ideologice şi religioase din 27 de ţări ale Europei au decis ţinerea unei adunări la Bruxelles, între 2 şi 5 iunie 1972, a reprezentanţilor opiniei publice pen­tru securitate şi cooperare europeană”. NOU GUVERN ÎN REPUBLICA ARABA EGIPT Preşedintele Republicii Arabe Egipt, Anwar Sadat, a emis un decret prezidenţial privind constituirea noului guvern al ţării condus de primul ministru Aziz Sedky. Din noul cabinet anunţat de premier fac parte cinci vicepreşedinţi şi 26 de mi­niştri. In funcţiile de vicepremieri au fost numiţi: Mohamed Kader Hatem, care deţine şi portofoliul de ministru al culturii şi informaţiilor, Mohamed Abdel Salam El Zayyat, Mohamed Marzeban, în atribuţiile căruia intră şi funcţia de ministru al economiei şi comerţului externor, Mamdouh Salem, care ocu­pă şi funcţia de ministru de interne, şi Mohamed Ahmed Sa­­dek, care continuă să rămînă ministru al apărării. Conduce­rea Ministerului Afacerilor Externe a fost preluată de Moha­med Murad Ghaleb. FOAIA NOASTRĂ Evoluţia conflictului indo-pakistanez BANGLA­DESH- REALITATE ISTORICĂ In primele săptămîni ale anu­lui 1972, în centrul atenţiei o­­piniei publice internaţionale s-a aflat conflictul indo-pakistanez, unul dintre cele mai „neplăcu­te moşteniri” ale anului 1971, care nu a izbucnit subit, deoa­rece rădăcinile istorice ale con­flictului se trag încă din anii 1800. RETROSPECTIVA ISTORICA Incepind de la mijlocul seco­lului al XVllI-lea India a fost colonie britanică, colonialism care a durat aproape două secole. Iniţial, în India, — ca o colonie britanică —, conflictele dintre unităţile re­ligioase au fost neimportante şi nici nu au periclitat încă pa­cea populaţiei. Dar, în anii 1800 a început şi în India dezvolta­rea şi întărirea capitalismului, iar urmarea a fost, că între bur­ghezia hindusă şi cea mohame­­dană s-a creat şi dezvolta o puternică opoziţie de interese. Opoziţia dintre cele două bur­ghezii s-a ascuţit cu atît mai mult, cu cit englezii — din moti­ve tactice — au sprijinit burghe­zia mohamedanâ, faţă de bur­ghezia comercială şi industria­lă hindusă, care era mai dez­voltată. Colaborînd cu burghe­zia mohamedanâ, englezilor la-a reuşit să introducă un sis­tem electoral şi reprezentativ, care a diferenţiat populaţia In­diei după criteriul unităţii reli­gioase. Cu aceasta a reuşit, ca să îndrepte atenţia principală a poporului, de pe opoziţiile de clase, devenite din ce în ce mai puternice, pe opoziţiile dintre unităţile de religie. Pasul urmă­tor a însemnat înfiinţarea Ligii Mohamedane, care şi-a atins culmea în 1936, cînd Djinah, conducătorul ei de atunci, a vorbit deja despre „naţiune mo­­hamedană” şi a accentuat că în India „hinduşii şi mohamedanii trebuie organizaţi despărţiţi u­­nii de alţii”. Pe acest principiu s-a bazat „Decizia­ pakistaneză” a Ligii Mohamedane din 1940, care a pretins pe de o parte, ca unităţile geografice coerente trebuiesc hotărîte ca un terito­riu separat, iar pe de alta, ca regiunile cu populaţie mohame­­dană trebuie să formeze un stat separat în partea de nord­­vest şi nord-est a Indiei. Cel de-al doilea război mondial a amînat doar realizarea acestei pretenţii, dar numai a amînat, deoarece pe fostul teritoriu bri­tanic s-a înfiinţat la 15 august 1947 India şi Pakistan, înfiinţarea Pakistanului de vest şi a celui de est nu a fost lipsită de dificultăţi. In timp ce în Pakistanul de vest izvorul încordării a fost înpărţirea re­giunii Kaşmir, — teritoriu foarte important din punct de vedere strategic —, în partea­ de est izvorul similar a fost îm- J părţirea regiunii Bengal, deoa­rece teritoriile principale culti­vate cu iută au aparţinut Pakis­tanului de est, iar industria de prelucrare, Indiei. CRIZA INTERIOARA, ALEGERI NOI Cunoscutul război indo-pakis­tanez din 1965, care a luat sfîr­­şit cu „Declaraţia din Taşkent” a atras după sine o criză inter­nă adîncă, deoarece între bur­ghezia din Pakistanul de vest şi cea din est au fost mari o­­poziţii de interes în privinţa Indiei. Criza internă şi nemul­ţumirea populaţiei a contribuit la demisionarea, în 1969, a lui Ayub Khan. Succesorul aces­tuia, Yahia Khan, a fost nevoit să organizeze, în decembrie 1970, noi alegeri electorale, la care în Pakistanul de vest a cîştigat partidul lui Aii Bhutto, iar în est Liga Awami condusă de şeicul Mujibur Rahman. Du­pă alegeri însă, Yahia Khan n-a convocat adunarea naţională, a cărei menire ar fi fost întocmi­rea unei noi constituţii, deoare­ce Liga Awami ar fi avut toate­­ şansele pentru acceptarea unei­­ astfel de constituţii, care ar fi asigurat autonomie maximă Pa­­­­kistanului de est. Cu aceasta , n-a fost însă de acord nici re­­­­prezentantul oligarhiei finan­­­­ciare An­ Bhutto, şi nici condu- i catoni armatei. In consecinţa,­­ deşi Yahia Khan a dus mai­­ multe tratative cu Mujibur­­ Rahman, amînarea convocării­­ adunării naţionale a fost con­­­­siderată drept complot şi­­ , după arestarea conducătorilor I Ligii Awami şi îndreptarea a 1­70 000 de soldaţi din Pakistanul de vest — la 26 martie 1971 — la un post de radio ilegal a fost citit în numele şeicului Rahman un decret despre înfiinţarea statului independent, Republi­ca Populară Bangla­desh. Din cauza teroarei şi a campaniei de exterminare, pînă în noiembrie, aproape 10 milioane de oameni din Pakistanul de est s-au re­fugiat în India. Datorită aces­tora, s-a prezentat o nouă coti­tură în relaţia India-Pakistan, deoarece „agresiunea economi­că şi socială” a provocat Indiei greutăţi mari şi aproape insu­portabile. „RĂZBOIUL DE DOUA SĂPTĂMÎNI” In cursul lunilor trecute tru­pele partizane din Pakistanul de est au devenit o putere bine organizată, Mukiti Bahini, — numele ei —, crescînd la 50 000. Paralel cu aceasta s-a întărit şi conducerea politică a mişcării, deoarece la începutul lui oc­tombrie Liga Awami, Partidul Naţional Awami şi Partidul Co­munist au hotărît înfiinţarea Frontului Naţional de Elibera­re. Deşi guvernul Indiei a cău­tat pînă în ultimul moment po­sibilitatea rezolvării conflictu­lui pe calea tratativelor, guver­nul pakistanez, ajutat şi priji­­nit de S.U.A. şi China, la 4 de­cembrie a declarat război Indiei, care a însemnat începutul „războiului de două săptămîni”, atît pe frontul de vest, cit şi pe cel de est. La 18 decembrie a încetat focul şi după aceasta evenimentele s-au precipitat. La 20 decembrie Ani Bhutto a devenit, preşedintele guvernu­lui pakistanez de vest, ceea ce a însemnat sfîrşitul regimului militar şi au început tratativele cu Mujibur Rahman, sperînd să ajungă la o rezoluţie de com­promis. Peste cîteva zile, preşe­dintele pakistanez a anunţat că îl va elibera pe şeicul Rahman. La 9 ianuarie 1972, Mujibur Rahman a sosit la Londra, ca apoi prin New-Delhi — unde s-a consultat cîteva ore cu con­ducătorii Indiei — s-a reîntors la Dacca, capitala Bangla Desh­­ului. Reîntoarecerea lui Mujibur Rahman a însemnat o nouă co­titură în viaţa ţării. Mujibur Rahman a fost ales prim-mi­­nistru, refugiaţii — deşi încet — se reîntorc în ţară şi, ceea ce este foarte important, pînă în prezent mai multe ţări au re­cunoscut statul Republica Po­pulară Bangla­desh. — Kozma — Mujibur Rahman

Next