Noi, săptămînal al românilor din Ungaria, 1997 (Anul 7, nr. 1-52)

1997-01-17 / nr. 3

La Budapesta Convorbiri cu oameni de cultură din Iaşi Vernisajul expoziţiei pictorului ieşean Liviu Suhar, deschisă la Centrul Cultural al României din Budapesta, in ultimele săptămîni ale anului trecut a avut un ecou considerabil în mediul iubitor de artă din capitala Ungariei. După deschiderea expoziţiei am avut plăcerea să urmărim prezentarea piesei „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” de Ion Luca Caragiale, în interpretarea unui mic colectiv al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Regia: Teodor Corban. După spectacolul de mare succes, pictorul Liviu Suhar şi Ioan Helban, directorul teatrului ieşean ne-au acordat cîte-un interviu săptămînalului NOI.­ ­ Domnule Suhar, am aflat că întîlnirea Dumneavoastră de acum cu Budapesta nu e prima.­­ Prima întîlnire cu Budapesta s-a produs, probabil, fără voia mea. Unii colecţionari şi intelectuali budapestani fie că au primit cadou, fie că şi-au procurat în alt mod tablouri de-ale mele. Prima întîlnire concretă cu publicul budapestan am avut-o acum, aici, la centrul cultural, ceea ce pentru mine este o bucurie, o satisfacţie pe plan intim şi spiritual. Am avut posibilitatea, să vin cu o expoziţie de calitate într-o capitală recunoscută pentru exigenţele ei culturale şi artistice de nivel european. M-a bucurat mult invitaţia domnului director Mircea Opriţă şi am făcut tot posibilul s-o onorez. M-a peocupat problema unei selecţii a lucrărilor, care să acopere în linii mari întreaga suprafaţă a temelor pe care le abordez, ca să pot oferi publicului o imagine cît mai complexă. Marea majoritate a tablourilor expuse acum sînt creaţii realizate în ultimii şase-şapte ani. Cu cîteva excepţii sînt picturi în ulei şi îmi pare bine că spaţiul expoziţiei este generos şi bine organizat. Sper că acest eveniment va fi încă un prilej de apropiere între români şi unguri. M-am bucurat să întîlnesc aici artişti maghiari, cum este László Bod, pe care l-am cunoscut acum doi ani la Baia-Mare, într-o tabără de creaţie internaţională. Am stat lucrînd trei săptămîni împreună, iar în timpul liber ne­am înţeles fără să cunosc limba dînsului şi dumnealui pe a mea. Limbajul nostru, care este cel al artei, ne-a făcut să ne apropiem unul de altul. Acum ne aducem aminte cu mare plăcere de timpul petrecut la Baia-Mare.­­ La prima vedere, am impresia că aveţi rădăcini adînci în pictura bisericească şi în arta populară românească. Dar se observă în creaţiile expuse şi un aer de modernism.­­ Este ceva firesc: eu mă trag dintr-o regiune unde se produce o interferenţă a tradiţiilor româneşti. Mă trag din Valea Bistriţei, dintr-un sat apropiat de Vatra Dornei, unde interferează aspecte cultu­rale româneşti din Moldova, Bucovina, Maramureş şi Bistriţa Năsăudului. Deci, sunt de la ţară şi nu-mi reneg originea.­­ Din ce familie proveniţi? - Tata lucra la pădure şi în mină, mama a fost casnică toată viaţa ei. Dînsa era maestră în ţesutul covoarelor populare. Sigur că în copilărie am absorbit ca un burete tot ce înseamnă spectacol popular tradiţional, folcloric. De aici plecînd, această zestre, constituită din primele informaţii, s-a dezvoltat şi a rămas ca un fel de zăcămînt, din care o viaţă întreagă mi-am extras motivele tablourilor. Bineînţeles, prin studiu, prin cîştigurile însuşite din cultură, am dezvoltat experienţa iniţială, am spiritualizat-o, i-am dat o esenţă personală. Mai exact, am recreat tot spectacolul pe care mi-l aminteam din copilărie. Modernitatea rezulta din faptul că mi-am pus problema unei expresii foarte sincere. Pe mine nu mă interesează curentele la modă. Ce creez eu este expresia unei personalităţi, este un filtru prin care lumea trece, se recrează, se aşează ca într-o carte, îşi descoperă poezia. Fac parte însă dintr-o şcoală artistică general-românească. După ce am studiat la Cluj, cu treizeci de ani în urmă am ajuns în cadru didactic la Iaşi. Asta nu înseamnă că pictura mea ar avea o tradiţie ieşeană. Mă străduiesc să fac o pictura de expresie românească în general, personală şi universală în acelaşi timp, urmărind totodată o direcţie proprie, a mea. Primul dialog îl port cu mine însumi.­­ Aţi terminat Institutul de artă Ion Andreescu din Cluj. In anii studenţiei aţi avut şi colegi unguri. Mai ţineţi legătura cu ei?­­ La institut am fost elevul profesorilor Aurel Ciupe şi Petre Abrudan. în promoţia noastră am avut o singură colegă de origine maghiară, Éva Bara­bás, pictoriţă de la Tîrgu-Mureş, restul eram români. Am reţinut cîteva expresii: ştiu cum se spune în ungureşte la pîine, la apă, la vin, pot să zic bună ziua şi ştiu cum se mulţumeşte, dar n-am avut prilejul să învăţ mai bine ungureşte. Am mulţi prieteni maghiari din alte promoţii şi am păstrat relaţiile, dialogul de-a lungul anilor, aşa ca ştim unii despre alţii cam ce facem. Primul profesor şi pictor care îmi vine în minte este maestrul Sándor Mohi, care acum are nouăzeci şi patru de ani. Nu mi-a fost mie profesor, dar dînsul ştia cam totul despre studenţi. Era un om foarte echilibrat. Cu o emoţie deosebită îi pomenesc acum numele, fiindcă în luna mai (1996, n. r.) cînd am deschis o expoziţie la Muzeul Naţional de Artă din Cluj, domnul David, colecţionar din Tîrgu-Mureş, mi-a transmis un mesaj de-al maestrului. Nu putea veni la vernisaj, fiindcă îl dureau picioarele, dar­ se interesează mereu de activitatea mea. îmi plac bineînţeles desenele lui Imre Nagy, i-am văzut şi muzeul de lîngă Miercurea Ciuc, cu creaţii ale mai multor pictori maghiari recunoscuţi din ţara noastră, precum cele ale lui Béla Abody Nagy, Gábor Miklósi şi pe ale altora din generaţia respectiva.­­ Ma gîndesc şi la pictura maghiară clasică din România...­­ Apreciez mult pictura lui István Nagy, are o viziune specială. Recent i-am văzut din nou unele picturi la muzeul din Cluj şi chiar după treizeci de ani, mi­au plăcut tot atât de mult ca în studenţie. Pentru mine e o dovadă că, după trei decenii, valoarea lor a crescut considerabil. în sfîrşit, anii de studenţie din Cluj au fost foarte fertili în cazul meu şi m-am simţit bine atît între colegii români, cît şi între cei maghiari. Ca să nu mai pomenesc de atmosfera culturală a acelui oraş secular, care în multe privinţe seamănă cu cea a Iaşului. Ioan Helban - Domnule director, vă rog să vorbiţi despre Dumneavoastră. Unde v-aţi născut şi ce aţi studiat?­­ M-am născut la Fălticeni, sînt absolvent de filologie, iar de profesie, istoric literar. Am scris şi publicat pînă acum nouă cărţi de istorie şi critică literară. Sînt căsătorit şi am un copil. în orăşelul acesta frumos din Moldova s-au născut şase personalităţi importante ale culturii româneşti, printre care: Mihail Sadoveanu şi Eugen Lovinescu. Fălticeni este un oraş fertil din punct de vedere cultural.­­ Am aflat că aţi fost numit recent în postul de director general al teatrului ieşean. Cu ce planuri v-aţi început activitatea?­­ în primul rînd, trebuie să vă spun că teatrul nostru împlineşte o sută de ani de la inaugurarea clădirii şi a scenei. Cu această ocazie în luna aprilie a anului 1997, organizăm un festival internaţional de teatru Don Juan. Dacă există teatre în Ungaria care au în repertoriu sau mon­tează vreo piesă cu titlul acesta - ştim că tema i-a preocupat pe mai mulţi drama­turgi cunoscuţi, clasici - acest colectiv ar putea să se simtă deja invitatul nostru la Iaşi. Tot în anul viitor vom organiza un turneu în cadrul căruia vom prezenta piese pe mai multe scene de teatru din Europa. - în acest turneu nu vă gîndiţi să aduceţi vreo piesă românească la Ciula sau în alte localităţi din Ungaria locuite şi de români.­­ Chiar am luat legătura în acest sens, cerînd să ni se comunice dimensiunile scenei. După părerea mea, putem veni foarte bine cu „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” sau poate şi cu nişte piese satirice de Vasile Alecsandri, pe care le avem deja montate la Iaşi. O Iaşul se află la o distanţă destul de mare de Budapesta, cam la o mie de kilometri. Totuşi, aveţi legături cu cultura teatrală maghiară?­­ Personal am contacte multe şi vechi. Fiind critic literar, m-a preocupat la un moment dat relaţia dintre poezia lui Eminescu şi Petőfi. De asemenea, cunosc proza şi poezia de expresie maghiară care s-a tradus în româneşte la Editura Kriterion. Din păcate, nu am acces direct la literatura maghiară fiindcă nu cunosc limba, dar din traduceri o cunosc foarte bine. Iar între cărţile mele de căpătîi, fiind copil, era şi Jókai Mór.­­ Mai am o întrebare, legată de dra­maturgia maghiară. Aţi citit piesa lui Madách „Tragedia omului”, în traducerea minunată a lui Octavian Goga?­­ Bineînţeles, o ştiu foarte bine. Drama aceasta este un mesaj important, adresat zilelor noastre, aşa cum sînt şi piesele lui Caragiale. Desigur, mă refer nu numai la titlu, ci la faptul că întreaga piesă este o meditaţie asupra condiţiei umane. Lucrul acesta îi interesează pe toţi oamenii, indiferent unde se află, în care zonă culturală trăiesc. „Tragedia omului” este un mesaj de suflet şi eu cred că Goga, traducînd-o, a făcut un mare serviciu atît culturii maghiare, cît şi celei române, a mijlocit o legătură între cele două culturi. Avem în proiect, în stagiunea viitoare, să punem în scenă această piesă şi încă una, care seamănă într-o anumită măsură cu ea: „Sînziana şi Pepelea” de Vasile Alecsandri.­­ Desigur, montarea piesei lui Ma­dách pe scena teatrului din Iaşi va fi un eveniment important în dezvoltarea relaţiilor culturale româno-ungare. Daţi-mi voie să vă mai întreb: cu ce planuri aţi venit la Budapesta?­­ Cum să vă spun? Venirea noastră aici, cel puţin din punctul meu de vedere, are o anumită semnificaţie. Există această teorie nouă legată de Europa, ce va fi Europa viitorului apropiat şi îndepărtat. Toată lumea vorbeşte despre o nouă Europă, ceea ce înseamnă, întîi de toate, un nou tip de european, alt om european. Conştiinţa acestui om ar trebui să admită depăşirea unor obstacole evidente, care există în clipa de faţă şi e cazul să le depăşim împreună. Primul obstacol este fundamentalismul, adică refuzul dialogu­lui. Nu-i adevărat că acest cuvînt se referă numai la islam. Fiecare dintre noi îl are în sînge şi fiecare societate în sînul ei. Im­portant este că vrei să depăşeşti acest obstacol­ şi să ştii cum să legi dialogul cu celălalt. In al doilea rînd, noi, care am trăit, să zic aşa, în lagărul socialist, am avut o percepţie greşită a centrelor şi provinciilor în cultură, în politică, în alte domenii. Din punctul meu de vedere, nu există centre şi provincii culturale. Este un mod de a gîndi provincial în cultură şi un altul de a gîndi în mod performant. Această performanţă se poate produce şi la Budapesta, şi la Iaşi, precum la fel de bine se poate întimpla să gîndim provincial la Budapesta, în Iaşi, la Giula, la Bucureşti, la Paris şi în alte locuri. Acesta este un lucru elementar, pe care trebuie să-l înţe­legem. Sper că o să avem timp pentru vizitarea unor teatre din Budapesta, să stabilim legături care în viitor să devină fructuoase. - Daţi spectacole şi în Republica Moldova? - Am dat deja multe. Curînd plecăm la Chişinău cu trei piese, cheltuielile fiind suportate de Ministerul Culturii, care a susţinut financiar şi venirea noastră la Budapesta. Interviuri realizate de: Vasile Roxin

Next