Gazeta literară, iulie-decembrie 1959 (Anul 6, nr. 27-52)

1959-12-10 / nr. 50

6. *GAZETA LITERARĂ UN PUBLIC CAPRICIOS? Se apropie sfîrşitul anului. Şi, ca tot­deauna, se profita de acest prilej pentru a se încheia bilanţuri în diferite do­menii. Răsfoind cîteva recente numere ale unor reviste şi publicaţii din Fran­ţa, ne-au izbit strigătele de alarmă scoase în legătură cu criza prin care au trecut, în acest an, teatrele din Pa­ris. In articole de proporţii mai mari sau mai mici, se analizează simptomele acestei crize, se pune diagnosticul şi se recomandă tratamentul. Dar, mai ales, se stabilesc culpele. Este curios cît de mulţi sînt vinova­ţii pe care îi denunţă periodice ca „Nouvelle Nouvelle Revue Française“, „Arts“ sau „Nouvelles Littéraires“. Ci­nematograful, televiziunea, meciurile de fotbal, timpul prea cald, timpul prea rece, sînt pe rînd sau simultan incri­minate pentru golirea sălilor de teatru. Dar cei mai vinovaţi dintre toţi sunt, bineînţeles, spectatorii. Sau, mai pre­cis, cei care refuză să fie spectatori, împotriva acestor refractari muşterii, o serie de directori de teatre dezlăn­ţuie un adevărat baraj de artilerie. Din torentul de ironii, epitete dezagreabile şi veritabile invective, desprindem o frază, poate cea mai politicoasă din toate : „Spectatorul parizian 1959 este a­­morţit şi superficial, fără interes pen­tru ceea ce este cu adevărat interesant, fără dorinţa de a învăţa şi a admira“. Oare chiar atît de­­păcătos să fie spectatorul parizian din 1959? Ce a avut el de admirat, ce a avut de învăţat, ce ar fi trebui să-l intereseze din ceea ce multe teatre din capitala Franţei i-au oferit în cursul acestui an ? Să luăm la întîmplare cîteva exemple. „Théâtre de l’Alliance Française“ a prezentat comedia „Cele trei jobene“ — în tot atîtea acte — de dramaturgul spaniol Miguel Mihura. O cronicară dramatică, care apreciază mult această piesă — Marguerite Duras — mărturi­seşte totuşi cu candoare : „Ar putea fi jucată la fel de bine la circ ca şi la teatru, la music-hall ca şi la Comedia Franceză“. Nu numai la vizionare, dar nici măcar la o lectură atentă şi repe­tată, subiectul acestei „comedii“ nu se lasă prins nici în ruptul capului. Cî­­teva personaje — dintre care cel mai normal vorbeşte şi acţionează ca un pa­ranoic veteran — se învîrtesc pe sce­nă, debitînd în serie enormităţi de genul : „Da, tatăl meu era ofiţer, dar destul de puţin, aproape de loc. Numai cînd se plictisea“. Sau : „Mama-mare discuta toată ziua cu calul... Aveau amîndoi un caracter în­­spăimîntător. Dar calul era mult mai spiritual“. Ca printr-o pîclă deasă, se distinge în această piesă un oarecare Don Dio­­nisio, care urmează să se însoare şi se pregăteşte pentru acest fericit eveni­ment, chefuind în compania unui grup de prostituate, a proxenetului care le exploatează şi a femeii cu barbă. Toate acestea se petrec într-un hotel, al cărui patron cîntă aproape fără încetare la tubă şi oferă în dar clienţilor săi cizme vechi şi desperecheate. In legătură cu „Cele trei jobene“, pînă şi Jean-Jacques Gauthier, criticul dramatic al ziarului „Le Figaro“, ex­clamă: „Acest gen de spirit îmi este cu desăvîrşire strain. Ce mai încolo-în­­coace, să recunoaştem că este un Io­nesco spaniol şi să punem punct“. In schimb, la „Théâtre du Gymna­se“, piesa „Supa cea gustoasă“, a lui Félicien Marceau, are un subiect mult mai uşor de sezisat şi el se poate re­zuma astfel: Marie-Paule îşi începe o interesantă carieră la vîrsta de 17 ani, fugind de acasă cu un bărbat însurat, pe care îl părăseşte pentru un bătrîn milionar, pe care îl părăseşte pentru cumnatul acestuia, pe care îl părăseşte pentru un negustor de biscuiţi, pe care îl părăseşte pentru propriul ei ginere. Pentru care, o părăseşte propria ei fiică, înălţătorul mesaj moral al acestei piese este sintetizat de criticul Pierre Laforêt în următoarele trei fraze suc­cinte : „Femeia este un monstru nesă­ţios. Bărbatul la fel. Mirosul unei supe gustoase îi atrage unul spre celălalt“. La „Théâtre de Poche Montparnas­se“, pe bărbatul şi femeia, protagonişti ai piesei „Cin-Cin“ de François Billet­­doux, îi reuneşte nu supa, ci alcoolul. Cum soţia lui îl înşală cu soţul ei, cei doi încornoraţi îşi îneacă amarul în 4 acte, 11 tablouri şi peste o sută de pahare de whisky, rom, coniac şi vin roşu. In majoritatea timpului, replicile au coerenţa caracteristică alcoolismului acut, însuşi titlul — „Cin-Cin“ — este imitaţia onomatopeică a clinchetului pa­harelor ciocnite. Piesa se termină cam abrupt, puţin înaintea primului — şi inevitabilului — acces de delirium tre­mens al eroilor principali. Literatura dramatică americană a fost și ea prezentă, în 1959, pe scenele pariziene, printre altele cu comedia „Ui­mitorul Pennypacker“ de Liam O’Brien. Intr-adevăr, Pennypacker are de ce să ne uimească , nu atît pentru că este tatăl a 17 copii și nici măcar pentru că această numeroasă progenitură este rodul însoţirii sale cu două neveste, ci pentru că el s-a căsătorit de două ori, nu succesiv, ci simultan. Acest vesel caz de bigamie se rezolvă în modul cel mai paşnic cu putinţă, prin moartea uneia dintre soţii şi prin filozofica re­semnare cu soarta celeilalte. Nici o scenă, nici o frază, nici un cuvînt nu lasă să se întrevadă cea mai mică condamnare a domnului Pennypacker, uimitor model de morală americană o­­ferit naivilor bărbaţi francezi, al că­ror sărman cămin nu este populat decît de o singură soţie. De dincolo de Canalul Mînecii, tea­trele din Paris au importat o altă co­medie, „Gog şi Magog“ de Roger MacDougall şi Ted Allan, care se joa­că actualmente la „Théâtre de la Mi­­chodère“. Această piesă dezbate şi ea o cutremurătoare şi originală problemă, dintre cele care confruntă omenirea în zilele noastre , cum poate un cetăţean, pe care soţia îl dispreţuieşte, iar soa­cra îl terorizează, să ajungă să sub­juge pe cele două femei ? Soluţia este cît se poate de simplă: cetăţeanul în chestie se dă drept propriul său frate geamăn şi, în această ipostază, reu­şeşte turul de forţă de a se autoîncor­­nora cu legiuita sa nevastă, punînd-o în acelaşi timp la respect pe mama a­­cesteia. Delicata operaţie necesită trei lungi acte, complicîndu-se niţeluş pe drum cu un asasinat. Şi pentru a încheia micul nostru tur de orizont tot cu o piesă franceză, să menţionăm una dintre cele mai recente premiere care a avut loc pe malurile Senei : „Efectul Glapion“ de Jacques Audiberti. Ce este efectul Glapion ? Nimic altceva decît uzufructul unei date concrete obiective prin logica vi­zionară subiectivă. Această definiţie, de o transparentă claritate, este tema pe care se brodează variaţiunile unei piese, în care personalitatea eroilor este atît de fluidă, încît unul dintre ei este în acelaşi timp căpitan de­­jan­darmi, babă reumatică, gangster şi a­­ghiotant princiar. Iată cîteva din spectacolele pe care Ie boicotează parizianul 1959, care, făcînd aceasta, se dovedeşte „amorţit şi superficial, fără interes pentru ceea ce este cu adevărat interesant, fără dorin­ţa de a învăţa şi admira“. Ba, pe deasupra, am adăuga noi, este şi capricios. Căci altfel cum s-ar putea explica faptul că, în plină „cri­ză a teatrului“ şi în ciuda televiziunii, cinematografului şi a meciurilor de fotbal, unele săli sînt arhipline seară de seară? Exemple ? „Teatrul Naţional Popular“ (unde se joacă „Şcoala femei­lor“ de un autor pe care-l cheamă Mo­­lière), „Théâtre Fontaine“ (unde se re­prezintă „Văduva isteaţă“ de Goldoni) şi „Théâtre de l’Ouevre“ (unde s-a pus în scenă „Micii burghezi“ de Gorki). N. MINEI Aniversării­ Consiliului Mondial al Păcii 110 ani de la naşterea lui Pavol Orszagh Hviezdoslav La 2 februarie 1849, în satul Vişne Kubip pe Orava, s-a născut, dintr-o familie de nobili săraci, Pavol Orszagh Hviezdoslav, cura­jos luptător pentru eliberarea naţională şi socială a pa­triei sale de sub jugul Ungariei semi­feudale, creator al limbii literare slo­vace şi poetul naţional al poporului prieten. De pe această poziţie de luptător consecvent, Hviezdoslav răspunde la chemarea poetului progresist maghiar Ady, care îndemna toate naţiunile a­­servite Ungariei feudale să se unească în lupta comună, împotriva politicii de oprimare şi maghiarizare dusă de gu­vernul ungar din acea vreme. Mai tîr­­ziu, în lupta pentru dreptul la o cul­tură naţională a slovacilor, venind în contact cu intelectualii cehi, el îşi dă seama tot mai mult că numai alături de poporul ceh, care lupta şi el pentru aceleaşi idealuri, putea fi cucerită li­bertatea naţională a poporului slovac. După terminarea gimnaziului, Hvie­zdoslav a studiat dreptul, pentru ca, îmbrăţişînd profesia de avocat — deşi ieşise judecător — să se dedice apără­rii drepturilor celor mulţi. Pe la sfîr­şitul veacului trecut, el s-a stabilit la Doini Rubin, unde a trăit retras, prin­tre oamenii oropsiţi din Orava, dedi­­cîndu-se pînă la sfîrşitul vieţii creaţiei literare. Hviezdoslav moare la 8 no­iembrie 1921. Autor al unor poeme epice de su­flu puternic şi realist, Hviezdoslav ră­­mine în primul rînd prin „Nevasta pă­durarului“, în care cu o deosebită mă­iestrie, în imagini memorabile, a redat viaţa amară a poporului din Orava, aflat sub asuprirea feudală. Tot din viaţa poporului se inspiră şi basmele lui vesele, pline de umor şi de bucuria vieţii. Printre acestea se nu­mără „Butu­ra şi Ciutura“, „Amiază“, „Seara“ şi mai cu seamă povestirea „La păscut“. Ca şi în poeziile lui Hviezdoslav, şi în aceste basme se manifestă cu vigoare cunoaşterea de către poet a vieţii poporului, a senti­mentelor şi a gîndirii acestuia. Neobişnuit de bogată în conţinut este poezia sa ocazională, al cărei reperto­riu se confundă cu preocupările cele mai arzătoare ale zilei. „Poeziile înce­putului“, scrise la vîrsta de 18 ani, a­­testă tăria şi patriotismul poetului. El biciuieşte laşitatea şi indiferenţa şi a­­dresează poporului o înflăcărată che­mare la lupta pentru „sfînta libertate“. Multe din poemele sale sociale au fost adunate în culegeri ca „Adolescenţa“, „Versuri ocazionale“ şi altele. In ver­surile publicate în culegerea „Ervave Sonety“ (Sonete însîngerate), de la a cărei apariţie se împlinesc 40 de ani, Hviezdoslav exprimă durerea dar şi nă­dejdile omenirii aruncate în război de către imperialişti. Hviezdoslav a îmbogăţit literatura slovacă şi prin activitatea sa de re­marcabil traducător — al lui Shakes­peare, — printre alţii. In semn de respect pentru opera lui Hviezdoslav, în anul 1949, din îndem­nul personal al preşedintelui Klement Gott­wald, a luat fiinţă, în Cehoslovacia democrat-popularâ, „Colecţia Hviezdo­­slav“. Menirea acestei colecţii este să răspîndească şi să facă accesibilă ma­selor largi ale poporului cehoslovac tot ceea ce a creat mai bun în trecut literatura slovacă. In colecţia „Hviez­doslav“ apar operele celor mai mari scriitori clasici slovaci. întregul popor cehoslovac cinsteşte astăzi memoria lui Hviezdoslav, a poe­tului revoluţionar care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru libertate. Jean GROSU­ VO-TIN (R. D. Vietnam) ,Marea sub cerul păcii" Carnet sovietic . In ultimele două numere ale revis­tei „Zvezda“ (10 şi 11), V. Şcerbina publică un articol intitulat „Despre per­spectiva revoluţionară în literatură“. Articolul dezbate probleme fundamen­tale ale realismului socialist, adu­­cînd contribuţii preţioase în clarifica­rea şi înţelegerea lor. Autoarea pose­dă o bogată informaţie, combătînd cu argumente puternice „teoriile“ revizio­niste ale lui Georg Lukacs şi ale altor denigratori ai literaturii realist-socia­­liste. Articolul demonstrează forţa noii literaturi şi faptul că întreaga litera­tură universală se dezvoltă sub semnul izbînzii noii metode literare. Optimis­mul luminos al literaturii sovietice, justeţea principiilor revoluţionare a­­firmate în operele artistice, legătura in­disolubilă cu realitatea veşnic vie, în­crederea în viitor şi în capacităţile făpturii umane constituie fundamentul solid pe care se dezvoltă uriaşul edi­ficiu al realismului socialist. ★ „Căutări, izbînzi, insuccese“ este tit­lul articolului lui Vladimir Orlov, a­­părut într-unul din numerele recente ale revistei „Literaturnaia Gazeta“. Re­­ferindu-se concret la poemul „Decla­raţie de dragoste“ al lui Mihail Luko­nin, articolul amintit abordează în a­­celaşi timp şi probleme de ordin teo­retic mai general, ca : raportul dintre tradiţie şi inovaţie în expresia poetică, stilul — noţiune cu caracter istoric — bogăţia de ritmuri a poeziei contempo­rane, problema versului liber. Relevînd, printre alte calităţi „rezo­nanţa contemporană“ a versurilor lui Mihail Lukonin, autorul se ridică îm­potriva acelora care neglijează, uneori, adevăruri teoretice elementare, care uită că forma nu este mai puţin activă decit conţinutul, că un conţinut, oricît de nou, dacă împrumută o formă iner­tă, conservatoare, se degradează, îşi pierde eficienţa estetică. „Este oare necesar să mai arătăm că stilul artistic este o noţiune cu ca­racter istoric?“ arată autorul articolu­lui. „Noi folosim termenul «stil al e­­pocii» şi aceasta nu înseamnă numai o metaforă ştearsă“. Vorbind despre suc­cesul căutărilor inovatoare ale lui Mi­hail Lukonin, în articol se arată: „Sim­ţul contemporaneităţii, atît de preţios unui artist, se răsfrînge nu numai în despre ceea ce scrie M. Lukonin, ci şi în modul cum scrie despre toate a­­cestea (subi. lui V. Orlov). Caracte­rul dinamic al epocii noastre se re­flectă în însuşi stilul poemului său, se răsfrînge asupra plasticităţii mijloace­lor sale de expresie şi a organizării ritmice a versului “ VI. Orlov se referă apoi la unele insuccese ale lui M. Lukonin. Căutînd cuvîntul cel mai exact care să exprime cel mai bine intenţia poetului, versu­rile devin adesea uscate, lipsite de vigoare artistică. Vorbind despre ca­pitolul „Noua întîlnire”, scris în vers alb, autorul articolului constată slăbi­ciunile existente aici, arătînd că: „Ver­sul alb nu este ceva amorf, ci o severă, aş spune cea mai severă formă, supusă în gradul cel mai înalt legilor ritmu­★ Intre anii 1886 şi 1890, A. P. Ce­­hov a trăit într-o casă, situată la ca­pătul străzii Sadovo-Kudrianskaia din Moscova. In această casă, a avut loc nu de mult o şedinţă a comitetului de pregătire a centenarului naşterii scriitorului. Cuvîntul de deschidere a fost rostit de Konstantin Fedin. Pregătirile în vederea sărbătoririi lui Cehov demonstrează preţuirea adîncă pe care o acordă oamenii so­vietici celor mai bune tradiţii ale lite­raturii ruse. Editura de stat pentru literatură artistică din Moscova anunţă o nouă ediţie în 12 volume de „Opere“ ale lui Cehov. Primele şase volume vor apare în cursul anului 1960. Studii de critică şi lucrări mono­grafice, referindu-se la figura mare­lui scriitor rus, vor tipări A. Der­­man, V. Ermilov, L. Nikulin, cunoscuţi istorici şi critici literari. Se va re­tipări, de asemeni, culegerea „Cehov în amintirea contemporanilor“, care strînge mărturii emoţionante ale celor care l-au cunoscut şi preţuit pe scri­itor. Editura „Iskusstvo“ publică o cu­legere de articole, reunite sub titlul „Cehov și teatrul“. Călătoria întreprinsă de preşedintele Eisenhower in 11 ţări, într-un ritm extrem de rapid, pare să fie o în­cercare de a da un răspuns oficial la cele 10 întrebări neplăcute ce i se pot pune unui american călător în străinătate, de care amintea şeful De­partamentului de stat, Christian Herter. La Roma, după întîlnirea cu preşedin­tele Italiei, Gronchi, s-a publicat un comunicat în care se reaminteşte de vizitele ce le vor efectua în cursul anului viitor în Uniunea Sovietică cei doi preşedinţi, subliniindu-se că „ele servesc la promovarea cauzei păcii , contribuie la căutarea unor soluţii la principalele probleme internaţionale". Se remarcă încercarea de a se da sa­tisfacţie cererilor Italiei de a participa mai amplu la consiliile marilor puteri occidentale, deşi reprezentantul S.U.A., Murphy, a ţinut să precizeze că o asemenea participare nu se referă la o conferinţă anumită (cea occidentală de la Paris sau viitoarea conferinţă Est-Vest la cel mai înalt nivel). La Ankara, unde mai suflă încă un vînt îngheţat şi unde s-au exprimat în­grijorări adenaueriene cu privire la soarta alianţei atlantice în perspectiva destinderii, preşedintele Eisenhower a fost întimpinat de cei care se consi­deră a fi printre cei mai docili aliaţi ai S.U.A. Desigur că, pe lingă pro­blemele internaţionale la ordinea zilei, vizita în Turcia a oferit prilejul unei treceri în revistă a situaţiei economice dificile prin care trece o ţară care s-a bucurat din plin de binefacerile bazelor şi armamentelor americane. Călătoria preşedintelui S.U.A. continuă într-o serie de ţări din Asia şi ea se va încheia la 19 decembrie la Paris, unde puterile occidentale vor încerca să re­zolve o serie de contradicţii care s-au manifestat în ultimul timp în sinul alianţei atlantice. Calatorii » A I A 1 * I şi mt­lnin Dacă la O.N.U., cei care încearcă să reînvie spiritul războiului rece au fabricat în culise o nouă rezoluţie în diversiunea la ordinea zilei, aşa zisa problemă maghiară, fără nici o re­zonanţă in opinia publică mondială ( şi e hazliu faptul că printre autorii rezoluţiei figurează dictaturile „li­bertăţii", Spania, Ciankaisistul, Por­tugalia, etc) in S.U.A., în schimb, un senator american, Humphrey, preşedin­tele sub-comisiei senatoriale pentru pro­­blemele dezarmării, a­ criticat politica guvernului american în problema de­zarmării cerîndu-i să elaboreze un plan real şi efectiv pentru reducerea arma­mentelor. Spiritul lucid al senatorului american, partizan al interzicerilor nu­cleare şi producţiei de arme nucleare, contrastează pozitiv cu scleroza min­tală a acelora care n-au înţeles încă spiritul noilor vremuri şi care, atră­­gindu-şi oprobriul şi inconjurindu-se de ridicul, predică şi azi în gol, ca preşedintele Truman, politica de pe poziţii de forţă. C. Sulzberger, care este gazetar şi comentator de politică externă la New York Times, deşi nu este nici el prieten al Un­unii Sovietice şi nici partizan aprins al destinderii in­ternaţionale, observa, într-un bilanţ al ultimului an internaţional, că ţările so­cialiste au obţinut în mod evident cî­teva strălucite succese. Le enumerăm, în ordinea în care le dă ziaristul a­­­merican : 1 ) convocarea unei confe­rinţe la nivel înalt ; 2) lansarea cu succes a primei rachete în lună ; 3 ) perfecţionarea în domeniul proectilelor balistice ; 4) afirmarea internaţională a R. D. Germane. Pe de alta parte Sulzberger remarcă faptul că în a­­ceeaşi perioadă de vreme unitatea oc­cidentală „a fost în mod vizibil slă­bită", tehnica americană în domeniul rachetelor e rămasă în urmă, bugetul S.U.A. e in suferinţă, etc., etc. Oamenii aşteaptă să se precizeze cît mai repede data conferinţei la înalt nivel (după ul­tm­ele informaţa ale Agenţiei Reuter sfîrşitul lunii a­­prilie—începutul lunii mai) ca ea să fie începutul viitoarelor conferinţe Est- Vest care trebuie să rezolve, treptat, toate problemele internaţionale impor­tante, şi in primul rind problema de­zarmării și a tratatului de pace cu Germania. Ion MIHAILEANU lyrft­ ARTUR LUNDKVIST — Premiul internaţional „Lenin“ pentru întărirea păcii între popoare, 1958 — Artur Lundkvist, împreună cu Gun­­nar Ekelöff Erik Lindegren şi Harry Martinson, este unul din cei mai în­semnaţi poeţi al Suediei contempora­ne. Provenit dintr-o familie săracă din sudul Suediei (tatăl său era muncitor agricoli, Artur Lundkvist s-a născut in anul 1906. La 20 de ani şi-a părăsit locu­rile natale, stabilindu-se la Stockholm, unde, ceva mai tîrziu, avea să consti­tuie, împreună cu Martinson şi alţi trei colegi de generaţie, un grup care re­dactează manifestul Intitulat „Cinci ti­neri“. Acest document literar, expri­­mînd aspiraţiile unor tineri scriitori ie­şiţi din popor, are o importanţă deo­sebită în dezvoltarea literaturii suedeze contemporane. El reprezintă, prin pro­testul faţă de pesimismul decadent din acea vreme, o sursă de înnoire auten­tică a creaţiei poetice în Suedia. Lundkvist face, în anii următori, lungi călătorii prin întreaga lume. Vizitează pe rînd Africa, America, India, U.R.S.S., China şi aproape toate ţările europene. In acelaş timp are o prodigioasă acti­vitate literară : scrie numeroase poeme, eseuri, face traduceri şi publică cîteva romane. Unul din meritele sale este şi acela de a fi popularizat in ţara sa creaţia unor scriitori progresişti, ca E­­luard, Alberti, Quasimodo, Neruda, Nez­­val etc. In întreaga sa activitate literară, Lundkvist a dovedit o arzătoare pasiune umanistă, o nepotolită sete de cunoaş­tere. „Citind viaţa şi trăind cărţile“, el s-a arătat receptiv faţă de vroirile autentice ale contemporaneităţii, luptînd pentru promovarea şi­­ apărarea lor. Premiul Internaţional „Lenin“ pen­tru întărirea păcii între popoare, care i-a fost decernat anul trecut, constituie un omagiu adus poetului care şi-a în­chinat creaţia şi viaţa­­ celor mai înalte idealuri ale omului contemporan. Lui Neruda. „ Pentru tine sínt scaune de paie care trosnesc familiar şi metalul rece al sfeşnicelor în noapte. Pentru tine e gustul castanelor în soarele de septembrie şi sarea mării care-şi desenează caii pe stîncă. Pentru tine sínt oglinzi mici ce se rotesc în arbori şi butelii părăsite în care se nasc insecte roşii. Pentru tine e focul care doarme în mulţimile întunecate şi păduri pe care nu le sperie zăpada veşnică. Prin faţa ta trec norii ca nişte eroice statui liniştite şi fermierul ridică un spic de grîu în semn de salut. Dimineaţa ta are acoperişuri ude, fumuri albe, mere reci, după-amiaza ta are pleoape de mac şi de coaje de ou, femeia ta vune ca o purtătoare de apă fără povară. După casa ta se coc alunele ca nişte pumni mici închişi. Pe fruntea ta ceaţa se răsuceşte ca o dansatoare în timp ce marea îşi sună pentru tine clopotele de bronz. Buzunarele tale sînt umflate de seminţe şi de proiecte, roabele şi ţărîna roşie vin pe urmele tale. Tinerii cu părul în vînt pizmuiesc privirile de dragoste care se îndreaptă spre tine din casele umile. Lampa străluceşte pe coiful tău de grafit şi de fluturi, de umărul tău se reazimă un zarzăr înflorit şi lopeţile ude ale unui bătrîn pescar. IV Dar tu ştii şi cum oraşele se prăbuşesc în ruine şi cum se înnăbuşe porturile, cum casele incendiate se apleacă una spre alta, cum pietrele se ciocnesc între ele sub bolţi, cum oamenii se îneacă în negre mocirle de viaţă, cum se opresc gesturile în osînza rece a obişnuinţei, cum sîngele se amestecă cu apa canalelor, şi cum bate inima în cutii de fier ruginit. Tu auzi caterincile cîntînd imnuri istorice, tu vezi trandafirii în memoria eroilor falsificaţi, tu ai întîlnit în cîntul de iarnă tineri fără cămaşă, ai vorbit bătrînilor rezemaţi de zidul bisericii, ai văzut pasărea cea frumoasă tîrîtă pe caldarîm, gîtul ei strălucitor, roşu şi albastru ca o sticlă de vin, tu descoperi flacoane pline de unghii, saltele din păr de femeie, ghete uzate, înecate în valuri de praf. Dar cum vei mai găsi timpul să plîngi, să plîngi mîinile uzate, pieptenii sparţi, nisipul, furnicile, ţiţeiul ? In romîneşte de TAŞCU GHEORGHIU în Chili 4­9 • „Berliner Ensemble“ a pre­zentat recent o piesă inedită de Bertolt Brecht, „Ascensiunea lui Arthur UI“, comedie scrisă în 1941 şi care nu a fost niciodată jucată sau publicată în timpul vieţii autorului. Subiectul piesei îl constituie activitatea unei ban­de de gangsteri dintr-unul din oraşele americane (de tipul şi din epoca Chicago-ului lui Capo­ne). Semnificaţia sa depăşeşte însă obiectivul imediat, consti­tuind un act de denunţare a procedeelor gangstereşti prin care naziştii au cucerit puterea în Germania. In acest sens Arthur III este o şarjă teribilă la adresa lui Hitler. • Considerînd mănoasă o ast­fel de întreprindere, Hollywoodul face un film despre „beat gene­ration“. In Ioc insă ca noua pe­liculă să aibă un caracter critic, așa cum ar cere-o dezastruoasele efecte ale „principiilor“ de care e animată „beat generation“* fil­mul este o apologie a maladiei care face cumplite ravagii în durile tineretului american. Noua producţie, intitulată „Foamea subterană“, inspirîndu-se din ro­manul lui Jack Kerouac, unul din teoreticienii spiritului „beat generation“ este o aglomerare de beţii, desfrîuri pe fond de jazz, jafuri, violuri, prizări de stupe­fiante, accese schizofrenice, adi­că tot ceea ce face deliciul aces­tei corupte şi decadente genera­ţii fericitei.­­ In R.P. Ungară a apărut o an­tologie de tineri poeţi, al cărei titlu este „Dansul locului“. Cei 28 de tineri poeţi care figurează in această culegere nu depăşesc 25 de ani. Printre ei semnează Imre Győrő, La­jos Simon, Görgy Hársz etc. Poeziile lor sunt o mărturie a dragostei şi ataşamen­tului celei mai tinere generaţii de poeţi maghiari faţă de lupta partidului, faţă de eroii comu­nişti ai clasei muncitoare din R.P. Ungară. De notat că, spre plăcuta suprindere a editorilor, cartea s-a epuizat la scurt timp după apariţie, mai repede chiar decît volumele de proză. • Cenzura cinematografică franceză s-a dovedit adepta dic­tonului „Şi cu plinea unsă şi cu slănina în pod“. A parafra­zat-o insă puţin, sub forma va­riantei : „Şi morala publică sa­tisfăcută şi afacerile neştirbite“. Odată cu prezentarea adaptării pentru ecran a romanului „La jument verte“ (Iapa verde) de Marcel Aymé a intrat în vigoare o lege care interzice accesul ti­nerilor sub 18 ani, in sălile de spectacol. La început producăto­rii au intrat în panică, deoarece mai bine de un milion de spec­tatori urmau să fie opriţi de la vizionarea unor asemenea filme. Curind le-a venit însă inima la loc, deoarece legea nu prevede legitimarea tinerilor spectatori. Şi cum e greu de apreciat din ochi cine are şaptesprezece ani şi trei luni şi cine optsprezece ani şi o lună - lucru şi mai di­ficil la fete in stare să se îmbă­­trinească cu ajutorul fardului şi coafurii — legea devine practic inoperantă. Proprietarii de cine­matografe au răsuflat uşuraţi fiindcă veniturile n-au scăzut, ba chiar se constată o tendinţă de creştere, interdicţia fiind prin ea însăşi o excelentă ispită. Produ­cătorii de filme au zimbit de după paravanul străveziu furni­zat de cenzură, iar cenzorii au făcut o reverenţă in faţa publi­cului alarmat de pervertirea ti­neretului, in semn că doleanţele sale au fost satisfăcute. Toată lumea e fericită, chiar şi orga­nele poliţieneşti pentru că au „de lucru“ de pe urma de­lincvenţei juvenile, a desfinului şi folosirii de stupefiante, ca ur­mare a exemplelor furnizate a­­bundent de eroii filmelor porno­grafice erotico-poliţiste. După cum se vede, legiuitorul a vrut să împace şi lupul şi ca­pra şi varza...­­ Editura „Şan-u" din Şanhai anunţă o nouă ediţie a dicţiona­rului enciclopedic „Tîiuan“ („Iz­vor de cuvinte“), carte indispen­sabilă atît filologilor şi literaţi­lor chinezi, cît şi oricărui sinolog străin. Noul dicţionar, îmbună­tăţit şi îmbogăţit faţă de cel an­terior, conţine 11 milione de hieroglife şi 112 mii de eu­cinte şi expresii. • Intr-o declaraţie făcută revistelor ,,Arts' şi ,,Express', Patricia Hingsmith specialistă în cărţi de groază, împărtă­şeşte tainele modului ei de creaţie : „Ceea ce mă interesează este sentimentul cul­pabilităţii. Adopt intotdeauna punctul de vedere al ucigaşului. Ucigaşul nu e nici­­odată arestat... Pornesc Întotdeauna de la o idee stupidă, adeseori nebunească şi încerc s-o justific". Excelentă autocarac­terizare 1 Să nu afle însă şi cititorii americani, căci s-ar putea să nu se con­sidere prea măguliţi că s-au lăsat păcă­liţi de o scriitoare cu „idei stupide şi adeseori nebuneşti*. • Volumul 16 al ,, Operelor* lui Lu Sin înscrie în sumar „Cîntec de dragoste“, de Mihail Sadoveanu, în traducerea mare­lui scriitor chinez. Lu Sin care a întîlnit nuvela într-o antologie in limba germană a tradus-o încă în august 1935, insoţind-o de o scurtă prezentare, de Informaţii despre viaţa şi opera scriitorului român. De notat că astfel literatura noastră s-a semnalat pentru pri­ma dată cititorilor chinezi. Director: Arad. ZAHARIA STANCU Colegiul redacţional: Acad MIHAI BENIUC, MARCEL BRESLAŞU, EUSEBIU CAMILAR, membru corespondent al Academiei R.P.R., PAUL GEORGESCU (redactor şef) , EUGEN IERN­EANU, membru corespondent al Academiei RPR GEORGE MACOVESCU, ION MIHAN­EANU, V. MINDRA (redactor ţef, adjunct) , MIHAIL PETROVEANU (redac­tor şef adjunct),­ CICERONE THEODORESCU, ION VITNER. REDACȚIA: Bucureşti — B-dul Ana Ipătescu­ 15, Telefon 12.74.26; 11.39. 36. ADMINISTRAŢIA: Şos. Kiseleff nr. 10, Telefon: 17.07.99. ABONAMENTE: 3 luni 6,50 lei; 8 luni 13 lei; 1 , 26 lei. Tiparul: întreprinderea Poligrafică nr. 2, Str. Brezoianu

Next