Gândirea, 1927 (Anul 7, nr. 1-12)
1927-12-01 / nr. 12
simplă iluzie, momentană acceptare a unei ispititoare fantezii filosofice De ce? Pentru că idealismul platonic — din care derivă conștiința divinității sufletului deci a nemuririi — e comic, închizând cartea, reintrând în experiența incontinuă a vieței — siguranța nemuririi parestruit, e sublimarea nostalgiilor omenești, iar nu întruparea unei realități spirituale evidente prin experiență. Absența concretului experimental lasă tot acest genial eșafodaj platonic — gol, deșert de conținut. Nemurirea sufletului în Platon nu se impune ca o realitate imediată — ci ca o posibilitate o punte efectivă către transcendent, care să sfarme izolarea tragică a conștiinței grecești în Cosmos — a aruncat orfismul. Orfeu a descoperit experiența mistică prin care conștiința se transfigurează, luând tiparele dionisiace, divine. Platon și idealismul grec e contemplativ; orfismul e dinamic, constructiv pentru că e experimental. Platon imaginează logic, chiar virtual o lume spirituală. Orfeu contopește sufletul uman de realitățile spirituale — ce-l transcenda — printr-o atașare efectivă, printr’o identificare cu Dionysos. Inițierea orfică nu e decât, reconstituirea conștiinței în planurile spirituale. Am dovedit aceasta în cartea mea asupra „Misterelor“. Lumea antică, elita păgâna, suferea de absența unui sens al vieței; de aici desperarea tragică a conștiinței grecești de cum a început să ia seama despre șina de aici izbânda cultelor misterice cari împlineau în om iluminarea dăruindu-i o viziune și un rost. Dar, nu toți se puteau mântui (mântuirea înseamnă armonizarea tuturor funcțiunilor sufletești în jurul unui sens, conducând la auto-creiare și apoi la nemurirea efectivă) prin orfism Era o enunțare în fața căreia mulți piereau. Orfismul — deși s’a răspândit în toate clasele sociale — a rămas întotdeauna religia unei elite. Nici nu a fost practicat autentic decât de o elită, ceilalți inițiați eventuali rămânând în afara transfigurării supreme. .... Mântuirea era, în orfism, rodul unei vieți de înfrânări, de renunțări, de experiențe religioase și oculte. Era, așadar, accesibilă unui restrâns număr de conștiințe. ^ Mântuirea în creștinism, e vecină sufletului, poate fi culeasă ca un frupt, prin însuș actul existenței fruptului, a dorinței omului și a brațului care se întinde către el. Christos a fost Duh și s’a făcut carne. Orfeu a folosit mitul lui Dionysos. Dar mitul e mult mai greu de experimentat, de actualizat în suflet — ca o viață reală. (Am arătat în altă parte de ce sensul religiozității creștine nu poate fi abătut de exegeza critică a Noului Testament; credința în Christos e fapt sufletesc, realitate intimă — iar nu dogmă). Creștinul se mântuie ucigând, adică, păcatul din care izvorăște hibrida conștiință animală, ajungând om de al lui Dumnezeu, suflet ce păstrează pe Dumnezeu — prin simplul fapt al apariției lui Christos și prin voința de a repeta în el această apariție. Eu gândesc: Isus a răsturnat valorile omului, aducând Duhul în locul trupului. Răsturnarea o încercase și idealismul grec, și orficii. Dar, Isus a realizat viața spiritului în carnea lui. Isus a sărit hotarele omenescului. A dovedit cum acest omenesc poate ajunge — firește — dumnezeiesc, întruparea divinului în trup, dă un sens vieței ce curge în acest trup. Creștinul e sigur de mântuirea sufletului său și, în acelaș timp, e conștient de esența divină a acestei mântuiri. Nu mai e silit să-și construiască o conștiință dionisiacă dealungul atâtor experiențe convergând în promovarea unui singur sens. Sufletul creștinului se iluminează, se atașează de divin — prin simpla pogorâre, prin experiență, a christicului. Imitarea lui Christos taina mântuirii, pe care orice credință sau neeliniște o poate dezlega. Aceste note în uzul lui Theosogheniu sunt departe de a stabili toate punctele de orientare în problemă. Se va înțelege, însă, că singura viață e cea spirituală, hrănită cu experiențe spirituale prin atașări la realități spirituale. Grecii au ajuns la un punct mort prin sintezele idealiste, contemplative; reconstrucția conștiinței, nașterea ei într-o lume nouă, se împlinește prin experiență iar nu prin rațiune. Orficii au deseorit virtualitățile sufletului de a actualiza transcendalul religios prin actualizarea concretă și vie a mitului dionisiac. Creștinii au sublima pildă a singurului om care a viețuit și murit pentru un sens spiritual. Christos aduse un bogat potențial religios. Oamenii, de două mii de ani își pot găsi axa sufletului, unitatea organică și armonică a conștiinței, mântuirea —■ prin simpla atașare a esenței christice, prin asimilarea exprimentală a sensului și viziunei Universului pe care a avut-o Isus, Duhul întrupat în carne. Firește — această simplă atașare a „cristicului“, înseamnă problema centrală a oricărei conștiinți și înseamnă permanenta și fecunda agonie în Christos. Niciodată agonia nu a fost mai acută ca în anii noștri. Conflictul necontenit dintre conștiința cămei și conștiința renăscută din Christos — e însăși izvorul vieței spirituale contemporane. Și e, în acelaș timp, cadrul în care se vor lămuri sintezele originala personalitatea fiecărui suflet neliniștit. MIRCEA ELIADE 357