Gândirea, 1928 (Anul 8, nr. 1-12)

1928-11-01 / nr. 11

cred că gândesc în Duhul Sfânt. Așa­dar, în clipa în care amândoi gândesc efectiv și just — dialogul se preface în monolog. Ceva mai mult , însăși discuția logică, în esență, tinde și nădăjduește monologul. Se poate discuta în­trucât se admit aceleași valori logice și acelaș plan logic. Dar o discuție e o gândire care se face atunci, așa dar informă și nevertebrată. Cu cât se ordonează și se clarifică , gândirea se apropie de monolog, adică de identitate și continuitate. S’ar putea spune mai mult , că într’un dialog gândirea evoluiază just numai întrucât dialogul ajunge monolog. Pentru că monolog înseamnă creșterea gândirii din sine însăși. Iar dialogul : împletirea a două gânduri pentru conso­lidarea unui singur fir. Dialogul perfect e solilopusul perfect... Așa­dar, structura esențială a gândirii e monologul. Dialogul a fost, la obârșie, un raport între doi termeni : eul și obiectul. Cel din urmă era dat și neînsuflețit Dialogul între suflet și lume era un monolog cu exce­lente asigurări de valabilitate. Anumite tulburări au împiedecat conjugarea aceasta perfectă. Acum, eul cere ca lucrul să-și părăsească semnificația, împrumutând-o pe aceia acordată de sine. De aici, o serie de primejdii pentru soliloquiul absolut. Gândirea care crește din sine, fără să primească veri­ficări și justificări din afară — riscă să se farmece singură, să viețuiască un vis, să ajungă magică. Pri­mejdia farmecului prin autoslavă — este ea însăși fermecătoare și ispitește sufletul. Soliloquiul — izvorul și limita gândirii — nu se poate sprijini decât în Dumnezeu. Iar Dumnezeu se găsește în cea dintâi clipă de sinceritate față de sine însuși , adică în cel dintâiu soliloquiu. MIRCEA ELIADE CRONICA PLASTICĂ EXPOZIȚIA ELENA POPEA D­e câțiva ani încoace, pictura de tumultoasă colo­­ristică a doamnei Elena Popea, s’a îndreptat spre ima­­terializare. Tumultul, de­sigur, nu era turbure, ci mai de­grabă provocat de furtunile unei seninătăți, ce se prindea în luptă cu haosul, vrând să ajungă în sfârșit la o izbândă trainică. Dar nici pornirile tulburi nu s'au lăsat subjugate prea lesne. Iar și iar apar, răsco­lind atâtea intenții cuminți legate numai de meșteșug, de rânduirea compozițiilor în cadrul dat. Nu o dată aceste intenții au fost învinse. Căci baza picturii doamnei Elena Popea rămâne, într’un înțeles mult mai radical decât pentru arta altora, temperamentul clipei creea­­toare, intuiția. Nu poate fi vorba, într'un caz ca acesta, numai de rafinament, care ar potența în afară, ceea ce în fond ar fi numai un germene mărunt. Arta aceasta nu poate fi învățată, nu se transmite delà unul la altul ca negurile însorite ale impresionismului. Nici de la Maurice de Vlamine nu se poate învăța mai nimic, căci ceea ce rămâne oarecum minunat și extraordinar în peisagiile lui marine sau în acelea cu arbori, păduri și case, nu rezistă unei transpuneri în imitații nesincere. Pictura valoroasă a artistei noastre înseamnă o paralelă de temperament arzător și covârșitor față de Maurice de Vlamink, care imaterializează, prefăcând aspectele lumii numai în culoare vibrantă, cu contrastări foarte vii și totuși fluide, cu game restrânse, cu alb, negru și roșu. Soarele se luptă mereu cu furtunile ce vor să vie, lumina destramă, zdrențuește, disolvă materia, ațâțând duhul care trăește în ea. E o artă foarte umanizată și face parte dintre puținele tendințe puternice spre Expresionism, ce s’au arătat în Franța ultimelor două decenii. (Vitalitatea solidă a pictorului nu neagă această constatare). Heckendorf a încercat în Germania reali­zarea unei lumi picturale, ce se apropie de aceea a lui Vlamink. A încercat. Vlamink s’a debarasat de ea. Pumnii lui de pământ au prins lumina, îmbibând marea, noaptea și furtunile cu ea. Astfel însăși imaginea motivelor nu rămâne niciodată realistă, cadrul tabloului strânge o sumedenie de elemente împrăștiate, oameni și nouri, flori și corăbii. Porturile franceze cresc până în depărtările cerului și raiul ar coborî pe pământ, dacă la spatele fiecărei ființe, fiecărui lucru n'ar aștepta frica. Ea se confundă uneori cu seninătatea, biciuește temperamentul exuberant al pictorului. S’ar putea spune acelaș lucru și despre Heckendorf și despre românca Elena Popea. Dar în realizările artei ei, pericolul e mai puțin mare, precum întreaga tensiune spirituală e mai mică, mai îndrăgită de decorativ. Căci lalelele din câmpiile olandeze, morile de vânt și însuși oamenii înșirați cu gesturi ritmice nu sunt decât făpturile unui joc amu­zant. Joc au însemnat și vederile și interioarele din Bran, văzute în expoziția de acum doi ani. Nu suntem atât de naivi să credem că nuanțele crețoase și totuș fragede corespund neapărat unei stări sufletești senine, iar zidurile pământoase și închise ale câtorva clădiri vechi, prinse cu multă vervă într’o perspectivă interesantă, ar însemna o încruntare a vieții. Nu, dinamismul acesta pictural apucă motivele unde se găsesc, pre­­făcându-le în oglinzi curgătoare. O soliditate de materie nici nu mai vrea să existe. Zidurile, firește, se clatină, hainele fâlfâie în vânt, culoarea fugărește lumina 459

Next