Foaia noastră, 1980 (Anul 30, nr. 1-52)
1980-02-03 / nr. 5
('ducînd mai departe şi valorificînd la un nivel înalt tradiţia istorică, concepţiile filozofice ale lui Bălcescu şi Eminescu se situează pe linia cea mai înaintată, nu numai în România, dar şi în întreaga Europă a epocii lor. Deşi din spirit romantic şi deşi nu o dată frînaţi de implicaţii idealiste, fondul gîndirii lor istorice şi filozofice este materialist, sensibil apropiat de principiile marxiste în explicarea mecanismului social. Pînă şi preferinţele poetice ale lui Bălcescu reflectă o vastă arie de preocupări pentru literatura română şi europenă, care îl previne pe Eminescu şi care se integrează organic între coordonatele concepţiei lui ştiinfice şi social-politice revoluţionare. Este tocmai ceea ce explică, în bună măsutră, de pildă, apropierea lui Bălcescu de creaţia lui Byron, de ideile şi viziunea istorică a celui mai de seamă reprezentant al romantismului englez şi, în acelaşi timp - cum îl considera şi Eminescu - unul din marile modele ale veacului, al cărui sfirşit tragic la Missolonghi, în Grecia, îi adusese aura legendei. Apoi, dacă lui Bălcescu nu-i rămîne întru nimic străin nici elogiul naturii în marele său poem al trecutului, excelînd, cu deosebire, în acea imagine arhitectonică a peisajului transilvan C.iăbeiei şi Online sen - tărîm fericit al Canaanului. La Eminescu natura patriei, atît de nuanţat receptată şi fermecător cîntată, devine însăşi inima creaţiei sale, unicul izvor al entuziasmului său neîntrerupt în faţa frumuseţilor lumii, menit să-i regenereze elanurile istorice de suferinţă şi eforturi şi să-l ajute să înfăţişeze mai adînc intensitatea romantică a pasiunii, a arderilor şi dorului său, într-un limbaj simplu, pur, colocvial, de o inegalabilă aură poetică. Dar, mai cu luare aminte, Bălcescu şi Eminescu au rămas mereu aceiaşi în viaţă ca şi în opera lor, ca două naturi desăvîrşite, prototipuri ale pasiunii adevărului, ale consecvenţei în idei şi-n acţiune, pînă în momentul în care şi-au circumscris destinul tragic, harul din ei eliberînd atît de prematur ţărînei ţărîna ce-au fost... cu singura deosebire că Martirul luptător - de la naşterea căruia s-au împlinit de curînd 155 de ani - sfîrşeşte într-un amurg întunecat, departe de ţara lui mult dragă, pe pămîntul Siciliei, cea plină de vînutri, de vuietul mării şi de neauriri, la Palermo, unde avea să rămînă pentru totdeauna în groapa comună a săracilor din cimitirul Capuccinilor, iar Luceafărul poeziei româneşti de la răsăritul căruia s-au împlinit recent 130 de ani, se stinge într-un ospiciu, în ţara lui, în aceeaşi tragică părăsire şi însingurare, sub ochii contemporanilor neputincioşi, orbiţi de lumina lui solară . . . Ireproşabili şi pilduitori în toate gesturile vieţii lor, fiecare din cei doi, trăind pe aceste pămînturi la cireo răscruce a istoriei, au rămas între marii noştri înaintaşi, oameni ai culturii şi ai faptei, veneraţi de toate generaţiile, ca doi coloşi fără de asemănare, mistuiţi în fiinţa lor de atît de nobile idealuri. Popoarele au dreptul să nu-i invidieze. Aproape că e de necrezut în tulburea noastră istorie şi-n tulburea istorie a lumii! De aceea, nici o altă apropiere, ca aceea între Bălcescu şi Eminescu, n-ar fi putut aduce azi în sufletul nostru mai multă smerenie şi mai multă lumină. Da! şi unul şi altul fără de asemănare - prin harul lor, prin focul lor lăuntric purificator, prin credinţa şi creaţia lor, prin acţiunea lor, în expresia căreia aduceau, la nivelul vremii, tumultul continental al vieţii pe care începeau s-o trăiască milioane de oameni simpli, de truditori din lumea întreagă. Fănică N. Gheorghe t zrarele liric român Mihai Eminescu s-a bucurat de o deosebită atenţie din partea scriitorilor şi poeţilor maghiari. Singuraticele traduceri, apărute în paginile literare ale ziarelor, în revistele literare sau în almanahuri în Ungaria, nu au fost încă inventariate. Volume au semnat: Utes Cristea (1895), Geza Szöcs (1895), Arpad Bittay (1928), Sândor Kibedi (1934), Gero Finta (1939), Zoltăn Szekely (1947), Zoltân Jekely (1947), Jeno Dzsida (1954), Bela Szâsz (1956), Zoltân Franyó (1961 şi 1964), Endre Kaszassy (1961 şi 1973), Geza Nagy (1963), Sândor Kacso, (1966), Bela Köpeczi (1967)), Pál Jancsik (1972), István Fenyi etc. etc. Dintre toţi aceştia, Sándor Kibedi a parcurs una dintre cele mai interesante experienţe, muncind trei ani la traducerea integrală a poeziei eminesciene. Răsfoind în toamna anului trecut o bogată colecţie de manuscrise, am dat de urma unui interviu pe care i l-am luat lui Kibedi în 1934. Totul se referă la Eminescu şi la emoţiile prin Tălmăcindu-l pe Eminescu... care trecea, cu două-trei zile înainte de a apare, în vitrina librăriilor, volumul MIHAI EMINESCU ÖSSZES KÖLTEMENYEI, care avea să fie şi cartea de început a editurii „Cărţile Ardealului nou”, înfiinţată la Cluj. O parte a acelui interviu Kibedi a inclus-o în prefaţa volumului. In cele ce urmează redau esenţialul: „Gîndul cu ajutorul căruia am săpat temelie trainică lucrării mele a fost nu numai plăcerea de a pătrunde taina gigantului de dincolo de veac, ci şi credinţa mea că interpretarea culturală va înstăpîni mai curînd înţelegerea şi pacea între popoare. Traiectoria de luceafăr scînteietor a vieţii lui Mihai Eminescu am urmărit-o pas cu pas, în rimele sonore, în muzicalitatea versurilor, în duioşia inspiraţiei şi în sensul profund al concepţiei despre viaţă a acestui geniu, a cărui personalitate copleşitoare îşi însuţeşte, cu fiecare an, puterea de dominaţie asupra sufletului contemporanilor. Poeziile lui Eminescu - continuă Kibedi - sînt acum ale mele, tot aşa cum vor fi ale tale, cititorule, ale naţiei care l-a născut, ale întregii umanităţi. Tălmăcindu-l pe Eminescu, am înţeles că întreaga claviatură sufletească a acestui poet cuprinde toate epocile istoriei românilor, de la descălecare şi pînă dincolo de puţinele lui zile, pînă dincolo de puţinele noastre zile pe care el, precursor al unităţii naţionale şi proroc, le-a întrezărit”. După aproape cinci decenii, aprecierile tălmăcitorului clujean al lui Eminescu nu au nevoie de nici o amendare. Citarea lor astăzi, într-un nou context spiritual, subliniază în plus contribuţia adusă de Kibedi în 1934 la înfrăţirea oamenilor şi popoaror, prin cultură. Corneliu Albu Prototipul A discuta chestiuni de morală Ungă mormîntul ţinut mare poet poate părea nepotrivit şi neesenţial. Dar Eminescu nu este numai un mare poet al lumii, el este poetul nostru naţional. Din paginile cărţilor de citire el trece firesc in paginile cărţilor de rugăciune şi din dicţionarele istoriei literare în pomelnicele cu arhangeli şi martiri. Eminescu este asemenea Ciobanului din Mioriţa, cel frumos şi blind, cel bogat şi bătut de nenoroc, cel ce îşi contemplă destinul, neîncercînd să şi-l schimbe. Acesta este prototipul, aceştia suntem noi, mult dincolo de poezie şi fără încetare eminescieni. Ana Blandiana Mihai Eminescu Memento mori Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur, Cînd a nopţii întunerec - înstelatul rege maur - Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc, Iară luna argintie, ca un palid dulce soare, Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare, Cînd în straturi luminoase basmele copile cresc. Mergi, tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri, Pînă unde-n ape sfinte se ridică mîndre maluri, Cum dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos, Linde-n ramurile negre o cîntare-n veci suspină. Unde sfinţii se preumblă în lungi haine de lumină, Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos. Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite, Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite Te încerci a stoarce lapte din a stîncei coaste seci; Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mîndre flori de aur, Alta unde cerci viaţa s-o-ntocmeşti, precum un faur Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci. Las să dorm ... să nu ştiu lumea ce dureri îmi mai păstrează îmbătat de-un cîntec vecinic, îndrăgit de-o sfintă rază, Eu să văd numai dulceaţă unde alţii văd necaz, Căci ş-aşa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine. De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămîne Şi nimic nu-mi foloseşte de-oi cerca să rămîn treaz. N-au mai spus şi alţii lumii de-a ei rele să se lase? Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă? Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas. O, acele uriaşe, însă mute piramide Cari stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite Cîte-au mai văzut şi ele - ce-ar vorbi, de-ar avea glas! Cînd posomoritul basmu - vechea secolilor strajă - Îmi deschide cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă Poarta naltă de la templic unde secolii se torc - Eu sub arcurile negre, cu stilpi nalţi suiţi în stele, Ascultînd cu adîncime glasul gîndurilor mele, Uriaşa roat-a vremei înapoi eu o întorc. Şi privesc . .. Codrii de secoli, oceane de popoare Se întorc cu repejune ca gîndirile ce zboară Şi icoanele-s în luptă - eu privesc şi tot privesc La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară, Unde lumea în căi nouă, după nou cîntar măsoară — Acolo îmi place roata cîte-o clipă s-o opresc! Colo stau sălbateci negri cu topoarele de piatră In pustiu aleargă vecinie, fără casă, fără vatră, Cap de la e-a lor căciulă, pe-a lor umeri, piei de urs; Colo-nchină idolatrul nenţelesul foc de lemne, Colo magul lui îi scrie pe o piatră strîmbe semne Să nu poata le-nţelege lungul secolilor curs. Babilon, cetate mândră cît o ţară, o cetate Cu muri lungi cît patru zile, cu o mare de palate Şi pe ziduri uriaşe mari grădini suite-n nori; Cînd poporul gemea-n piețe l-a grădinei lungă poală Cum o mare se frămîntă, pe cînd vînturi o răscoală. Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori. Acel rege - o lume-n mîna-i — schimbătoarea lui gîndire La o lume dă viaţă, la un secol fericire Din portalele-i de aur ca un solare răsărea, Dar puternica lui ură era secol de urgie; Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie? Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă dacă nu murea. Asta-n plăceri molateci e-mbătată, somnoroasă Bolţile-s ţinute-n aer de columne luminoase Şi la mese-n veci întinse e culcat Sardanapal; Şi sub degete măiestre artele cugetă mnite, După plac şi-mpart meserii a cîntării flori uimite, Vinuri dulci, mirositoare şi femei cu chipul pal. Azi? Vei rătăci degeaba în pustia nisipoasă, Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase, Numai munţii, gărzi de piatră, stau şi azi în a lor post; Ca o umbră astatul prin pustii calu-şi alungă, De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mîna-i lungă, - Unde este? nu ştiu, mai nu ştiu nici unde-a fost.