Gazeta literară, iulie-decembrie 1959 (Anul 6, nr. 27-52)
1959-07-02 / nr. 27
Nr. 27 (277) - joi 2 iulie 1959 GAZETA LITERARĂ 91FERESTRE DESCHISE“ de Paul Everac (Teatrul „C. Nottara“) Paul Everac, autor dramatic debutant, care a prezentat în decurs de cîteva luni teatrelor noastre un număr de patru piese, încearcă cu fiecare nouă lucrare o altă modalitate a expresiei. „Poarta" (pusă în scenă la Iaşi şi Piteşti) a fost o naraţiune analitică concentrată în ograda unei familii ţărăneşti, vădind predilecţie pentru planul psihologic şi o marcată influenţă a prozei lui Marin Preda. „Explozia întîrziată“, încă nereprezentată, trece dintr-o dată la utilizarea simbolurilor şi a tehnicii planurilor suprapuse în sprijinul unei dezbateri de idei, „Descoperirea" (care va fi jucată la Teatrul Giuleşti) se întoarce la construcţia cuminte a unei drame de familie, proiectată pe un fundal socialistoric de semnificaţii generale. In ceea ce priveşte a doua piesă a dramaturgului şi anume „Ferestre deschise", avem de-a face cu un reportaj dramatic, care încearcă să cuprindă în unghiul scenei, într-un număr de secvenţe reportericeşti, viaţa unui combinat siderurgic în plin avînt al construcţiei. Contemplînd această diversitate de procedeie, personalitatea scriitorului ne apare încă difuză dar, în ciuda trecerilor prea violente de la o tonalitate la alta, trebuie să înregistrăm o nelinişte creatoare de bun augur pentru un autor dramatic care pare a poseda nu numai pasiune pentru teatru, dar şi talent. Căutările febrile ale lui Everac sunt determinate, în bună parte, de faptul că pe scriitor îl interesează exclusiv temele actualităţii. Solicitat de un material dramatic inedit şi răscolitor, Everac a înţeles că trebuie să-şi cioplească un instrument cu virtuţi corespunzătoare, capabil să cînte noile melodii şi este de presupus că autorului „Ferestrelor deschise" nu i s-a părut de loc tentantă croiala învechită a dramei burgheze de bulevard. Bineînţeles, cele patru debuturi ale lui Paul Everac (fiecare în alt gen şi toate în acelaşi an) nu sînt de o egală valoare şi nici unul dintre ele nu se prezintă drept o operă finită. Nu lipsesc defecţiunile şi ezitările, iar condeiul pare deseori tentat să treacă prea repede peste dificultăţile rezolvării unor probleme însemnate. Asemenea scăderi trebuie analizate cu toată atenţia, fără a pierde însă din vedere că ne aflăm în faţa unui dramaturg înzestrat, care se anunţă a fi mai mult decit o simplă speranţă. „Ferestrele" lui Everac se deschid asupra peisajului moral al unui nou univers uman. Întreaga piesă este o dare de seamă însufleţită asupra luptei pentru obţinerea cocsului românesc la Hunedoara. Evident, acest raport de producţie este susţinut de cîteva caractere omeneşti, iar procesul de fabricaţie a cocsului este detailat pe planul mişcărilor sufleteşti. Reluînd o experienţă cunoscută în teatru, ca şi în cinematograf, dar pe care o iniţiase cu multe veacuri în urmă Lesage în al său „Diavol şchiop", autorul dezvăluie pasaje din viaţa intimă a unor familii, desprinzînd peretele dinspre sală (nu însă în sensul termenului brechtian). Spectatorul obţine astfel, în primul act al piesei, şase introduceri în tema vieţii unui oraş socialist, dintre care cel puţin trei sunt substanţiale şi trezesc un deosebit interes. De fapt, se deschid astfel un număr de procese parţiale închise într-un ciclu unic care le resoarbe. Dragostea cuplului Stelică-Rozica, confflictele care minează existenţa a două căsnicii, tristeţea singurătăţii unui inginer bătrîn şi uşurinţa nepotului său mai tînăr, toate aceste „probleme personale" sînt smulse din cercul strimt al existenţelor izolate şi aduse în spaţiul dezbaterilor civice. In ultimul act piesa revine asupra acestor fronturi deschise după prima ridicare de cortină, urmînd să pronunţe răspunsuri pentru fiecare întrebare în parte. Dar, dacă în urmărirea caracterelor, Everac adună în cele 3 acte (8 tablouri) un material de observaţie interesant, el nu izbuteşte să dezvolte destinele omeneşti în direcţia soluţionării convingătoare şi profunde a tuturor conflictelor propuse la începutul dramei. Piesa rămîne astfel un reportaj cu personaje documentare vii (v. tabloul de pe schelă, discuţia dintre Stelică şi director, ş. a.) şi cu cîteva tipuri promiţător schiţate (bătrînul Sudrigeanu, Stelică Fotea, Frenţiu Teodor, intr-o măsură Urlea). Alte personaje sunt sacrificate din pricina unei tratări grăbite, superficiale, în pofida profilului lor interesant (solii Sădeanu, Calistrat, Terezaneni), în vreme ce soarta Rinei, cu toate că absoarbe o bună porţie de timp scenic, este rezolvată convenţional, în virtutea unor elemente discursive care nu conving. Este de crezut că formula reportajului nu convine mijloacelor specifice ale genului dramatic care cere promulgarea caracterelor prin acţiune şi nu prin descripţie. Autorul „Ferestrelor deschise" a pendulat între cuprinderea ilustrativă a problemelor oraşului siderurgic şi exigenţele caracterologice ale dramei care, singure, duc la realizarea unor tipuri umane pe deplin viabile. Nu ni se pare nicidecum greşită ideea iniţială a despărţirii cîtorva fragmente din viaţa unui colectiv pentru a reface, după o prealabilă studiere a fiecărei părţi desprinse, valoarea şi liniile directoare ale întregului. Dar după ce operează în primul act această detaşare selectivă a unor tablouri semnificative, autorul piesei nu se concentrează asupra sarcinilor iniţiale, fragmentînd mereu mai mult viaţa personajelor, pînă la fărîmiţare. Alura exterioară de reportaj poate fi, desigur, utilizată ca o „nadă“ ingenioasă, rămînînd însă ca în construcţia intimă a dramei să se satisfacă cerințele proprii literaturii dramatice. Nu încape îndoială că întregul conflict ar fi cîştigat imens dacă elementele negative n-ar fi fost tratate superficial, în linii obosite. Cei care se opun bătăliei pentru cocsînt atit de palizi în scenă, îneît devine uneori greu să înţelegi împotriva cui se dă lupta, ce anume rezistenţe trebuie să înfringă eroii de felul lui Urlea. Oricum, „Ferestrele deschise“ aduc în teatru ceva din atmosfera şantierelor construcţiei socialismului. Chiar dacă imaginile nu se succed într-o compoziţie fermă şi unitară, în textul piesei pot fi întîlnite momente de emoţie autentică. Drama este anevoios şi imperfect alcătuită, dar elemenete inedite sînt atît de frecvente în acest reportaj despre oameni şi cocs, îneît atunci cînd pana scriitorului atinge adîncimile, spaţiul scenic este iluminat de scînteieri remarcabile. Se simte de-a lungul celor opt tablouri o caldă aderenţă la fenomenele vieţii de azi, care dă piesei o ţinută tinerească şi dezvăluie încă o dată harile posibilităţi pe care contemporaneitatea socialistă le creează reînvierii artei în forme noi. În ansamblul dramaturgiei noastre, piesa lui Paul Everac îşi aduce contribuţia sa entuziastă, atacînd teme şi probleme pe care nu mulţi dramaturgi le cunosc şi le cultivă. Nu ne îndoim că rîvna şi talentul autorului „Ferestrelor deschise" ne va surprinde curînd cu victorii ieşite din comun, în direcţia înnoitoare proprie artei noastre revoluţionare. Direcţia de scenă (Horea Popescu) s-a preocupat stăruitor de încadrarea continuă a acţiunii în coordonatele opusului siderurgic şi — implicit — în limitele unui anume climat moral. Deşi, cel puţin în tabloul prim, se puteau găsi soluţii mai potrivite de urmărire a acţiunii pe cele şase planuri, regia a ţinut la păstrarea cadrului general al unui oraş în construcţie şi n-a considerat posibil nici un moment detaşarea treptată a firelor paralele care deschid acţiunea piesei. Accpt ctind virtuţile de reportaj ale piesei, Horea Popescu a acordat culorii o importanţă excepţională. Au fost astfel amplu utilizate limbajul pitoresc ardelean, savoarea argoului de „şmecher", zgomotele combinatului, funcţia decorativă a instalaţiilor tehnice fascinante, petele cenuşii ale salopetelor, ş.a.m.d Este adevărat, cum s-a observat, că în construcţia complicată a unora dintre decoruri, regia ca şi scenografia (Tony Gheorghiu) n-au ţinut seama de condiţiile scenei Teatrului „Nettara“. S-a încărcat, astfel, spaţiul scenic cu o aparatură voluminoasă, care s-a deplasat greu, cu scrîşnete iritate, în tablourile blocului muncitoresc. Ne-au surprins de astă dată decorurile greoaie, artificioase ale lui Tony Gheorghiu, care s-a ilustrat de obicei prin soluţii inspirate şi sugestive cu o vădită preferinţă spre linia simplă şi stilizată. Direcţia de scenă era chemată să contribuie la realizarea unui ritm viu al acţiunii, potrivit avîntului construcţiei socialiste. Bătălia pentru cocs nu are în text o dezvoltare dinamică satisfăcătoare, dar regia putea interveni în mod fericit printr-o succesiune mai vie a tablourilor şi un alt tempo al mişcării actorilor. Totuşi, Horea Popescu s-a ocupat de astă dată mai ales de tratarea fiecărei secvenţe în parte şi mult mai puţin de organicitatea întregului conflict. S-au realizat astfel particule dramatice reliefate (unele excelente) dar nu s-a insistat în direcţia obţinerii unui fluid unic şi cuceritor, care să ridice caracterul mobilizator al spectacolului. Dintre interpreţi au fost favorizaţi de text cei care au avut de spus roluri în culori vii. X. Neamţu-Otionei (Sudrigeanu Axinte), Aurel Cioranu (Stelică Fotea), Dumitru Furdui (Frenţiu Teodor) şi, la o altă gamă, Ketty Ştefănescu (Tereza) au cîştigat, pe bună dreptate, simpatia spectatorilor. Primii trei mai ales au compus fără eforturi deosebite tipuri autentice care au captat atenţia şi consideraţia publicului. Sarcini mai dificile au revenit altor interpreţi care au fost obligaţi să completeze prin gest, ton şi fizionomie, carenţele unor partituri deficiente. S-a remarcat astfel autoritatea bonomă a directorului, in creaţia lui Titus Lapteş, zbuciumul interior al intelectualului vechi aflat la răscruce. In jocul lui Dinu Ianculescu (Claudiu Stoleagu) cit şi amara frivolitate pe care Maria Comşa (Rina) a dăruit-o unei soţii nepregătite pentru viaţă, in rolul inginerului Calistrat, actorul Iulian Necşulescu a rezolvat cu o corectitudine gravă, sarcina dificilă a unor apariţii pasive. S-a remarcat feminitatea discretă atribuită Virginiei Sădeanu, în interpretarea Corinei Constantinescu şi expresia proaspătă (dar uneori forţat „poporană") a cuplului Urlea (Tatiana leckelşi Andrei Codarcea). Tînărul actor Ion Mitnea (Dinu Rădulescu) distribuit din nou într-un rol de negativ pomădat, este pîndit de primejdia manierizării, în ciuda calităţilor sale reale. In vreme ce apariţia lui Dem. Hogiac (Dr. Al. Rădulescu) a fost mai ales cenuşie, s-a relevat talentul tinerei Elena Pop Dan, în rolul Rozicăi, şi apariţia scurtă dar sclipitoare a lui Alexandru Lungu. Inginerul negativ Turturică a devenit antipatic, fără eforturi, sub trăsăturile actorului Stroe Atanasiu. Am ascultat cu plăcere pe banda de magnetofon vocea cu inflexiuni profunde a lui Const. Codrescu, care deşi nu este trecut în distribuţie, a adus un aport considerabil în legarea episoadelor piesei. V. MINORA POŞTA CRONICII DRAMATICE Alexe Soloviev — Satu Mare : Am citit cu interes scrisoarea în care ne vorbiţi despre turneul Teatrului de Stat din Sibiu în oraşul dv. Ne găsim într-o situaţie de inferioritate faţă de entuziasmul cu care aţi urmărit spectacolul „Zboară cocorii“, întrucît noi nu ne-am învrednicit să-l vedem în interpretarea Teatrului din Sibiu. Suntem însă cu totul alături de dv. în protestul pe care l-aţi formulat cu privire la tăierea din spectacolul de matineu a unui tablou care s-a jucat la reprezentaţia de seară. Asemenea practici ni se par, bineînţeles, inadmisibile şi ni se pare cu totul de înţeles vehemenţa cu care vă referiţi la acest neplăcut incident. In ceea ce ne priveşte, credem că orice tăiere din textul autorului trebuie să fie temeinic justificată şi este posibilă numai în măsura în care nu afectează argumentul ideologic al piesei. Am înţeles din prima parte a scrisorii că sînteţi mistuit de văpăile pasiunii pentru arta teatrului şi ne place să credem că această patimă vinovată va dăinui. Ne interesează oricînd mesajele înamoraţilor de magia scenei şi aşteptăm — în consecinţă — alte misive explozive din partea dv. I. Focşa — Piteşti . In ceea ce priveşte scrisoarea dv., credem că cel mai grăitor răspuns i-ar constitui o deplasare la spectacolele Teatrului de Stat din Piteşti. Este intr-adevăr regretabil că n-am fost prezenţi la apel în stagiunea ce s-a închis. Cronica noastră dramatică nu are, desigur, dreptul să se restrîngă la spectacolele teatrelor bucureştene. Iată de ce în stagiunea următoare vom acorda teatrelor din ţară cel puţin jumătate din cronicile noastre. Teatrul din Piteşti, unde avem vechi datorii neîmplinite, figurează bineînţeles printre primele noastre obiective. D. Citirea — Bucureşti. Piesa într-un act „Prima baricadă“ ni se pare de un deosebit interes. Vă rugăm să treceţi pe la redacţie într-o vineri, intre orele 18—20. B. D. Iaşi — Am primit piesa dv. „Beton asfaltic“. Vă vom răspunde mai pe larg într-unul din numerele viitoare. V. M- A. Neamțu-Ottonel (Axinte Sudrigeanu) Titus Lapteş (Directorul) Kettiy Ştefănescu (Tereza neni) Şi Dumitru Furdui (Tudor Frenţiu) i Pledoarie pentru romantism Cărţile ca şi florile sînt de toate felurile: linele umflîndu-se între cotoare şi revărsîndu-se planturos în lături, dînd peste gard şi înecîndu-te, cînd te apropii, cu emanaţii de cucută, şi altele discrete, modeste şi sfioase ca maghirarii; le desfaci corolele albe şi iei contact dintr-o dată cu ţarina şi cu esenţele tari. Am trecut proaspăt prin paginile unei astfel de cărţi, ca printr-o pădure. Lăsînd-o din mîini, aromele stăruie. Dintre toate titlurile întinse pe masa librăriei, m-am oprit la unul : „Fabrica de cherestea“. Simţindu-mă şovăind, vînzătoarea s-a apropiat discret şi trezindu-mi demonul curiozităţii, m-a făcut să cumpăr volumul. După primele pagini ale cărţii m-am găsit cu cîteva zeci de ani în urmă, intr-o dimineaţă a anului o mie nouă sute douăzeci şi trei, şi coboram într-o haltă pustie, pe peronul ud de ploaie, împreună cu Ogniov și cu inginerul Micleaev. Toată noaptea turnase cu găleata și tunetele puternice de primăvară nu ne lăsaseră să dormim in timpul călătoriei. Gilceava aprinsă a glasurilor acelea cerești, atit de joase incit ai fi zis că erau voci de bas, stăruia încă in auzul nostru; dar aici, în gară, pe acest petec de pămint imbibat de apă, domnea o liniște îmbietoare la somn. Totul era inert, placid, adormit. Clădirea nevopsită a gării se înnegrise și ea îmbibată de umezeală... In jur, cit vedeai cu ochii, pădurile se întindeau sub bolta sinilie a cerului. Şi pînă şi minţile oamenilor erau indicite ca pădurile. „— La noi totul e la fel ca înainte — avea să le spună inginerilor în aceeaşi zi, cu amărăciune. Elena, fata pădurarului, în căsuţa căruia poposirăm. Iaca, bungetul creşte, foşneşte, blestematul, iar noi sălăşluim tot în el... parcă am fi muşchi. Se vede că schimbarea umblă prin unele focuri ca titirezul, se vtră în fiecare crăpătură, iar nu altele zace ca un butuc“. Nu se face totul deodată — rosti atunci încet Ogniov. O să ajungă titirezul şi pe aici cind o să înceapă construcţia". Şi construcţia începe răscolind, însufleţind şi antrenînd satele dimprejur. Intîmplările se precipită ; eroii se conturează, se definesc. Fantezia brusc aţîţată, ne aduce în minte „Pădurea rusească“. Pădurile lui Leonid Leonov. Pe sterpele întinderi ale Sonului răsună larma şi învălmăşeala plutelor, iar în apropiere, intr-o icoană fugară, apar blocurile uzinelor, sclipind ca nişte cristale gigantice ; acolo, in şase cutii uriaşe şi negre, in liniştea îmblinzitei minti, îşi are leagănul molcoma naştere a celulozei. In cartea Annei Karavaeva lucrurile se petrec poate mai puţin spectaculos, dar au comun acelaşi farmec romantic din „Soţi“. Meritul cel mai de seamă al cărţii acesteia constă în faptul că-ţi solicită fantezia şi inima. Pătrunzînd în pădurea descrisă de Anna Karavaeva, participînd cu un interes din ce în ce mai activ la bătălia dată pentru ridicarea fabricii de cherestea, mi-am amintit de „Rîul negru“ al lui Alfredo Varela. Nu există nimic comun între cele Cartea sovietica două cărţi. Dimpotrivă. Prin lumea descrisă, prin problemele dezbătute, cele două cărţi se resping total ; sínt polii opuşi ai pădurilor din două continente, din două lumi deosebite, reflectînd distinct două moduri de viaţă. Dar tocmai din această cauză, aceste două cărţi ar trebui citite una după alta. Ele se completează reciproc. Sunt capetele contrariilor. Lumea societăţii sovietice, din care a dispărut exploatarea degradantă a omului de către om, este şi mai pregnant pusă în evidenţa de romanul lui Varela, care zugrăveşte cu o mare forţă lumea zguduitoare a celei mai crîncene exploatări. Vă amintiţi, desigur, cartea aceasta, sau poate tulburătorul film „Curg apele tulburi“, realizat după aceeaşi carte. Şi în una şi în ceallaltă, este vorba de aceeaşi luptă cu forţele sălbatice ale pădurii. Dar într-o parte, în Argentina, oamenii sunt cumpăraţi ca sclavi şi condamnaţi să facă o muncă de sclavi, torturaţi cu brutalitate de stăpîni absoluţi, lipsiţi de scrupule şi de suflet, în folosul cărora se explorează întregul teritoriu al pădurii virgine, în goană după maté, goi, flămînzi, bolnavi, biciuiţi şi împuşcaţi după voie de aceiaşi stăpîni şi apoi lăsaţi să curgă la vale, pe apele blestemate ale fluviului negru. In cartea scriitoarei sovietice, oamenii luptă şi înving greutăţile, conştienţi de necesitatea şi măreţia luptei lor, schimbîndu-se ei înşişi odată cu bazele materiale ale construcţiei,teiul era in mişcare, totul se urnise in Nizinki, totul se avintase spre înălţimi de neatins, ca şi acelea pe care le cucerise fabrica de cherestea. Acum trebuiau cu toţii laolaltă să înlăture din drum bolovan cu bolovan, împrăştiind noianul inevitabil al grijilor, insucceselor şi al greşelilor. Fabrica de cherestea răscolise, încă înainte de a se naşte, întreg satul Nizinki şi făcuse să se clatine multe rămăşiţe ale trecutului, ca nişte dinţi bolnavi. Lucrurile nu se petrec uşor nici aici . Cu cit se afundau în pădure, cu aţii creşteau greutăţile. Tăietorii erau atit de obosiţi, incit foarte puţini dintre ei puteau să meargă să doarmă in sat. Barăcile erau strimte, iar noaptea era umed şi frig pe podeaua de lut ; dinspre mlaştină se lăsa o ceaţă jilavă şi ţinţarii se strecurau printre crăpăturile pereţilor. Oamenii beau apa din lac, căci unul era departe. Apa lacului mirosea a mii şi era o năruie, dar nu se găsea alta mai bună. Din pricina asta izbucnesc chiar şi citeva cazuri izolate de holeră şi odată cu holera, mai rea ca boala, izbucneşte panica. Dar Ogniov e prezent in mijlocul tăietorilor de lemne, nu şovăie nici o clipă, organizează lupta împotriva bolii şi reînsufleţeşte pe papieni. Acest Ogniov, acest minunat Ogniov ! Ceea ce deosebeşte fundamental cele două cărţi şi cele două lumi oglindite în ele, sunt tocmai oamenii de genul lui Ogniov. Omul ăsta are o voinţă de fier — scrie Elena, femeea îndrăgostită de el, venită pe şantier să-l ajute şi să-l sprijine pe uit creator, un constructor, conduce o mulţime de oameni, e exigent cu alţii, necruţător cu sine însuşi... Nu e un oarecare Piotr Ogniov, ci omul unei epoci de mari transformări şi a unei măreţe cotituri. Da, aşa se construieşte această lume nouă, aşteptată de omenire, o construim noi, oamneii simpli. Lingă romanul lui Alfredo Varela, zguduitorul rechizitoriu al unei lumi guvernate de legile sălbatice ale capitalismului, cartea Annei Karavaeva e o pledoarie pentru puritate morală şi romantism, o chemare înflăcărată la luptă cu inerţia, cu rutina, cu mitul blestemat al rîului negru, din care oamenii revoluţiei s-au smuls pentru totdeauna. Al. I. CHILIA Mihail Sadoveanu jmmammmm parti ia treptată a opt-I retor complete ale lui •I of'lâ Mihail Sadoveanu mena HI ţine in actualitatea lijfcSâ teraturii noastre un pri- fJ /*/ permanent de incin ■ ÿ tare şi sporire lăuntrică. A ieşit de curind “hmwi!" a g sut, tipar al 16-lea volum al ediţiei bine întocmite, au referinţe utile cuputului şi cercetătorului, in tumuri uşor de minuit, solid legate pentru ca mai multe generaţii să citească in ele şi să figureze cu cinste in biblioteci. Este urul din stejarii cei mai falnici ai pădurii româneşti. Copiii şi tinerii care se ridică astăzi, cresc împreună cu opera care se reface pentru ei. Ferice de acei care citesc acum pentru inuia oară pe Cozma Răcoare, pe Haia Sards, Dumbrava minunată, Baltagul, Hanu Anettiei, Fraţii Jderi şi toate celelalte povestiri mai scurte sau mai lungi care au dobindit pentru toată obştea poporului nostru acea existenţă desprinsă de contingent, acea viaţă de-a pururi, deopotrivă cu a baladelor sau a mărilor poeme eroice, in care se exprimă viaţa sufletească a unui popor întreg. Tineretul descoperă treptat operatul Sadoveanu, iar noi, cei ajunşi la virsta către care se lungesc umbrele serii, o regăsim cu emoţia de a o afla aşa cum ni s-a arătat de-a lungul zecilor de ani, şi de a ne descoperi intr-insa pe noi, cititorii ei tineri de altădată. Căci oricit de adine ne-am întoarce in trecut, până la virsta primelor silabisiri, un volum de Sadovevui se găseşte totdeauna lingă noi. L-am dus cu noi in geanta şcolarului, l-am ascuns in pupitrul claselor, l-am primit in dar şi ne-a însoţit la cimp sau in pădure, am părăsit pentru el o treabă importantă a vieţii practice, dar schimbul făcut cu ceasul dăruit lecturii lui a însemnat totdeauna un ciştig, un adaos de substanţă. Puţini alţii dintre scriitorii aceleiaşi generaţii au avut un rol atit de important, ca al lui Sadoveanu, in educaţia poporului întreg. Istoria literară n-are alte mijloace pentru a stabili răsunetul contemporan al unei opere, decit identificarea ei in presa zilnică şi in reviste, în tabloul ediţiilor, in calculul tirajelor. Toate aceste mijloace rămîn insă exterioare faţă de obiectul investigaţiei lor şi riscă să nu atingă esenţialul, cind este vorba de opera lui Sadoveanu, deoarece adevăratul ei răsunet trebuie căutat in conştiinţa contemporanilor noştri in ultimii cincizeci de ani şi mai bine, pe care a imbogăţit-o cu germeni ajunşi astăzi la rodirea lor deplină. Sociologia literară ar putea închipui deci o anchetă întreprinsă printre reprezentanţii tuturor virstelor, ai tuturor profesiilor, ai tuturor straturilor populare, pentru a afla ce a însemnat Sadoveanu pentru ei, pentru întărirea legăturii lor cu partea cea mai bună a trecutului poporului, cu natura ţării, pentru creşterea îndemnului general către omenie, înţelepciune şi dreptate. Sadoveanu a fost, in lunga şi bogata lui carieră, un învăţător al poporului său, dar în acest scop a folosit, o dată cu dizertaţia politică şi morală, care de altfel nu lipseşte din opera întreagă şi ar trebui să-şi găsească locul in ediţia ei completă, povestirea despre oameni de altădată şi din vremea sa, despre intimplări vitejeşti sau despre oameni simpli şi umili, făcută cu o rară putere de a pătrunde in sufletele mindre sau in cele oprimate şi mihnite, cu simpatie pentru ce este eroic dar şi pentru ce îşi strigă dreptul la viaţă, in mijlocul naturii consonante cu toate tresăririle inimii omeneşti Pentru a ajunge la acest rezultat şi a fi jucat rolul lui atit de însemnat, au trebuit să se întrunească şi să se armonizeze in personalitatea lui Sadoveanu multe şi variate tendinţe din largul vieţii naţionale, din tradiţiile şi din cultura ei. Este un om por,nit de departe. Rădăcinile lui coboară adine in natură, in peisajul ţării, şi acestei împrejurări i se datoreşte ştiinţa lui atit de perfectă cu privire la întreaga floră şi faună a locurilor sale, familiaritatea Lui cu tot ce alcătuieşte chiar reacţia cea mai fină in viaţa naturii. Simţurile lui sînt agere şi atente. Distinge toate şoaptele, toate înfiorările, umbrele care alunecă pe cimpii, furtunile care se pregătesc, tăcerile Încremenite dinaintea lor. Cred că nu greşesc afirmind că, de cînd natura a pătruns in literatură, nu ca element de cadru, cum a fost totdeauna, dar ca materie a întregului tablou, adică de cind preromanticii şi romanticii au creat tematica nouă a poeziei naturii, puţini au fost scriitorii care l-au egalat pe Sadoveanu în puterea lor descriptivă şi evocatoare. Sadoveanu este unul din cei mai mari poeţi ai naturii din citi cunoaşte literatura universală. Apropierea lui Sadoveanu de natură este şi a oamenilor lui. Se mişcă in povestirile lui o omenire întreagă de fiinţe alăturate pămintului, pescari şi vinători trăind in singurătate, dar pentru care natura înseamnă o tovărăşie, călători cu toiagul pe drumuri lungi, desprinzindu-se cu strigăcie din mstietatea cuhnilor şi a pădurilor pentru a regăsi lumea in sate populate sau in oraşe. Este o pornire romantică, de provenienţă rousseauista in arta lui Sadoveanu, aceea de a atribui fiinţei apropiate de natură inocenţa şi puritatea simţirii. Pornind de la această înţelegere şi preţuire a naturii şi a naturii in om, marele scriitor a recunoscut in poporul lui de ţărani forma naturală a omenirii, l-a consacrat pentru aceasta întreaga tăi iubire, a dat glas dorurilor şi năzuinţelor acestui popor, devenind unul din luptătorii cauzelor lui. Rădăcinile lui Sadoveanu coboară insă nu numai In natură, dar şi in trecut, in trecutul cel mai vechi al poporului. Maestrul este unul din cei mai buni cunoscători ai tradiţiilor populare, ai folclorului, ai vechilor scrieri istorice. Este un cunoscător profund al limbii noastre, in care recunoaşte pe bună dreptate cea mai de seamă creaţie a poporului, pe care o stăpineşte ca învăţat şi o minuieşte ca artist, nu numai ca artist literar, dar şi ca artist interpretativ, astfel incit o pagină românească de o mare expresivitate. Cum ar fi una de-a lui Eminescu, de-a lui Creangă sau de-a lui însuşi, trăieşte in lectura sa cu o viaţă nouă, plină de vrăji, cum nu i-ar sta nimănui in putinţă s-o realizeze la fel. Acei care nu l-au ascultat pe Sadoveanu citind intr-un cerc de prieteni, la Academie sau intr-o adunare literară, au avut cel puţin prilejul să-l asculte la radio, unde vocea lui răsună din cind in cînd, pentru a ne uimi prin relieful extraordinar pi care-l dă fiecărui cuvint, fiecărei intonaţii, prin măiestria lui de a anima dialogul, prin lirismul oblinut din înălţările şi coboriile vocii, din accentele, din tăcerile lui. Cine l-a auzit pe Sadoveanu citind, după ce i-a parcurs opera, ştie mai bine ce puteri trăiesc in limba noastră, aşa cum s-a format ea in lunga experienţă a luptelor, a muncii, a durerilor şi bucuriilor poporului întreg, ajuns la una din expresiile ei depline in arta maestrului. Prin adinca lui înrădăcinare in natura şi in trecutul ţării şi al poporului, Sadoveanu a realizat in opera şi personalitatea lui acea măreţie liniştită in faţa căreia toţi contemporanii lui, mai bătrini sau mai tineri, se înclină cu veneraţie. Este unul din artiştii cei mai de seamă ai poporului nostru, unul din învăţătorii şi din părinţii lui. La virsta patriarhilor se pot spune aceste cuvinte de recunoaştere unui scritor care, printr-o operă desfăşurată intr-un timp atit de lung, cu rezultate atit de înalte, a dat o contribuţie aşa de însemnată formării conştiinţei generale, încrederii poporului in sine. Cind s-a produs marea cotitură de la 23 August 1944, trecerea către noua orinduire a democraţiei populare şi a socialismului, putea fi Sadoveanu in altă parte decit alături de poporul său ? Toate tendinţele, întreaga semnificaţie a operei sale , indicau in locurile de acţiune pentru libertatea şi dreptatea celor mulţi. Opera lui s-a îmbogăţit atunci cu teme inedite, a apărut printre eroii lui şi exemplarul uman nou, creatorul unei orinduiri mai drepte ; tendinţe mai vechi s-au desluşit mai bine şi s-au întărit. Sadoveanu şi-a spus adeseori, in multele lupte ale epocii, cuvintul lui răspicat, stirnitor de largi ecouri. Tudor VIANU Lingă flacără Saltă flacără, saltă. Numai vulcanii Au iscat vîlvătaia atît de înaltă. Numai ţărîna a rupt crengi de soare Să le prefacă-n mişcare, culoare. Numai fluviile au ştiut să înfeţe Pămîntul în frunză de cîntec, Şi tu, om cu braţe-ndrăzneţe. Moştenirea ? Dîre de lanţuri pe pîntec. Case-n ruine. Trenuri fără geamuri. Munţi fără adiere de ramuri. Fabrici răzleţe. Maşini bătrîne. Trudă de cîine prefăcută pe ele-n rugină. Nici pîine. Gînduri fără lumină. Şi mîini gata să te strîngă de gît. Atît. In unghiuri de vis şi durere Ţi-e sculptat chipul, tăioasa putere. Şi vibrezi pentru om, Pentru pasăre, floare... Vibrezi cînd sădeşti în ape granit. Vibrezi cînd scoţi pe poarta uzinei tractoare. Cînd lungi combinate fluieră-n lunci. Vibrezi cînd legi rana fratelui obidit, Şi hoţii de guler îi prinzi, şi-i arunci. Stăm lingă flacără. Clipele-şi tremură aripile-n noi. Uriaşă tensiune Mistuie fierul pe loc. Pămîntul parcă fierbe. Pari de un calm firesc. Ascultă, ascultă cum se topesc şi pietrele. Uite oţelul nostru. Minune care dănţuie. Uite oţelul nostru. Proaspete jerbe de foc. Violeta ZiifJJFIRESCU 3.