Gazeta literară, iulie-decembrie 1956 (Anul 3, nr. 27-52)
1956-07-05 / nr. 27
După Congres Au trecut aproape două săptămîni de la încheierea dezbaterilor Congresului scriitorilor din R.P.R. In concluziile discuţiilor s-au subliniat aspectele semnificative, contribuţiile pozitive ale desfăşurării lucrărilor. S-a arătat că în linii mari, Congresul şi-a atins scopul urmărit, folosind din plin dezvoltării literaturii noastre pe drumul realismului socialist. Congresul scriitorilor a consfinţit realizările mari ale creaţiei artistice de după eliberare, dovedind rodnicia îndrumării partidului, rodnicia orientării marxism-leninismului. Pe baza principiilor ideologice, stabilite de partid, s-a realizat unitatea generaţiilor de scriitori pe frontul artei realiste. Această unitate a decis şi orientarea justă a Congresului, unanimitatea participanţilor la dezbateri situîndu-se pe poziţiile realismului socialist, afirmînd deschis adeziunea la lupta poporului pentru pace şi socialism. Numai o asemenea claritate de principii a permis schimbul fructuos de păreri în problemele creaţiei literare. S-au formulat opinii interesante în probleme teoretice ale realismului socialist (partinitatea şi adevărul vieţii, tipic şi individual, relaţiile între conţinut şi formă în lumina specificului artei, varietatea curentelor şi stilurilor etc.). Numeroşi scriitori şi critici au confirmat justeţea luptei partidului împotriva liberalismului, semnalînd primejdia concesiilor făcute recidivelor apolitismului şi decadentismului. S-a remarcat de asemenea că bătălia împotriva dogmatismului este departe de a fi încheiată, deoarece teze teoretice rigide, închistate, persistă încă în critică şi în estetică. Esenţialul în combaterea dogmatismului rămîne asigurarea clarităţii ideologice, situarea luptei ascuţite de opinii pe bazele solide ale spiritului de partid. Congresul a acordat o deosebită atenţie problemelor artei literare, tînăra generaţie primind îndrumări substanţiale de la maeştri ai cuvântului ca Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi. Este regretabil că, în cadrul dezbaterilor, au răbufnit unele porniri pătimaşe de spirit de grup. Dar nu aceste aspecte neplăcute au caracterizat ţinuta Congresului; majoritatea luărilor la cuvînt au dovedit seriozitate, principialitate, dorinţa vorbitorilor de a participa constructiv la rezolvarea problemelor literaturii. Discuţiile din cadrul Congresului au avut menirea să deschidă noi perspective de evoluţie. Ele marchează doar preludiul unei lupte de opinii vii, care să creeze un climat favorabil progresului rapid ideologic şi artistic. Concluziile Congresului se vor preciza din ce în ce mai distinct ulterior, după înfruntarea curajoasă a punctelor de vedere în presa literară, în dezbaterile secţiilor de creaţii. Începutul este promiţător şi el determină în primul rînd direcţia bună, sănătoasă, care garantează eficacitatea discuţiilor. Pentru îndrumarea discuţiei scriitorilor şi a criticilor literari, partidul a oferit Congresului un îndreptar preţios: scrisoarea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, adresată Congresului scriitorilor din R.P.R., trasează principalele sarcini pentru dezvoltarea literaturii, exprimînd „încrederea deplină că scriitorii vor fi la înălţimea înaltei lor misiuni, că îşi vor închina tot talentul lor cauzei construirii socialismului în patria noastră, cauzei păcii şi progresului“. Evidenţiind tabloul divers al creaţiei literare, scrisoarea insistă asupra problemei principale: reflectarea în literatură a marilor transformări ale contemporaneităţii: „Partidul cheamă pe scriitori să reflecte în operele lor, prin mijloace specifice artei, realitatea noastră complexă, clocotitoare, să redea în mod multilateral procesul de transformare şi înnoire a societăţii noastre şi schimbările profunde pe care acest proces le determină în psihologia, atitudinea morală, viaţa personală a oamenilor. Scriitorii sunt chemaţi să înfăţişeze în cărţile lor oameni care, biruind greutăţi şi neajunsuri, înfruntînd natura, schimbă înfăţişarea ţării noastre şi îi înmulţesc bogăţiile, să dezvăluie forţele morale care-i îndeamnă la fapte eroice, să zugrăvească procesul de creştere a conştiinţei oamenilor muncii care, transformînd societatea, se transformă pe ei înşişi, eliberîndu-se de înrîurirea vechilor deprinderi şi moravuri. Numai astfel literatura va putea să-şi exercite marea ei acţiune educativă, înnoitoare, şi să îndeplinească rolul activ pe care trebuie să-l aibă în lupta pentru lichidarea influenţelor capitalismului în conştiinţa oamenilor“. Scrisoarea indică de fapt tema esenţială, a luptei de opinii, tema cea mai utilă progresului literaturii. Dezbaterile ar trebui să răspundă la întrebări capitale: cum trebuie stimulată şi orientată literatura cu problematica actuală ? De ce apar atît de puţine cărţi bune, valoroase, despre contemporaneitate ? Discuţia îndreptată spre aceste preocupări — cercetate totuşi prea puţin la Congres — ar putea delimita cauzele deficienţelor şi ar putea găsi mijloacele pentru remedierea lor. Scrisoarea Comitetului Central arată punctul de vedere al partidului în problema reflectării artistice a construcţiei socialiste, combătînd idilismul şi denigrarea obiectivistă, cerind orientare fermă marxist-leninistă şi fidelitate faţă de adevăr, pretinzînd înaltă măiestrie artistică, demnă de măreţia noii realităţi. Indicaţiile generale trebuie aplicate, dezvoltate, îmbogăţite în discuţia concretă a scriitorilor şi a criticilor literari. Cu multă grijă trebuie promovate încercările de a înfăţişa problemele complexe ale vieţii, neevitînd dificultăţile, fenomenele negative, năzuind continuu spre respectarea deplină a adevărului vieţii noastre în transformare revoluţionară. Avîntul proaspăt trebuie încurajat, fără a face concesii denaturărilor posibile —■ în sensul idilismului ca şi în cel al negativismului — minţind consecvent pentru înţelegerea marxist-leninistă a libertăţii de creaţie, a adevărului dialectic. Uniunea Scriitorilor şi publicaţiile literare au datoria să se ocupe cu dragoste de creşterea cadrelor noi în literatură, ajutîndu-le să depăşească greutăţile, să se orienteze bine în munca de creaţie. Trebuie intensificată preocuparea pentru literatura naţionalităţilor conlocuitoare, în scopul realizării unui schimb de experienţă rodnic între scriitorii din întreaga ţară. Problemele literaturii sunt complexe şi delicate. Ele trebuie analizate competent, printr-un efort colectiv. Partidul cere criticilor şi scriitorilor să condamne bucherismul, vorbăria goală, repetarea obositoare a unor citate arhicunoscute, şi îi îndeamnă spre cercetări creatoare, spre iniţiativă îndrăzneaţă. „Gazeta literară“ oferă coloanele ei tuturor celor care vor să participe la larga dezbatere asupra problemelor literaturii, inaugurată de recentul Congres. Fie ca aceste înfruntări de opinii să înteţească elanul oamenilor de artă şi literatură, să-i însufleţească spre noi biruinţe pe drumul invincibil al realismului socialist! au fost citeva zile în care mirosul teilor eminescieni şi fierbinţeala văzduhului s-au amestecat cu energia de primăvară şi cintecele tinereţii entuziaste. Au fost citeva zile de lucru şi de sărbătoare, de bilanţuri şi de perspective pe care noua generaţie şi le-a pus în faţă prin cei peste o mie de delegaţi la cel de-al 11-lea Congres al U.T.M., veniţi de peste tot, din cele mai îndepărtate colţuri ale pămintului românesc. Dimineaţa, 27 iunie. Pe aleea care conduce la frumoasa sală a sporturilor de pe stadionul Dinamo, şiruri flungi de tineri trec pe sub privirile Facelora care au stropit cu singe cărarea spre zilele acestea. Privesc din portretele-panouri lung, fierbinte, iscoditor, eroii utecişti Vasile Rodiţă, fţDonca Simo, Filimon Sîrbu, Elena Pa Ivel şi atîţia alţii. Nu e un simplu „coridor al umbrelor", ci un memento. Un mesaj, o îmbărbătare, o prezenţă vie. Şirurile continuă. Sala e un mozaic uriaş, începe munca în prezenţa conducătorilor partidului, părintele şi îndrumătorul iubit al tineretului. Rapoarte, discuţii, saluturi frăţeşti ale tinerilor din cele patru zări ale pămintului. O mare forfotă creatoare. In cei opt ani care au trecut de launificarea tuturor forţelor tinereşti, cei peste un milion două sute de mii de tineri utemişti, biruind greutăţile, înfruntînd viaturile şi ploaia, nepriceperea şi privirile răuvoitoare, au scris pagini de neuitat in uriaşa carte a ţării. Despre aceşti ani , spunea tov. Gheorghiu-Dej la sfîrşitul lucrărilor Congresului: „O adevărată epopee a muncii dirze, plină de abnegaţie şi eroism au scris-o zecile de mii de brigadieri de pe şantierele Agnita-Botorca, Salva-Vişeu, Bumbeşti-Orezeni, constructorii fabricii de rulmenţi de la Bârlad, ai uzinei Cocso-chimice de la Hunedoara, ai căilor ferate Ozana- Cracău şi Cerna-Jiu“. O epopee tinerească a păcii şi socialismului, o epopee care continuă „îmi daţi voie ca din partea tinerilor siderurgişti ai Hunedoarei, să vă aduc un călduros salut de oţelar, tradus in 3216 tone oţel, dat peste plan in cinstea Congresului nostru". Acestea au fost cuvintele unui tinăr înalt, ars de soarele cerului şi de sorii jurnalelor hunedorene. Un altul, venit de pe plaiurile blestemate cindva de poetul exilat Ovidiu, ne făcea cunoscut că in regiunea lor, Constanţa, 9000 de tineri ţărani au luat împreună cu familiile lor drumul agriculturii socialiste şi că bătălia continuă ca să-i urmeze şi ceilalţi 3000, ciţi au mai rămas prizonieri ogoarelor înguste. Un moldovean anunţa că un tinăr tăietor de lemne a făcut o inovaţie care scuteşte munca a 40 de oameni. Alţii au vorbit despre succesele elevilor şi studenţilor, ale tehnicienilor şi artiştilor creatori. Cineva a anunţat că pionierii din regiunea Piteşti, numai in anul acesta au plantat peste 1.200.000 puieţi... Cifre şi exemple nenumărate, mărturii concrete şi vii ale epopeii care continuă... Greutăţile n-au fost ocolite, greşelile n-au fost iertate, nici trecute cu vederea. S-au spus multe împotriva şabloanelor şi rutinei prăfuite care-şi mai fac de cap uneori in munca tinerilor, au fost aspru judecate îmbătrinirea şi formele plictisitoare, netinereşti, neatractive, care ne mai împiedică. Despre neglijenţă şi chiulangeală, despre şovinism şi izolare, despre atitea şi atîtea influenţe ale vechii societăţi, au vorbit mulţi tineri, după experienţa şi priceperea lor. Cu alte cuvinte, s-a luptat împotriva anchilozării, a culorii roz şi a apei de trandafiri. „Greşit procedează acei activişti care cred că tineretului nu e prea bine să-i arăţi greutăţile, ca nu cumva să-l sperie. E bine ■ să ştie aceşti tovarăşi, că pe noi greutăţile nu ne sperie. Dimpotrivă, ele ne indicjesc şi mai mult, ne călesc“, spunea în salutul său reprezentantul brigadierilor de pe marile şantiere. Iar pionierii au adăugat: Dar bunele urări nu ne opresc Să spunem tot ce-avem aici, pe faţă . Adesea ni-i programul bătrânesc, Căci cei micuţi de la cei mari învaţă ! Cum să scăpăm de tot ce-i monoton ? Mai veseli, ce ne-mpiedică să n _ fim ? De mai ţin mult şedinţele şablon Ne-or creşte bărbi la toţi şi adormim. Deci, tinereşte, cu toate forţele imlon Brad (Continuare în gag. II-a) ,---------- ■ ■ ■ CONGRESUL TINEREȚII Aspect din sala Congresului U.T.M. PROLEJARI DIN tOAIE ȚĂRILE, UNITI-VA] Anul 111, nr. 27 (121)- joi 5 iulie 1956 ORGAN SÄPTÄMlNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 6 pagini 50 bani S academici şi problemele literaturii Academia Republicii Populare Romíne şi-a deschis sesiunea ştiinţifică din acest an sărbătorind 90 de ani de existenţă. Intr-adevăr, la 1866, locotenenţa domnească a Principatelor Unite a decretat înfiinţarea ,,Societăţii literare romíne", care, curind după formarea ei și-a luat numele de ,,Societatea academică ro plină", pentru a deveni In 1879 ,Academia Romina“, iar in 1948 „Academia Republicii Populare Romíne" . Incepind prin a avea „misiuni speciale" legate de problemele limbii naționale : „de a determina ortografia limbii române, de a elabora gramatica limbii romine, de a incepe şi realiza lucrarea dicţionarului român", Academia şi-a lărgit încetul cu încetul cîmpul de activitate, cuprinzind toate preocupările vieţii ştiinţifice şi culturale. Dată fiind strinsa legătură dintrelimbă şi literatură, era firesc ca cele dinţii manifestări paralele cu cele lingvistice să fie legate de problemele literaturii. Prezenţa scriitorilor V. Alecsandri, I. Eliade Rǎdulescu, C. Negruzzi, C. A. Rosetti printre cei dinţii 21 de membri ai instituţiei academice indica de la început îndrumarea preocupărilor. Cu timpul, intrarea scriitorilor în Academie a devenit tradiţie şi fotoliile ei au fost cinstite de Ion Ghica, B. P. Haşdeu, A. Odobescu, G. Coşbuc, Delavrancea, M. Sadoveanu. Activitatea literară a Academiei s-a desfăşurat mai cu seamă in domeniul istoriei literaturii. Analele Academiei au publicat încă din primii ani o serie de monografii: „Viaţa, operele şi ideile lui Gheorghe Şincai“ de A. Papiu-Ilarian, „Viaţa şi operele lui Alexandru Donici" de G. Sion, „Gheorghe Lazăr" de P. Poenaru, „Viaţa şi activitatea lui Samuil Micu" de I. Bianu, „Viaţa şi operele lui Petru Maior" de Al. M. Marienescu, „Grigorie Ureche" de Ioan Sbiera. An de an numărul studiilor de istorie literară a crescut, Memoriile Academiei apărind ca singura publicaţie capabilă să facă cunoscute contribuţiile cercetătorilor. Din publicaţiile Academiei se vede că fazele mai vechi ale istoriei literaturii noastre s-au bucurat de o atenţie deosebită. Oricît ar fi de dorit ca cercetările istorice să oglindească desfăşurarea în timp şi legăCu prilejul celei de a 90-a aniversări tura dintre fapte, totuşi grija pentru cunoaşterea trecutului celui mai depărtat nu poate justifica neglijarea epocilor mai noi. Această neglijare se vede nu numai în obiectul diferitelor studii, dar şi în ediţiile de texte. Unul din marile merite ale Academiei este dorinţa de a publica textele vechi, aflate fie în manuscrise, fie in tipărituri extrem de rare. Astfel au apărut în editura acestei instituţii „Codicele Voroneţean", „Psaltirea Scheiană", Psaltirea şi Apostolul lui Coresi, Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei, operele lui Dimitrie Cantemir şi ale lui Miron Costin, Pravila de la Govora, şi alte cărţi şi manuscrise de mai mică întindere din secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea. Ediţiile acestea au adus mari servicii istoriei literaturii, ca şi istoriei limbii române, şi au citeodată calitatea de a pune în lumină pasiunea cu care scriitorii mai noi şi-au îndreptat privirile spre munca de creaţie a premergătorilor lor. E cazul, între altele, al lui A. Odobescu, care la 1879 ne-a pus la îndemînă fermecătoarea „Istorie ierogofică" a lui Dimitrie Cantemir. Grija pentru popularizarea cărţilor vechi a culminat cu clasica „Bibliografie romînească veche“ a lui I. Bianu şi a colaboratorilor săi de la biblioteca Academiei, lucrare remarcabilă prin importanţa datelor şi prin frumuseţea ei tehnică. Academia nu ne-a dat însă atît de aşteptatele ediţii ale clasicilor, nici ale celor mai vechi, nici ale celor mai noi. Ea l-a publicat pe D. Cantemir, dar nu s-a gindit la editarea cronicarilor. Dintre scriitorii mai noi doar Alecu Russo a avut parte de o ediţie bună îngrijită de P. V. Haneş, pe cind „Istoria romînilor sub Mihai- Vodă Viteazul" a lui N. Bălcescu deşi editată de A. Odobescu, a trecut şi prin mlini mai puţin conştiincioase, care i-au denaturat textul. In afără de astea, nimic, nici Alecsandri, nici C. Negruzzi, nici Eminescu, nici Creangă, nici Caragiale..." Şi dacă operele acestora au fost tratate cu vitregie, nici studiile despre ei nu au fost îmbrăţişate cu mai multă căldură. Cite un discurs de recepţie (D. C. Oltănescu despre V. Alecsandri, N. Gone despre B. P. Haşdeu, O. Densuşianu despre B. Delavrancea), cite o monografie sau o cuvîntare ocazională ne sugerează importanţa sarcinii neîndeplinite. Un loc deosebit in activitatea publicistică a Academiei îl ocupă grija pentru folclor, sub toate aspectele lui. Literatura populară s-a bucurat de o atenţie specială şi, dacă e adevărat că multe dintre culegeri sunt J. Byck (Continuare în pag. II-a) Acad. prof. Traian Săvulescu citindu-și raportul la sesiunea Academiei R.P.R. DESPRE ADEVĂRUL VIEŢII ŞI FANTEZIA CREATOARE Articol scris pentru „Gazeta literară“ Ce legătură există între adevărul vieţii şi fantezia creatoare în opera literară ? Adevărul vieţii poate fi redat într-o operă literară numai cu ajutorul fanteziei creatoare. Dacă am înţelege oglindirea realităţii ca redarea fotografică a unor fapte de viaţă, literatura n-ar fi decît reproducerea unor întîmplări din viaţă. O asemenea reproducere ar fi lipsită de sens, deoarece prin simpla îngrămădire a unor „întîmplări" nu vom putea să cunoaştem viaţa pe deplin, n-am putea să creăm tablouri, n-am şti cu care fapt să începem şi cu care să terminăm reflectarea realităţii, pentru simplul motiv că nu vom şti unde începe şi unde sfîrşeşte însăşi realitatea. Observarea sau studierea vieţii de către creator constă în cunoaşterea dezvoltării realităţii. Dezvoltarea realităţii este în sine o mişcare. Această mişcare nu este uniformă, ea ascunde contradicţii interne. Artistul dezvăluie contradicţiile, le pune faţă în faţă, caută fenomenele cele mai caracteristice ale vremii. Aici este însăşi baza muncii creatorului, în alegerea fenomenelor şi aici, cînd începe lucrarea, intervine şi fantezia creatoare a scriitorului. Fenomenele dominante ale vremii se exprimă prin lumea psihică a omului. Dar această expresie nu este niciodată unitară şi finită: ea reprezintă o contradicţie plină de luptă. La unii, contradicţiile sunt persistente şi adinei, la alţii superficiale şi nestabile. Totuşi există trăsături comune ale luptei interioare a contradicţiilor din psihologia omului, iar artistul trebuie să le găsească. Eu văd, în procesul tipizării, fenomene care-l duc pe creator la întruchiparea realităţii în imagini. Acesta este un proces creator. Un rezultat al acestuia este crearea imaginilor, literalmente imaginate, a tablourilor, care parcă înfăţişează chin-] tesenţa realităţii sau adevărul vieţii. Sarcina fanteziei creatorului este de a merge pe urmele dezvoltării logice a imaginii. Aceasta înseamnă că fantezia nu trebuie să rupă imaginea de logica vieţii, să transforme imaginea într-o fantasmagorie. Fantezia nu exclude logica. Dimpotrivă, ea îşi lărgeşte limitele cu cit e pătrunsă mai adînc de logică. Nu se poate descrie o călătorie în Marte, fără referinţe ştiinţifice reale, constatate de ştiinţă, luate ca bază de pornire. Putem merge pe urmele presupunerilor logice, care decurg din acestea, şi să înfăţişăm lumea lui Marte ca o creaţie a fanteziei, legată însă de cunoştinţele noastre precise. O muncă asemănătoare face fantezia atunci cînd „subliniază“ imaginea într-o operă de artă realistă: creatorul ia ca bază de pornire realitatea observată şi studiată, o întruchipează în tipuri şi o dezvoltă logic, pînă la limita acelei străluciri care, deși este „fantastică" rămîne veridică. Și Don Quichotte — produs indiscutabil al fanteziei — este în același timp o realitate „subliniată" a cavalerismului care dispare. Fantezia nu este singurul instrument al creatorului, dar ea este — după părerea mea — instrumentul lui cel mai puternic. Asociaţiile bogate, strălucirea compoziţiei, forţa contrastelor sunt mijloace puternice ale inventivităţii. Toate acestea, ca şi multe altele, sunt copiii aceleiaşi mame — adică a fanteziei creatorului. Fără fantezie nu există creator. Dar adevărul vieţii poate fi oglindit numai de un creator, Konstantin Fedin . Şcoala „Contemporanului" La începutul lui iulie 1881, la Iaşi, în tipolitografia „Buciumului român“, apărea primul număr al revistei Contemporanul. Vreme de aproape zece ani (ultimul număr: aprilie-mai 1891), Contemporanul a apărut neîntrerupt. Redacţia — casa lui I. Nădejde, pe strada Sărăriei. ,,O casă veche, cu geamlic, tupilată in fundul unei curţi mari. La poartă, pe o tablă neagră era scris cu litere albe: „Revista Contemporanul". „Popa cu zi-întă trecea pe la poartă fără să se oprească. Un gardist, zi şi noapte postat in faţa casei, spiona notînd pe toţi care intrau acolo. Uneori, la poartă se încurcau camioane mari cu pachete de cărţi, reviste şi gazete"... „Pînă tîrziu noaptea ardea în geambe o lampă cu glob verde. Siluete de bărbaţi şi femei apăreau şi dispăreau în cercul de lumină“... (J. Bart „Misterul casei din Sărărie“ — Adevărul literar din 20.1.1929). Acum se împlinesc trei sferturi de veac de la ivirea acestei reviste în orizontul culturii romîneşti. Cei care, azi, activăm în frontul ideologic condus de partidul clasei muncitoare, în epoca în care construcţia socialistă a devenit realitatea vie a patriei noastre, aducem Contemporanului de la sfîrşitul secolului trecut omagiul urmaşilor şi al înfăptuitorilor. Contemporanul rămîne definitiv simbolul unui moment însemnat în dezvoltarea mişcării noastre muncitoreşti, al momentului în care mişcarea muncitorească începea să se unească cu socialismul ştiinţific. Propagator al ideilor lui Marx şi Engels, combatant pentru popularizarea cuceririlor ştiinţifice moderne, luptător împotriva obscurantismului şi a şarlatanie în ştiinţă, Contemporanul n-a fost in primul rînd o revistă de literatură, însuşi subtitlul revistei —■ „ştiinţifică şi literară“ — şi programul ei — „Către cititorii noştri“, în primul număr — aşezau preocuparea pentru arte pe plan secund. Şi, totuşi, în istoria literaturii noastre, Contemporanul deschide, ca şi în politică şi în ştiinţă, o epocă nouă. Articolul de faţă nu urmăreşte să dezbată în întregime rolul şi semnificaţia Contemporanului în evoluţia literaturii noastre, saltul ideologic realizat prin apariţia sa în orientarea literelor romîneşti. Urmărim să accentuăm asupra unora dintre aspecte şi, în legătură cu acestea, să încercăm a restabili adevărata semnificaţie acolo unde, după opinia noastră, diferite cercetări relativ recente au denaturat-o sau au minimalizat-o. Desigur, înainte de toate, Contemporanul înseamnă pentru istoria literaturii noastre întemeierea, prin Dobrogeanu-Gherea, a criticii literare materialiste. Istoria criticii literare române, privită ca o istorie a luptei dintre idealism şi materialism, are la baza ei polemica neîntreruptă dintre Gherea şi Maiorescu, înţelegînd prin aceasta nu numai lupta directă, exprimată în unele studii, ci ansamblul criticii unuia şi altuia, expunând poziţiile antagoniste. Aceasta este în cea mai mare măsură un bun cucerit, de vreme ce nu numai cercetări recente, ci şi altele, vechi, scrise de pe poziţii burgheze reacţionare, nu puteau să nu vadă în istoria criticii noastre lupta dintre concepţiile lui Maiorescu şi ale lui Gherea, continuată în Întreaga desfăşurare ulterioară a criticii. (Vezi îndeosebi, „Istoria literaturii“ a lui E. Lovinescu, unde discipolul lui Maiorescu se situează neîncetat în luptă ideologică cu Gherea şi cu urmaşii săi, duşmani ai autonomiei artei). In această privinţă, a discuta despre ■Contemporanul înseamnă a discuta despre Gherea. Dar însemnătatea Contemporanului pentru dezvoltarea literaturii noastre depăşeşte sfera criticii literare şi a rolului excepţional jucat de Gherea. Despre aceasta urmărim să vorbim în articolul de faţă. Cercetările făcute după 23 August 1944 puneau un accent deosebit pe importanţa literaturii din paginile Contemporanului şi a colaboratorilor săi apropiaţi. Nu încape îndoială că studierea unor scriitori neglijaţi pe nedrept în istoriografia burgheză este necesară şi binevenită, reliefînd un curent consecvent democratic şi umanitar, evident înrâurit de ideologia Contemporanului, a mişcării socialiste. Totuşi, locul acestor scriitori şi al operei lor în istoria literaturii noastre nu egalează locul Contemporanului. A hipertrofia meritele lor în dauna justei aprecieri a epocii respective este o eroare tipic proletcultistă, care diminuează valoarea şi semnifi- caţia marilor noştri clasici, a figurilor, reprezentative pentru epocă. Eroare este încercarea de a declara literatura Contemporanului superioară creaţiei marilor scriitori ai vremii,i chiar şi numai din punctul de vedere al mesajului social. O semnificaţie categorică are Contemporanul în privinţa influenţei exercitate asupra marilor, scriitori ai vremii. Şi Ibrăileanu remarcase o influenţă hotăritoare şi uşor de controlată asupra lui Vlahuţă, îndeosebi prin articolele lui Gherea, precizînd imediat: „Evident, prin influenţa lui Gherea nu înţelegem numai influenţa unor cuvinte scrise. Prin ea înţelegem şi influenţa mişcării socialiste..." Ibrăileanu sublimase şi legăturile cu Contemporanul şi cu mişcarea socialistă ale lui Caragiale, relevând conferinţele ţinute de acesta la clubul socialist. Bineînţeles, cînd vorbim despre influenţa Contemporanului, ne referim mereu, după cum zicea Ibrăileanu, nu numai la „influenţa unor cuvinte scrise“, ci la întreaga mişcare ideologică pornită de revistă, la influenţa propagandei socialiste. Cercetările făcute în ultimul deceniu au accentuat deosebit de puternic asupra acestor influenţe. Descoperirea unor inedite şi identificarea unor puţin cunoscute materiale au dus nu o dată la concluzii interesante în ceea ce priveşte raporturile marilor noştri clasici cu Contemporanul şi cu alte publicaţii apropiate spiritului său. (In treacăt fie spus, nu s-a cercetat, pe cîte ştim, răsunetul Contemporanului dincolo de munţi, în Ardeal. De pildă, la pag. 661, anul I al revistei, se pomeneşte, într-un articol, despre „un abonat al nostru de la Detunata din Ungaria, care se iscăleşte Ion Pop Reteganul". Trebuie spus însă că, şi în această privinţă, s-au manifestat tendinţe vulgarizatoare, care forjau datele şi denaturau adevărul istoric, în dauna cercetării adevăratului şi excepţionalului rol jucat de Contemporanul ca şcoală a literaturii. O observaţie a lui Ibrăileanu ni sa Savin Bratu / (Continuare în pag. II-a) An. VI. August, Septemb. şi Octoviile s. n. 1888 No. 11 CONTEMPORANUL REVISTA ŞTIINŢIFICĂ ŞI LITERARĂ REDACTORI pentru partea literară pentru partea ştiinţifică V. G. Morţun . I. Nădejde POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI. sau cum, trebue culese şi publicate cânticele populare STUDIU CRITIC (urmare și fine) VIII