Gazeta literară, iulie-decembrie 1959 (Anul 6, nr. 27-52)
1959-12-10 / nr. 50
6. *GAZETA LITERARĂ UN PUBLIC CAPRICIOS? Se apropie sfîrşitul anului. Şi, ca totdeauna, se profita de acest prilej pentru a se încheia bilanţuri în diferite domenii. Răsfoind cîteva recente numere ale unor reviste şi publicaţii din Franţa, ne-au izbit strigătele de alarmă scoase în legătură cu criza prin care au trecut, în acest an, teatrele din Paris. In articole de proporţii mai mari sau mai mici, se analizează simptomele acestei crize, se pune diagnosticul şi se recomandă tratamentul. Dar, mai ales, se stabilesc culpele. Este curios cît de mulţi sînt vinovaţii pe care îi denunţă periodice ca „Nouvelle Nouvelle Revue Française“, „Arts“ sau „Nouvelles Littéraires“. Cinematograful, televiziunea, meciurile de fotbal, timpul prea cald, timpul prea rece, sînt pe rînd sau simultan incriminate pentru golirea sălilor de teatru. Dar cei mai vinovaţi dintre toţi sunt, bineînţeles, spectatorii. Sau, mai precis, cei care refuză să fie spectatori, împotriva acestor refractari muşterii, o serie de directori de teatre dezlănţuie un adevărat baraj de artilerie. Din torentul de ironii, epitete dezagreabile şi veritabile invective, desprindem o frază, poate cea mai politicoasă din toate : „Spectatorul parizian 1959 este amorţit şi superficial, fără interes pentru ceea ce este cu adevărat interesant, fără dorinţa de a învăţa şi a admira“. Oare chiar atît depăcătos să fie spectatorul parizian din 1959? Ce a avut el de admirat, ce a avut de învăţat, ce ar fi trebui să-l intereseze din ceea ce multe teatre din capitala Franţei i-au oferit în cursul acestui an ? Să luăm la întîmplare cîteva exemple. „Théâtre de l’Alliance Française“ a prezentat comedia „Cele trei jobene“ — în tot atîtea acte — de dramaturgul spaniol Miguel Mihura. O cronicară dramatică, care apreciază mult această piesă — Marguerite Duras — mărturiseşte totuşi cu candoare : „Ar putea fi jucată la fel de bine la circ ca şi la teatru, la music-hall ca şi la Comedia Franceză“. Nu numai la vizionare, dar nici măcar la o lectură atentă şi repetată, subiectul acestei „comedii“ nu se lasă prins nici în ruptul capului. Cîteva personaje — dintre care cel mai normal vorbeşte şi acţionează ca un paranoic veteran — se învîrtesc pe scenă, debitînd în serie enormităţi de genul : „Da, tatăl meu era ofiţer, dar destul de puţin, aproape de loc. Numai cînd se plictisea“. Sau : „Mama-mare discuta toată ziua cu calul... Aveau amîndoi un caracter înspăimîntător. Dar calul era mult mai spiritual“. Ca printr-o pîclă deasă, se distinge în această piesă un oarecare Don Dionisio, care urmează să se însoare şi se pregăteşte pentru acest fericit eveniment, chefuind în compania unui grup de prostituate, a proxenetului care le exploatează şi a femeii cu barbă. Toate acestea se petrec într-un hotel, al cărui patron cîntă aproape fără încetare la tubă şi oferă în dar clienţilor săi cizme vechi şi desperecheate. In legătură cu „Cele trei jobene“, pînă şi Jean-Jacques Gauthier, criticul dramatic al ziarului „Le Figaro“, exclamă: „Acest gen de spirit îmi este cu desăvîrşire strain. Ce mai încolo-încoace, să recunoaştem că este un Ionesco spaniol şi să punem punct“. In schimb, la „Théâtre du Gymnase“, piesa „Supa cea gustoasă“, a lui Félicien Marceau, are un subiect mult mai uşor de sezisat şi el se poate rezuma astfel: Marie-Paule îşi începe o interesantă carieră la vîrsta de 17 ani, fugind de acasă cu un bărbat însurat, pe care îl părăseşte pentru un bătrîn milionar, pe care îl părăseşte pentru cumnatul acestuia, pe care îl părăseşte pentru un negustor de biscuiţi, pe care îl părăseşte pentru propriul ei ginere. Pentru care, o părăseşte propria ei fiică, înălţătorul mesaj moral al acestei piese este sintetizat de criticul Pierre Laforêt în următoarele trei fraze succinte : „Femeia este un monstru nesăţios. Bărbatul la fel. Mirosul unei supe gustoase îi atrage unul spre celălalt“. La „Théâtre de Poche Montparnasse“, pe bărbatul şi femeia, protagonişti ai piesei „Cin-Cin“ de François Billetdoux, îi reuneşte nu supa, ci alcoolul. Cum soţia lui îl înşală cu soţul ei, cei doi încornoraţi îşi îneacă amarul în 4 acte, 11 tablouri şi peste o sută de pahare de whisky, rom, coniac şi vin roşu. In majoritatea timpului, replicile au coerenţa caracteristică alcoolismului acut, însuşi titlul — „Cin-Cin“ — este imitaţia onomatopeică a clinchetului paharelor ciocnite. Piesa se termină cam abrupt, puţin înaintea primului — şi inevitabilului — acces de delirium tremens al eroilor principali. Literatura dramatică americană a fost și ea prezentă, în 1959, pe scenele pariziene, printre altele cu comedia „Uimitorul Pennypacker“ de Liam O’Brien. Intr-adevăr, Pennypacker are de ce să ne uimească , nu atît pentru că este tatăl a 17 copii și nici măcar pentru că această numeroasă progenitură este rodul însoţirii sale cu două neveste, ci pentru că el s-a căsătorit de două ori, nu succesiv, ci simultan. Acest vesel caz de bigamie se rezolvă în modul cel mai paşnic cu putinţă, prin moartea uneia dintre soţii şi prin filozofica resemnare cu soarta celeilalte. Nici o scenă, nici o frază, nici un cuvînt nu lasă să se întrevadă cea mai mică condamnare a domnului Pennypacker, uimitor model de morală americană oferit naivilor bărbaţi francezi, al căror sărman cămin nu este populat decît de o singură soţie. De dincolo de Canalul Mînecii, teatrele din Paris au importat o altă comedie, „Gog şi Magog“ de Roger MacDougall şi Ted Allan, care se joacă actualmente la „Théâtre de la Michodère“. Această piesă dezbate şi ea o cutremurătoare şi originală problemă, dintre cele care confruntă omenirea în zilele noastre , cum poate un cetăţean, pe care soţia îl dispreţuieşte, iar soacra îl terorizează, să ajungă să subjuge pe cele două femei ? Soluţia este cît se poate de simplă: cetăţeanul în chestie se dă drept propriul său frate geamăn şi, în această ipostază, reuşeşte turul de forţă de a se autoîncornora cu legiuita sa nevastă, punînd-o în acelaşi timp la respect pe mama acesteia. Delicata operaţie necesită trei lungi acte, complicîndu-se niţeluş pe drum cu un asasinat. Şi pentru a încheia micul nostru tur de orizont tot cu o piesă franceză, să menţionăm una dintre cele mai recente premiere care a avut loc pe malurile Senei : „Efectul Glapion“ de Jacques Audiberti. Ce este efectul Glapion ? Nimic altceva decît uzufructul unei date concrete obiective prin logica vizionară subiectivă. Această definiţie, de o transparentă claritate, este tema pe care se brodează variaţiunile unei piese, în care personalitatea eroilor este atît de fluidă, încît unul dintre ei este în acelaşi timp căpitan dejandarmi, babă reumatică, gangster şi aghiotant princiar. Iată cîteva din spectacolele pe care Ie boicotează parizianul 1959, care, făcînd aceasta, se dovedeşte „amorţit şi superficial, fără interes pentru ceea ce este cu adevărat interesant, fără dorinţa de a învăţa şi admira“. Ba, pe deasupra, am adăuga noi, este şi capricios. Căci altfel cum s-ar putea explica faptul că, în plină „criză a teatrului“ şi în ciuda televiziunii, cinematografului şi a meciurilor de fotbal, unele săli sînt arhipline seară de seară? Exemple ? „Teatrul Naţional Popular“ (unde se joacă „Şcoala femeilor“ de un autor pe care-l cheamă Molière), „Théâtre Fontaine“ (unde se reprezintă „Văduva isteaţă“ de Goldoni) şi „Théâtre de l’Ouevre“ (unde s-a pus în scenă „Micii burghezi“ de Gorki). N. MINEI Aniversării Consiliului Mondial al Păcii 110 ani de la naşterea lui Pavol Orszagh Hviezdoslav La 2 februarie 1849, în satul Vişne Kubip pe Orava, s-a născut, dintr-o familie de nobili săraci, Pavol Orszagh Hviezdoslav, curajos luptător pentru eliberarea naţională şi socială a patriei sale de sub jugul Ungariei semifeudale, creator al limbii literare slovace şi poetul naţional al poporului prieten. De pe această poziţie de luptător consecvent, Hviezdoslav răspunde la chemarea poetului progresist maghiar Ady, care îndemna toate naţiunile aservite Ungariei feudale să se unească în lupta comună, împotriva politicii de oprimare şi maghiarizare dusă de guvernul ungar din acea vreme. Mai tîrziu, în lupta pentru dreptul la o cultură naţională a slovacilor, venind în contact cu intelectualii cehi, el îşi dă seama tot mai mult că numai alături de poporul ceh, care lupta şi el pentru aceleaşi idealuri, putea fi cucerită libertatea naţională a poporului slovac. După terminarea gimnaziului, Hviezdoslav a studiat dreptul, pentru ca, îmbrăţişînd profesia de avocat — deşi ieşise judecător — să se dedice apărării drepturilor celor mulţi. Pe la sfîrşitul veacului trecut, el s-a stabilit la Doini Rubin, unde a trăit retras, printre oamenii oropsiţi din Orava, dedicîndu-se pînă la sfîrşitul vieţii creaţiei literare. Hviezdoslav moare la 8 noiembrie 1921. Autor al unor poeme epice de suflu puternic şi realist, Hviezdoslav rămine în primul rînd prin „Nevasta pădurarului“, în care cu o deosebită măiestrie, în imagini memorabile, a redat viaţa amară a poporului din Orava, aflat sub asuprirea feudală. Tot din viaţa poporului se inspiră şi basmele lui vesele, pline de umor şi de bucuria vieţii. Printre acestea se numără „Butura şi Ciutura“, „Amiază“, „Seara“ şi mai cu seamă povestirea „La păscut“. Ca şi în poeziile lui Hviezdoslav, şi în aceste basme se manifestă cu vigoare cunoaşterea de către poet a vieţii poporului, a sentimentelor şi a gîndirii acestuia. Neobişnuit de bogată în conţinut este poezia sa ocazională, al cărei repertoriu se confundă cu preocupările cele mai arzătoare ale zilei. „Poeziile începutului“, scrise la vîrsta de 18 ani, atestă tăria şi patriotismul poetului. El biciuieşte laşitatea şi indiferenţa şi adresează poporului o înflăcărată chemare la lupta pentru „sfînta libertate“. Multe din poemele sale sociale au fost adunate în culegeri ca „Adolescenţa“, „Versuri ocazionale“ şi altele. In versurile publicate în culegerea „Ervave Sonety“ (Sonete însîngerate), de la a cărei apariţie se împlinesc 40 de ani, Hviezdoslav exprimă durerea dar şi nădejdile omenirii aruncate în război de către imperialişti. Hviezdoslav a îmbogăţit literatura slovacă şi prin activitatea sa de remarcabil traducător — al lui Shakespeare, — printre alţii. In semn de respect pentru opera lui Hviezdoslav, în anul 1949, din îndemnul personal al preşedintelui Klement Gottwald, a luat fiinţă, în Cehoslovacia democrat-popularâ, „Colecţia Hviezdoslav“. Menirea acestei colecţii este să răspîndească şi să facă accesibilă maselor largi ale poporului cehoslovac tot ceea ce a creat mai bun în trecut literatura slovacă. In colecţia „Hviezdoslav“ apar operele celor mai mari scriitori clasici slovaci. întregul popor cehoslovac cinsteşte astăzi memoria lui Hviezdoslav, a poetului revoluţionar care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru libertate. Jean GROSU VO-TIN (R. D. Vietnam) ,Marea sub cerul păcii" Carnet sovietic . In ultimele două numere ale revistei „Zvezda“ (10 şi 11), V. Şcerbina publică un articol intitulat „Despre perspectiva revoluţionară în literatură“. Articolul dezbate probleme fundamentale ale realismului socialist, aducînd contribuţii preţioase în clarificarea şi înţelegerea lor. Autoarea posedă o bogată informaţie, combătînd cu argumente puternice „teoriile“ revizioniste ale lui Georg Lukacs şi ale altor denigratori ai literaturii realist-socialiste. Articolul demonstrează forţa noii literaturi şi faptul că întreaga literatură universală se dezvoltă sub semnul izbînzii noii metode literare. Optimismul luminos al literaturii sovietice, justeţea principiilor revoluţionare afirmate în operele artistice, legătura indisolubilă cu realitatea veşnic vie, încrederea în viitor şi în capacităţile făpturii umane constituie fundamentul solid pe care se dezvoltă uriaşul edificiu al realismului socialist. ★ „Căutări, izbînzi, insuccese“ este titlul articolului lui Vladimir Orlov, apărut într-unul din numerele recente ale revistei „Literaturnaia Gazeta“. Referindu-se concret la poemul „Declaraţie de dragoste“ al lui Mihail Lukonin, articolul amintit abordează în acelaşi timp şi probleme de ordin teoretic mai general, ca : raportul dintre tradiţie şi inovaţie în expresia poetică, stilul — noţiune cu caracter istoric — bogăţia de ritmuri a poeziei contemporane, problema versului liber. Relevînd, printre alte calităţi „rezonanţa contemporană“ a versurilor lui Mihail Lukonin, autorul se ridică împotriva acelora care neglijează, uneori, adevăruri teoretice elementare, care uită că forma nu este mai puţin activă decit conţinutul, că un conţinut, oricît de nou, dacă împrumută o formă inertă, conservatoare, se degradează, îşi pierde eficienţa estetică. „Este oare necesar să mai arătăm că stilul artistic este o noţiune cu caracter istoric?“ arată autorul articolului. „Noi folosim termenul «stil al epocii» şi aceasta nu înseamnă numai o metaforă ştearsă“. Vorbind despre succesul căutărilor inovatoare ale lui Mihail Lukonin, în articol se arată: „Simţul contemporaneităţii, atît de preţios unui artist, se răsfrînge nu numai în despre ceea ce scrie M. Lukonin, ci şi în modul cum scrie despre toate acestea (subi. lui V. Orlov). Caracterul dinamic al epocii noastre se reflectă în însuşi stilul poemului său, se răsfrînge asupra plasticităţii mijloacelor sale de expresie şi a organizării ritmice a versului “ VI. Orlov se referă apoi la unele insuccese ale lui M. Lukonin. Căutînd cuvîntul cel mai exact care să exprime cel mai bine intenţia poetului, versurile devin adesea uscate, lipsite de vigoare artistică. Vorbind despre capitolul „Noua întîlnire”, scris în vers alb, autorul articolului constată slăbiciunile existente aici, arătînd că: „Versul alb nu este ceva amorf, ci o severă, aş spune cea mai severă formă, supusă în gradul cel mai înalt legilor ritmu★ Intre anii 1886 şi 1890, A. P. Cehov a trăit într-o casă, situată la capătul străzii Sadovo-Kudrianskaia din Moscova. In această casă, a avut loc nu de mult o şedinţă a comitetului de pregătire a centenarului naşterii scriitorului. Cuvîntul de deschidere a fost rostit de Konstantin Fedin. Pregătirile în vederea sărbătoririi lui Cehov demonstrează preţuirea adîncă pe care o acordă oamenii sovietici celor mai bune tradiţii ale literaturii ruse. Editura de stat pentru literatură artistică din Moscova anunţă o nouă ediţie în 12 volume de „Opere“ ale lui Cehov. Primele şase volume vor apare în cursul anului 1960. Studii de critică şi lucrări monografice, referindu-se la figura marelui scriitor rus, vor tipări A. Derman, V. Ermilov, L. Nikulin, cunoscuţi istorici şi critici literari. Se va retipări, de asemeni, culegerea „Cehov în amintirea contemporanilor“, care strînge mărturii emoţionante ale celor care l-au cunoscut şi preţuit pe scriitor. Editura „Iskusstvo“ publică o culegere de articole, reunite sub titlul „Cehov și teatrul“. Călătoria întreprinsă de preşedintele Eisenhower in 11 ţări, într-un ritm extrem de rapid, pare să fie o încercare de a da un răspuns oficial la cele 10 întrebări neplăcute ce i se pot pune unui american călător în străinătate, de care amintea şeful Departamentului de stat, Christian Herter. La Roma, după întîlnirea cu preşedintele Italiei, Gronchi, s-a publicat un comunicat în care se reaminteşte de vizitele ce le vor efectua în cursul anului viitor în Uniunea Sovietică cei doi preşedinţi, subliniindu-se că „ele servesc la promovarea cauzei păcii , contribuie la căutarea unor soluţii la principalele probleme internaţionale". Se remarcă încercarea de a se da satisfacţie cererilor Italiei de a participa mai amplu la consiliile marilor puteri occidentale, deşi reprezentantul S.U.A., Murphy, a ţinut să precizeze că o asemenea participare nu se referă la o conferinţă anumită (cea occidentală de la Paris sau viitoarea conferinţă Est-Vest la cel mai înalt nivel). La Ankara, unde mai suflă încă un vînt îngheţat şi unde s-au exprimat îngrijorări adenaueriene cu privire la soarta alianţei atlantice în perspectiva destinderii, preşedintele Eisenhower a fost întimpinat de cei care se consideră a fi printre cei mai docili aliaţi ai S.U.A. Desigur că, pe lingă problemele internaţionale la ordinea zilei, vizita în Turcia a oferit prilejul unei treceri în revistă a situaţiei economice dificile prin care trece o ţară care s-a bucurat din plin de binefacerile bazelor şi armamentelor americane. Călătoria preşedintelui S.U.A. continuă într-o serie de ţări din Asia şi ea se va încheia la 19 decembrie la Paris, unde puterile occidentale vor încerca să rezolve o serie de contradicţii care s-au manifestat în ultimul timp în sinul alianţei atlantice. Calatorii » A I A 1 * I şi mtlnin Dacă la O.N.U., cei care încearcă să reînvie spiritul războiului rece au fabricat în culise o nouă rezoluţie în diversiunea la ordinea zilei, aşa zisa problemă maghiară, fără nici o rezonanţă in opinia publică mondială ( şi e hazliu faptul că printre autorii rezoluţiei figurează dictaturile „libertăţii", Spania, Ciankaisistul, Portugalia, etc) in S.U.A., în schimb, un senator american, Humphrey, preşedintele sub-comisiei senatoriale pentru problemele dezarmării, a criticat politica guvernului american în problema dezarmării cerîndu-i să elaboreze un plan real şi efectiv pentru reducerea armamentelor. Spiritul lucid al senatorului american, partizan al interzicerilor nucleare şi producţiei de arme nucleare, contrastează pozitiv cu scleroza mintală a acelora care n-au înţeles încă spiritul noilor vremuri şi care, atrăgindu-şi oprobriul şi inconjurindu-se de ridicul, predică şi azi în gol, ca preşedintele Truman, politica de pe poziţii de forţă. C. Sulzberger, care este gazetar şi comentator de politică externă la New York Times, deşi nu este nici el prieten al Ununii Sovietice şi nici partizan aprins al destinderii internaţionale, observa, într-un bilanţ al ultimului an internaţional, că ţările socialiste au obţinut în mod evident cîteva strălucite succese. Le enumerăm, în ordinea în care le dă ziaristul american : 1 ) convocarea unei conferinţe la nivel înalt ; 2) lansarea cu succes a primei rachete în lună ; 3 ) perfecţionarea în domeniul proectilelor balistice ; 4) afirmarea internaţională a R. D. Germane. Pe de alta parte Sulzberger remarcă faptul că în aceeaşi perioadă de vreme unitatea occidentală „a fost în mod vizibil slăbită", tehnica americană în domeniul rachetelor e rămasă în urmă, bugetul S.U.A. e in suferinţă, etc., etc. Oamenii aşteaptă să se precizeze cît mai repede data conferinţei la înalt nivel (după ultmele informaţa ale Agenţiei Reuter sfîrşitul lunii aprilie—începutul lunii mai) ca ea să fie începutul viitoarelor conferinţe Est- Vest care trebuie să rezolve, treptat, toate problemele internaţionale importante, şi in primul rind problema dezarmării și a tratatului de pace cu Germania. Ion MIHAILEANU lyrft ARTUR LUNDKVIST — Premiul internaţional „Lenin“ pentru întărirea păcii între popoare, 1958 — Artur Lundkvist, împreună cu Gunnar Ekelöff Erik Lindegren şi Harry Martinson, este unul din cei mai însemnaţi poeţi al Suediei contemporane. Provenit dintr-o familie săracă din sudul Suediei (tatăl său era muncitor agricoli, Artur Lundkvist s-a născut in anul 1906. La 20 de ani şi-a părăsit locurile natale, stabilindu-se la Stockholm, unde, ceva mai tîrziu, avea să constituie, împreună cu Martinson şi alţi trei colegi de generaţie, un grup care redactează manifestul Intitulat „Cinci tineri“. Acest document literar, exprimînd aspiraţiile unor tineri scriitori ieşiţi din popor, are o importanţă deosebită în dezvoltarea literaturii suedeze contemporane. El reprezintă, prin protestul faţă de pesimismul decadent din acea vreme, o sursă de înnoire autentică a creaţiei poetice în Suedia. Lundkvist face, în anii următori, lungi călătorii prin întreaga lume. Vizitează pe rînd Africa, America, India, U.R.S.S., China şi aproape toate ţările europene. In acelaş timp are o prodigioasă activitate literară : scrie numeroase poeme, eseuri, face traduceri şi publică cîteva romane. Unul din meritele sale este şi acela de a fi popularizat in ţara sa creaţia unor scriitori progresişti, ca Eluard, Alberti, Quasimodo, Neruda, Nezval etc. In întreaga sa activitate literară, Lundkvist a dovedit o arzătoare pasiune umanistă, o nepotolită sete de cunoaştere. „Citind viaţa şi trăind cărţile“, el s-a arătat receptiv faţă de vroirile autentice ale contemporaneităţii, luptînd pentru promovarea şi apărarea lor. Premiul Internaţional „Lenin“ pentru întărirea păcii între popoare, care i-a fost decernat anul trecut, constituie un omagiu adus poetului care şi-a închinat creaţia şi viaţa celor mai înalte idealuri ale omului contemporan. Lui Neruda. „ Pentru tine sínt scaune de paie care trosnesc familiar şi metalul rece al sfeşnicelor în noapte. Pentru tine e gustul castanelor în soarele de septembrie şi sarea mării care-şi desenează caii pe stîncă. Pentru tine sínt oglinzi mici ce se rotesc în arbori şi butelii părăsite în care se nasc insecte roşii. Pentru tine e focul care doarme în mulţimile întunecate şi păduri pe care nu le sperie zăpada veşnică. Prin faţa ta trec norii ca nişte eroice statui liniştite şi fermierul ridică un spic de grîu în semn de salut. Dimineaţa ta are acoperişuri ude, fumuri albe, mere reci, după-amiaza ta are pleoape de mac şi de coaje de ou, femeia ta vune ca o purtătoare de apă fără povară. După casa ta se coc alunele ca nişte pumni mici închişi. Pe fruntea ta ceaţa se răsuceşte ca o dansatoare în timp ce marea îşi sună pentru tine clopotele de bronz. Buzunarele tale sînt umflate de seminţe şi de proiecte, roabele şi ţărîna roşie vin pe urmele tale. Tinerii cu părul în vînt pizmuiesc privirile de dragoste care se îndreaptă spre tine din casele umile. Lampa străluceşte pe coiful tău de grafit şi de fluturi, de umărul tău se reazimă un zarzăr înflorit şi lopeţile ude ale unui bătrîn pescar. IV Dar tu ştii şi cum oraşele se prăbuşesc în ruine şi cum se înnăbuşe porturile, cum casele incendiate se apleacă una spre alta, cum pietrele se ciocnesc între ele sub bolţi, cum oamenii se îneacă în negre mocirle de viaţă, cum se opresc gesturile în osînza rece a obişnuinţei, cum sîngele se amestecă cu apa canalelor, şi cum bate inima în cutii de fier ruginit. Tu auzi caterincile cîntînd imnuri istorice, tu vezi trandafirii în memoria eroilor falsificaţi, tu ai întîlnit în cîntul de iarnă tineri fără cămaşă, ai vorbit bătrînilor rezemaţi de zidul bisericii, ai văzut pasărea cea frumoasă tîrîtă pe caldarîm, gîtul ei strălucitor, roşu şi albastru ca o sticlă de vin, tu descoperi flacoane pline de unghii, saltele din păr de femeie, ghete uzate, înecate în valuri de praf. Dar cum vei mai găsi timpul să plîngi, să plîngi mîinile uzate, pieptenii sparţi, nisipul, furnicile, ţiţeiul ? In romîneşte de TAŞCU GHEORGHIU în Chili 49 • „Berliner Ensemble“ a prezentat recent o piesă inedită de Bertolt Brecht, „Ascensiunea lui Arthur UI“, comedie scrisă în 1941 şi care nu a fost niciodată jucată sau publicată în timpul vieţii autorului. Subiectul piesei îl constituie activitatea unei bande de gangsteri dintr-unul din oraşele americane (de tipul şi din epoca Chicago-ului lui Capone). Semnificaţia sa depăşeşte însă obiectivul imediat, constituind un act de denunţare a procedeelor gangstereşti prin care naziştii au cucerit puterea în Germania. In acest sens Arthur III este o şarjă teribilă la adresa lui Hitler. • Considerînd mănoasă o astfel de întreprindere, Hollywoodul face un film despre „beat generation“. In Ioc insă ca noua peliculă să aibă un caracter critic, așa cum ar cere-o dezastruoasele efecte ale „principiilor“ de care e animată „beat generation“* filmul este o apologie a maladiei care face cumplite ravagii în durile tineretului american. Noua producţie, intitulată „Foamea subterană“, inspirîndu-se din romanul lui Jack Kerouac, unul din teoreticienii spiritului „beat generation“ este o aglomerare de beţii, desfrîuri pe fond de jazz, jafuri, violuri, prizări de stupefiante, accese schizofrenice, adică tot ceea ce face deliciul acestei corupte şi decadente generaţii fericitei. In R.P. Ungară a apărut o antologie de tineri poeţi, al cărei titlu este „Dansul locului“. Cei 28 de tineri poeţi care figurează in această culegere nu depăşesc 25 de ani. Printre ei semnează Imre Győrő, Lajos Simon, Görgy Hársz etc. Poeziile lor sunt o mărturie a dragostei şi ataşamentului celei mai tinere generaţii de poeţi maghiari faţă de lupta partidului, faţă de eroii comunişti ai clasei muncitoare din R.P. Ungară. De notat că, spre plăcuta suprindere a editorilor, cartea s-a epuizat la scurt timp după apariţie, mai repede chiar decît volumele de proză. • Cenzura cinematografică franceză s-a dovedit adepta dictonului „Şi cu plinea unsă şi cu slănina în pod“. A parafrazat-o insă puţin, sub forma variantei : „Şi morala publică satisfăcută şi afacerile neştirbite“. Odată cu prezentarea adaptării pentru ecran a romanului „La jument verte“ (Iapa verde) de Marcel Aymé a intrat în vigoare o lege care interzice accesul tinerilor sub 18 ani, in sălile de spectacol. La început producătorii au intrat în panică, deoarece mai bine de un milion de spectatori urmau să fie opriţi de la vizionarea unor asemenea filme. Curind le-a venit însă inima la loc, deoarece legea nu prevede legitimarea tinerilor spectatori. Şi cum e greu de apreciat din ochi cine are şaptesprezece ani şi trei luni şi cine optsprezece ani şi o lună - lucru şi mai dificil la fete in stare să se îmbătrinească cu ajutorul fardului şi coafurii — legea devine practic inoperantă. Proprietarii de cinematografe au răsuflat uşuraţi fiindcă veniturile n-au scăzut, ba chiar se constată o tendinţă de creştere, interdicţia fiind prin ea însăşi o excelentă ispită. Producătorii de filme au zimbit de după paravanul străveziu furnizat de cenzură, iar cenzorii au făcut o reverenţă in faţa publicului alarmat de pervertirea tineretului, in semn că doleanţele sale au fost satisfăcute. Toată lumea e fericită, chiar şi organele poliţieneşti pentru că au „de lucru“ de pe urma delincvenţei juvenile, a desfinului şi folosirii de stupefiante, ca urmare a exemplelor furnizate abundent de eroii filmelor pornografice erotico-poliţiste. După cum se vede, legiuitorul a vrut să împace şi lupul şi capra şi varza... Editura „Şan-u" din Şanhai anunţă o nouă ediţie a dicţionarului enciclopedic „Tîiuan“ („Izvor de cuvinte“), carte indispensabilă atît filologilor şi literaţilor chinezi, cît şi oricărui sinolog străin. Noul dicţionar, îmbunătăţit şi îmbogăţit faţă de cel anterior, conţine 11 milione de hieroglife şi 112 mii de eucinte şi expresii. • Intr-o declaraţie făcută revistelor ,,Arts' şi ,,Express', Patricia Hingsmith specialistă în cărţi de groază, împărtăşeşte tainele modului ei de creaţie : „Ceea ce mă interesează este sentimentul culpabilităţii. Adopt intotdeauna punctul de vedere al ucigaşului. Ucigaşul nu e niciodată arestat... Pornesc Întotdeauna de la o idee stupidă, adeseori nebunească şi încerc s-o justific". Excelentă autocaracterizare 1 Să nu afle însă şi cititorii americani, căci s-ar putea să nu se considere prea măguliţi că s-au lăsat păcăliţi de o scriitoare cu „idei stupide şi adeseori nebuneşti*. • Volumul 16 al ,, Operelor* lui Lu Sin înscrie în sumar „Cîntec de dragoste“, de Mihail Sadoveanu, în traducerea marelui scriitor chinez. Lu Sin care a întîlnit nuvela într-o antologie in limba germană a tradus-o încă în august 1935, insoţind-o de o scurtă prezentare, de Informaţii despre viaţa şi opera scriitorului român. De notat că astfel literatura noastră s-a semnalat pentru prima dată cititorilor chinezi. Director: Arad. ZAHARIA STANCU Colegiul redacţional: Acad MIHAI BENIUC, MARCEL BRESLAŞU, EUSEBIU CAMILAR, membru corespondent al Academiei R.P.R., PAUL GEORGESCU (redactor şef) , EUGEN IERNEANU, membru corespondent al Academiei RPR GEORGE MACOVESCU, ION MIHANEANU, V. MINDRA (redactor ţef, adjunct) , MIHAIL PETROVEANU (redactor şef adjunct), CICERONE THEODORESCU, ION VITNER. REDACȚIA: Bucureşti — B-dul Ana Ipătescu 15, Telefon 12.74.26; 11.39. 36. ADMINISTRAŢIA: Şos. Kiseleff nr. 10, Telefon: 17.07.99. ABONAMENTE: 3 luni 6,50 lei; 8 luni 13 lei; 1 , 26 lei. Tiparul: întreprinderea Poligrafică nr. 2, Str. Brezoianu