Gazeta literară, ianuarie-iunie 1965 (Anul 12, nr. 1-26)

1965-06-10 / nr. 24

Sile se duse la bar. Ceru băutură. SPrbT­esniâcul aspru, în înghiţituri mărunte, apoi îi dădu dintr-o dată peste cap. Cumpăra pe banii primiţi în seara aceea de la casierie nenumărate bunătăţi ce nu se găseau la magazinele din oraş şi cu pachetele în braţe ieşi in stradă. Era nemulţumit de tot ce auzise de la Krauss. Aflase că gar­nizoana plecase pe front, ca să înlocuiască pe alta în refacere, dar unitatea care trebuia să se refacă se oprise în altă parte, nu mai venise în oraș. Probabil se simte lipsa oamenilor, își spuse Sile, nevoind să meargă cu gîndul mai departe. Coniacul, de data asta își făcuse însă efectul si mintea înfierbântata, exact atit cit trebuie, refuză îndemnul lăuntric de a înceta să fabrice idei. Ideile, sub o formă sau alta veneau de la sine. Pălăvrăgeala doctorului Krauss îl iritase. Făcuse legămînt să înceteze cu orice fel de supoziţii care-l puteau împinge la gînduri potrivnice noii ordini. Se frămîntase suficient înainte. Nu putea însă înţelege de ce un om ca doctorul Krauss, care avea toate motivele să fie subtil, apela la subtexturi clare chiar şi pentru un idiot. în două zile, o dată de la Rudolf şi acum de la Krauss, auzise lucruri de neconceput cu un an în urmă. Ce se întîmplase ? Cinstea din Sire se revolta împotriva unor lucruri care prin esenţa lor însemnau mai mult decit slăbiciune. Oare nu înţelegea el cinstea prea limitat şi nu-şi impunea o disciplină prea rigidă ? Oare în dosul acestor două noţiuni devenite la el legi invincibile, stoarse de orice emoţie şi interpretare, aproape fixe prin străşnicia cu care le respecta, nu se ascundeau fapte şi lucruri pe care el, în automatismul la care ajunsese nu mai era capabil să le vadă ? Plutea în atmosferă o linişte dezordonată, se petreceau lucruri pe care altădată ar fi căutat să le soluţioneze, iar acum le înre­gistra sec şi le dădea la o parte sau le înmormînta în el în forma iniţiala. De ce ? Ufiul ca doctorul Krauss, avînd un privilegiu de singe, nu se ferea să spună verzi şi uscate, iar el îşi refuza pînă şi pornirile altădată elementare. „Gîndirea înseamnă demoralizare* îşi repetă Sile sloganul învăţat pe de rost. El n-avea nevoie de demo­ralizare. Avea nevoie de calmul şi luciditatea la care ajunsese cu preţul atîtor suferinţe, numai ele îi puteau da liniştea şi tăria necesară ca să poată merge înainte. Indiferent de ce făceau şi ziceau alţii, cinstei care i se acordase trebuia să-i răspundă cu aceeaşi cinste. Se simţi eliberat sufleteşte. îşi potrivi pachetele mai bine şi porni spre casă fluierînd. Cînd ajunse pe strada Lux trecuse de ora zece. Se uită de departe la fereastra dinspre stradă a casei lor. Nu era luminată. „Probabil sunt în bucătărie*, își spuse Sile. Ajuns la poartă nu văzu lumină nici acolo. Căută cheia , locul știut Nu dădu de ea. Gardul nu era prea înalt. Aruncă pachetele în curte, cele două sticle de coniac le băgă în buzunare. Sări gardul. Bătu la uşa de la intrare. Nu-i deschise nimeni şi nici nu se auzi înăuntru vreo mişcare. „Poate sînt plecaţi undeva“, se gîndi Sile şi-i păru rău ca nu întrebase pe Drăgănel, care era la cabină, de Elvira. Se aşeză pe scări. Scoase cu vîrful pumnalului dopul de la o sticlă și bău cu poftă. îi era sete. îşi rea­minti că ere aceeaşi scară pe care stătea acum şezuse cu cîteva luni de zile în urmă cu Negoiţă. Nu-şi rhai amintea precis despre ce discutaseră atunci, în schimb îi era proaspătă în faţa ochilor imaginea lui. Chipul blind, pînă la prostie de blind, ochii mari, senini şi cuta adîncă din mijlocul frunţii. Oare ce simţise cînd au tras ? Cu siguranţă că n-a mai apucat să audă împuşcăturile. Sau dacă le-a auzit, gloanţele erau în clipa aceea deja în el, muşcau fierbinţi din trupul lui. Bău încă un gît de coniac. Se gîndi la ceva. Puse dopul la sticlă, luă cîteva pachete cu mîncare, restul le lăsă acolo lîngă uşă și se duse spre fundul curții. La Matei era lumină. Sări gardul ca altădată, cînd era copil, dar cu alte senti- ale­ m­ente decît cele de atunci. Deschise nana Anuța şi nu se miră la revederea hainelor fc- Eu fe-as­ta pe m­îna Gestapoului. —• Și ai vrea ca de frică să-ți spun ca nu sînt ? — Tuşă Anuță, dă-mi te rog un pahar cu apă. — Vouă vă e teamă de adevăr, nu de comunişti. Sire, şi tu reprezinţi opusul acestui adevăr. Ţi-aş dori să ajungi ziua ca să-ţi dai seama c-ai fost înşelat, că te-ai lăsat înşelat şi că la rîndul tău ai înşelat pe alţii. Dar în ziua aceea nu vei mai putea avea nici o scuză. Un om care şi-a dus propriul lui tată la moarte, nu mai poate avea nici o scuză. Anita veni de afară cu apa. Matei îşi îmbrăcă pantalonii. — Comuniştii l-au omorît pe tata, ei sînt vinovaţi că a fost împuşcat. Pentru afi­şele rupte ar fi primit o admonestare verbală şi atîta tot. — Nu ţin minte ca tu sau cei pe care îi slujeşti să fiţi comunişti. — Ei l-au omorît. — Scuzele au nevoie de minciuni, Sire. Ţi-au convenit minciunile, ca să te poţi simţi liniştit şi cinstit. Turbi împotriva comuniştilor. E preferabil să arunci vina pe ei. Altfel ar trebui s-o arunci pe tine şi nu-ţi convine. Matei se uită aproape cu milă la Sile, vedea în trăsăturile lui alte trăsături cunos­cute şi apropiate, acum mai dragi parcă după dispariţia lor. Sire era copilul lui Negoiţă, şi deşi faţă de el nu trebuia să nutrească nici un sentiment de bunăvoinţă, nu-şi putu infringe părerea de rău pentru ceea ce ajunsese. Ştia foarte bine că după această întîlnire trebuia să plece de acasă. Vechile prietenii şi vechile amintiri erau şterse, în locul lor acţionînd legile conştiente, neîndurătoare. Dar pentru că tot îi spusese lui Sile mai mult decît trebuia, nu se feri să-şi ducă gîndurile pînă la capăt. Nu sconta nici o schimbare, nu era naiv să mai creadă aşa ceva, dar voia acestui proaspăt SS-ist să-i spună nişte adevăruri ultime, în faţa acestei ultime întîlniri, să răsucească puţin cuţitul în el, sub platoşa de îngîmfare şi siguranţă, să-l pună pe gînduri. îi era ciudă lui Matei că trebuia să plece de acasă, dar mai repede i-ar fi trecut prin minte că se dărîmă casa cu el decît sâ-1 aştepte pe Sile să-i treacă pragul. Bănuia de ce i-1 trecuse. Voia să-şi descarce sufle­tul, voia să se liniştească, voia să dovedească că denunţul lui nu fusese argumentul prin­cipal pentru asasinarea lui Negoiţă. De-abia acum aflase Matei de ce anume fusese arestat Negoiţă. li spusese ceva Elvira, dar din spusele ei nu înțelesese mare lucru. Acum se limpezise. Mai știa că în urmă cu cîteva luni căzuse un grup de muncitori. La mijloc fusese mai mult o presupunere. Deraiase la manevră un vagon încărcat cu armament. Pînă la urmă se constatase ca bandajul unei roţi cedase la încrucişarea liniilor. Oamenii de la manevră nu avuseseră nici o vină. Dacă totuşi cei anchetaţi şi bătuţi au inventat fel şi fel de lucruri spunînd la bătaie şi semnind hîrtii al căror conţinut nici nu-l cunoşteau ? Era posibil şi un asemenea lucru. De teamă oamenii pot face şi depoziţii false. Dacă Sile i-ar fi povestit cu lux de amănunte şi-ar fi dat seama mai bine. Dar Sile îi povestise sec, în cîteva cuvinte şi ştia că mai mult n-are să-i spună. Dar vina pe care o arunca Sile pe comunişti era falsă. De asta era sigur. Era totuşi mihnit. Nemţii făcuseră ce făcuseră şi-l îmbrobodiră pe Sile, acesta crezuse, crezuse cinstit, se vedea după tenacitatea şi sclipirile de ura de cîte ori pronunţa cuvîntul comunist. încercă să-şi aducă aminte cine fuseseră cei arestaţi şi cărora apoi li s-a dat drumul. Şi-i aminti. Trebuia să fie atent şi cu ei. Cînd era vorba de nazişti, ştia că totul era posibil. îi ştia în stare să scoată minciuni, în stare să fabrice ei înşişi minciuni, în stare să ucidă fără să clipească. Dar pe Sile îl înşelaseră, îl orbiseră, făcîndu-şi din el o unealtă. Deşi ar fi trebuit să tacă, nu putea să tacă. — La ce te gîndeștii dom' Matei, sau nu mai vrei să vorbești cu mine ? — De ce să nu vorbesc ? lui. Apăru Matei numai în izmene şi cămaşă. N-ar fi vrut să dea ochii cu Sile, dar pentru că îl văzuse şi fusese văzut, găsi că cel mai nimerit lucru era să-l poftească în casă. Sile nu refuză. Se aşeză la masă fără să fie rugat. Puse pachetele şi sticla în faţa lui. Ceru farfurii şi pahare şi Anuţa se execută grăbită spre bucuria lui Matei. Era aproape convins că Anuța are să-l dea afară. Se înșelase. Bătrîna se purta de parcă, intr-adevăr, l-ar fi așteptat pe Sile demult să le treacă pragul. — Ce-i, Sile, ai mai dat pe la noi ? Credeam că are să-ți fie rușine de sărăcia noastră. — Cînd am fost copil nu mi-a fost. Acum de ce să-mi fie ? Turnă coniac în pahare. Ca să nu fie nevoit să ciocnească, Matei bău grăbit și plescăind din buze mai ceru unul. Mîncara. în cîteva minute pe masă nu mai rămase mare lucru. Sile nu ajunse să mănînce aproape nimic. Ca să nu zică de ei că i-au mîncat bunătăţile, Anuța se simţi obligată să aducă cîte ceva și din cămara ei. — îmi pare bine că nu eşti supărat pe mine, nea Matei. —• De ce să fiu ? — Nu-ți prea convine uniforma mea — Nu-mi prea convine nici a mea. Dar dacă cu ea îmi cîştig pîinea, n-am ce face. Trebuie să-mi placă. Sile să uită la pahar. îl puse la loc. Nu mai voia să bea. înainte de a intra nu i-ar fi trecut prin minte că are să accepte acest ton de discuție apropiat. își dădu seama după aceea. Ceva îl oprea să fie tăios cum fusese nu o dată cu tatăl lui. Afară de asta în casă era plăcut. — în sinea dumitale mă acuzi. — Te acuz, Sire. — Voiam să-ți spun, nea Matei, că eu n-am nici o vină. Comuniștii l-au omorît pe tata. Povesti pe scurt ce aflase. — Să mai bem un pahar. — Nu mai beau. Matei ar fi vrut să ocolească orice discuție serioasă. N-avea ce demonstra­nt i se părea inutil să demonstreze. După felul cum îi povestise însă Sile, era mai mult decît sigur că băiatul lui Negoiță era convins, adînc convins de lucrurile pe care le spusese. Nu voia să-l vîre în cap alt adevăr. Poate că nici n-ar fi reușit Dar îi era rușine să nu riposteze. — De ce nu te strădui să afli tu adevărul, spuse Matei făcînd din miezurile de pîine un cocoloş. — L-am aflat, nea Matei. — Nu așa, să te convingi. — M-am convins. — într-o discuție trebuie să acorzi cel puțin tot atîta încredere și celeilalte părţi. — Pe cealaltă parte aş împuşca-o, nea Matei. — Simplu să împuşti. Dar să admitem că ar fi aşa, tot ce s-ar putea să fie, dar şi atunci ar trebui să te convingi singur. — M-au convins. — Am zis să te convingi. — M-au convins, nea Matei. Buzele lui Matei începură să tremure. — Păcatul tău, Sire, este că, pe lingă ceilalţi, tu ai intrat în această­ afacere mult prea cinstit. Şi ei îşi bat joc de cinstea ta. De trei ani tu n-ai mai intrat în casa noastră. Ai intrat acum. Vrei să mă încredinţezi că tu n-ai nici o vină, asta vrei tu să-m­i dovedeşti. Adevărul nu poate ieşi la lumină, atunci cînd­­ cel care are nevoie de el vrea singur să şi-l dovedească, nu, greşesc, să şi-l impună şi să-l impună şi altora. Convinge-mă că e aşa, altfel n-am să te cred. — Dumneata îi simpatizezi pe comunişti, nea Matei. — E o condiţie că dacă nu-mi sînteţi dragi voi, trebuie neapărat să-i simpatizez pe ei ? — Dumneata nu eşti un om ca tata. — Poate că nu sînt. — Nu sînt decît două feluri de convingeri. Ori ale noastre, ori cele potrivnice nouă. Sile se uită atent la Matei. — Nu vrei puțină slănină cu ceapă, Sile ? voi Anuța să schimbe vorba. — Nu, tușă Anuța, nu vreau. Iar dumneata din moment ce nu ai convingerile noastre... — Le pot acuza pe ale voastre. Nu-i obligatoriu să le am neapărat pe celelalte. — Mi-ar părea rău să fii comunist, nea Matei, deși sunt mai mult ca sigur... — De ce ți-ar părea rău ? — Atunci spune-mi la ce te gândeai. Dar cinstit să-mi spui. — Mi-e milă de tine, Sire. La asta mă gîndeam. —­ Eu credeam că uitîndu-te la uniforma mea mă invidiai. — Dacă te-aș invidia, ar trebui să recunosc că aș vrea să fiu ca tine. Dar eu n-am de ce să vreau. —* Atunci înseamnă că mă umilești. — Adevărul te umilește, nu eu. — Adevărul m-a adus unde sînt. Adevărul m-a făcut ofițer. Adevărul nu mă poate umili. — Adevărul vostru este fals. Iar tu o unealtă a lui. Cînd nu vor mai avea nevoie de tine te vor da de-a dura. Vor să scoată castane cu miinile tale. Să-ţi umpli tu mîinile de sînge. După aceea „rasa pură* te va socoti și pe tine un impur. Sile roşi. Nu se aștepta ca Matei să vorbească cu el așa. își închipuia că uniforma nouă își va impune de la sine respectul. Se simţi jignit. — Ce vrei să spui cu „rasa pură“, dom' Matei ? — Ceea ce am zis. Tu vrei să te consideri o unitate dintr-un întreg bine stabilit, o unitate care nu poate trăi fără întreg tot așa cum întregul nu mai e întreg fără unitatea care-l reprezintă. Dar gîndeşte-te puţin la situaţia ta de admis şi la mulţimea de neadmişi. Cu aceştia de pe urmă ce se va întîmpla, hai să zicem prin absurd, în cazul cînd veţi cîştiga războiul ? Tu te consideri intrat în acest întreg al rasei pure, dar asta o crezi numai tu. Deosebirea dintre tine şi ei e de calitate şi această diferenţă porneşte din însăşi ideea rasei, Ideea rasei este invulnerabilă. Deci totdeauna va exista o calitate superioară care nu se divizează şi altele care se vor clasifica mereu, dar totdeauna în funcţie de prima. De aici trebuie să tragi concluzia că rasa pură s-a născut nu numai în opoziţie cu rasa impură, ci cu tot ce este impur. Pe măsură ce va dispărea supremul impur vor fi aduse la aceeaşi valoare de calitate şi celelalte diviziuni. Adică tot ceea ce nu poate intra în prima categorie. Deci, după cît vezi, atît Negoiţă şi la momentul oportun şi tu vei fi pentru ai tăi doar un pretext pentru a anula o unitate infimă lipsită de valoare, ce nu se poate integra biologiceşte unui întreg considerat premeditat superior. Norocul tău, dacă ăsta mai poate fi pentru tine noroc, este să pierdeţi războiul, ceea ce de altfel se va şi întîmpla. — N-o sa pierdem războiul. — Atunci cu atît mai rău pentru tine. — Dumneata ești comunist, dom'Matei, numai în capul unui comunist se pot lega asemenea gînduri. Matei își legă şireturile la bocanci. Nu răspunse. Se uita la Sile care privea încrun­tat la fața de masă. Sile fu într-adevăr pus pe gînduri. Regreta că intrase în casa lui Matei. Venise liniştit. O clipă doar îşi deschise sufletul şi în el intrară nepoftite raţionamente străine de cugetul lui. Numai mintea lui plină de fantezie, excitată de coniacul băut, era vinovată pentru toate gindurile. îşi muşcă buza de jos ca întreaga atenţie să se concretizeze asupra durerii, considerînd că în felul acesta mintea o să înceteze să mai lucreze. Dar cu toată durerea creierul nu-şi întrerupea de loc activitatea începută. Un gînd după altul, ca într-un angrenaj de roţi dinţate, în care una condiţionează pe cealaltă, pînă ce ener­gia mecanică ajunge la impulsul suprem, îi răscoleau mintea. Şi ultimul impuls îl izbi ca un trăznet împingindu-l spre raţionamentele lui Matei. Nu-şi mai putu stăpîni nervii. Matei era fără îndoială comunist, uzase de armele lui de propagandă, încercînd, ca odi­nioară tatăl lui, dar la alte dimensiuni de convingere, să-i înăbuşe încrederea dobîndită cu atîta trudă. Generalizase fapte care aparţineau unui comunist, fapte prin însăşi natura lor dubioase. Nu mai trebuia să tolereze nimic. —* Să pleci de acasă, nea Matei, spuse Sile ridieîndu-se în picioare. — De ce să plec ? — Altfel mîine vei fi arestat. — M-am gîndit la asta. De ce să te mint. De-aia m-am și îmbrăcat. Dacă nu veneai tu aș fi stat pînă dimineață. Mulțumită ție am să iau aer curat. Anuța îl petrecu pînă afară ștergîndu-se la ochi. — Sire, pentru mine, vezi bine. Nu-ți cer nimic. Ea... spuse Matei și se întoarse spre Anuța. — Din partea mea n-o să aibă nici un necaz. Dar dumneata să pleci. Din respect pentru prietenia tatei cu dumneata nu vreau să fiu eu acela... — Din respect pentru el puteai face, atunci cînd trebuia, altceva... Matei o sărută pe Anuța. Sile îi întinse mina. Matei nu i-o strînse. Se uită la Sile Vreme­a îndelungată, apoi sări gardul prin fundul curții. ★ Timp de două luni de zile Sile lucrase, cu mici răgazuri, de dimineaţă pînă noaptea tirziu. Timpul prescris de Schultz pentru însuşirea diferitelor metode de lucru ale secţiilor ajutătoare Gestapoului se dovedise prea scurt, în afară de asta dăduse peste o haraba­bură de nedescris : scripte nerezolvate, sau rezolvate anapoda, denunțuri neurmărite şi, ce era mai important, biroul de informare suferea din pricina sistemului greoi de manipu­lare ce se răsfrîngea direct asupra operativităţii. Pusese ordine în toate. Elabora un sistem personal „comparativ“, cum îl numi după aceea Schultz, care permitea să se tragă concluzii rapide şi eficace asupra stării de spirit a populaţiei, a armatei şi a înşişi lucrătorilor Gestapoului. Aduse la cunoştinţa Standartenfu­hrerului o serie de nereguli flagrante în urmărirea denunţurilor Mannerilor şi dădu soluţii rapide de remediere, începea să fie apreciat, lăudat peste tot, dar ca exemplu. Nu-şi dăduse osteneala, aşa cum încercau Erici şi Hans să-i prezinte lucrurile lui Schultz, şeful lui superior, din motive de parvenire. Dăduse de rezultatele unei munci făcute de mîntuială, ori el primea un salariu şi acest salariu trebuia să şi-l cîştige cinstit. Ordonat din fire, meticulos, inteligent atunci cînd un material sau altul îl obligau să raţioneze, Sile nu făcea altceva decît să se achite conşti­incios. La fel ar fi muncit oriunde ar fi fost pus, cu pasiune şi abnegaţie, pentru că în afara pasiunii şi abnegaţiei, munca nu mai era muncă. Tot la două seri după ce lua masa la popotă, se ducea la magazinul de la club, îşi umplea o sacoşă cu mîncăruri reci şi băuturi şi noaptea tîrziu, cînd nu mai putea să-l vadă nimeni se ducea pe Strada Lux, sărea gardul casei lor şi punea cele mai multe bunătăţi la uşa Elvirei. De cîteva ori arun­case cutii de conserve şi în curtea lui Matei. Nu considera că în felul acesta îl ajută pe Matei. Promisese în seara cînd Matei plecase că Anuţei n-o să i se întîmple nimic, şi credea de datoria lui, că din moment ce acceptase această situaţie, era obligat să facă tot ce-i stă în putinţă, ca din toate punctele de vedere să nu i se întîmple Anuţei nimic. Ori magazinele din oraş erau aproape goale. La ultimul serviciu R.I.P.O., la care lucrase ar mai fi fost multe lucruri de pus la punct, dacă Schultz, care începea să se teamă de rîvna lui, n-ar fi dispus să pună capăt acelei munci birocratice și să-și ia în primire grupa restrînsă de luptă. Lui Sile nu-i păru rău de noua sarcină primită. în cele două săptămîni cît lucrase la S.I.P.O. dăduse peste sute de denunțuri care proveneau în cea mai mare parte benevol de la diferiţi cetăţeni, în marea majoritate de origină germană. întregul judeţ era împă­ienjenit de asemenea oanneri care raportau cu regularitate tot ce se întîmpla în sînul populaţiei, în instituţii şi chiar în rîndul unităţilor române aflate în garnizoanele oraşului. Fiecare W. Manner avea un dosar. Pe unul din aceste dosare văzu scris numele lui Visa­­rion Baiaş. într-una din nopţi, cînd rămăsese singur, citi atent tot dosarul, urmări prin sutele de clasoare evoluţia fiecărui denunţ şi cînd ajunse la capătul cîtorva din aceste fire, văzu pe o hîrtie scrise cîteva nume. Fiecare nume era bifat cu un creion verde. Oamenii aceia nu mai erau în viaţă. Deci intuiţia lui nu-l înşelase în privinţa lui Baiaş. Deşi găsea firească existenţa unor asemenea indivizi, modul lor de a lucra i se părea murdar. Loveau pe la spate şi cei loviţi n-aveau cum să se ferească şi sa se apere. A doua zi cercetă din nou dosarul. Din cartierul lor, Baiaş nu denunţase pe nimeni, nici un nume cunoscut de Sile nu figura acolo. Sile se bucura. Baiaş voia să se dovedească deştept. Nu-i convenea să tulbure spiritele acolo unde locuia el. în acelaşi timp, Sile era aproape sigur că Visarion nu putea să nu fie în posesia altor date de acest fel care-i puteau fi lui însuşi de folos în viitoarea activitate. Ştia cum să discute cu Baias. Sile se duse la casierie şi îşi ridică solda. Nu avusese niciodată atîția bani și la un moment dat avu impresia că munca pe care o depusese pînă atunci era cu mult sub prețul salariului pe care-1 primea. Se gîndi ce să facă cu banii. îmbrăcăminte avea. Nu trebuia să-și mai cumpere. Elvira, cu siguranță, sub această formă n-ar fi primit ajutoare de la el. Zîmbi la ideea care-i trecu prin minte. Se îmbrăcă în noua lui uniformă. Plecă pe Strad­a Lux. Pe drum îi păru rău că se îmbrăcase în hainele acelea negre. Prea mulți ochi se întorceau după el. Dacă altădată avea impresia că fizicul lui stîrnea curiozitatea celor din jur, acum punea această curiozitate pe seama hainelor. Nu avu curajul să intre direct în casă. Se plimbă cîtva timp pe linii, stătu de vorbă cu Drăgănel, apoi iar se plimbă pînă aproape de semafoare. Se întoarse spre cabină. Dră­gănel meșterea cu briceagul o literă din lemn de salcie. Se ridică în picioare la apariția lui Sile. — Vreau să te rog ceva, dom’ Drăgănel. — Roagă-mă, dom’ Sile. Sile scoase din buzunar un pachet de hîrtii, îl împărți mai mult din ochi și puse o parte pe masă în fața acarului. — Ai văzut, casa aproape se dărîmă. Trebuie reparată. Tata a vrut chiar s-o vâruiască înainte de Paşti. N-a putut. Tocmește dumneata un om. Iar din ce rămîne cum­­pără-i Elvirei lemne. Vine iarna. Uite, asta e pentru osteneala dumitale. — Dar de ce nu-i dai lui doamna Elvira, dom' Sile. E mama dumneavoastră? — N-ar primi de la mine, înțelegi ? Dacă nu vrei, poți să-mi spui. Nu mă supăr. — De ce să nu vreau ? N-am motiv. Zilele pe care le pierd văd că mi le plăteşti. De ce să nu vreau. De fapt eu o pot ajuta şi fără să-mi plăteşti. Eram oarecum prieten cu dom’ Negoiţă. Drăgănel luă banii şi îi băgă în buzunar. Se aşeză pe scaun. Lucră din nou la ţitera lui. — Ce faci acolo, o vioară ? întrebă Sile. — Nu e vioară. E chitară. — Dar seamănă cu o vioară. — Seamănă. E drept. Dar pînă la urmă va fi o chitară. — Chitara e mai rotundă la mijloc. — Depinde de chitară, dom’ Sile. Asta-i o chitară care nu-i rotundă la mijloc. I-o fac lui Ionuț. A văzut că are şi Gogu. — Nu-i mai fă lui Ionuţ, îi cumpăr eu una adevărată. — El mi-a spus să-i fac. Nu pot să nu-i fac. Dacă l-ar fi rugat pe dom' Negoiţă el i-ar fi făcut. — Nu i-ar fi făcut, că nu se pricepea. — Nici eu nu mă pricep. Da îi fac. Dacă te roagă un copil... — Uite, eu te rog să nu i-o mai faci. — Păcat, ar fi ieșit frumoasă. Ar fi semănat și cu o chitară și cu o vioară. — N-ar fi semănat cu nimic. — He, he. Asta o spui dumneata. Ar fi semănat. Chiar dacă nu așa, tipar, Da mă bucuram că i-o fac eu. Ca dom' Negoiță i-ar fi făcut. — Nu i-ar fi făcut. Nici n-ar fi avut vreme și nici nu s-ar fi priceput. Nici dum­neata nu te pricepi. Nu te pricepi de loc. în locul dumitale a-şi băga-o în foc. N-aş mai amăgi copiii. Nu-i frumos să-i amăgești cu lucruri neadevărate. — Ți-e uşor să zici. Ai bani, dom' Sile. Că numa' cît mi-ai dat mie bacşiş face cît salariul meu pe o lună. Păi cu bani poţi să-i amăgeşti cu lucruri adevărate. Cu bani poţi amăgi şi oamenii mari, aşa cum eşti dumneata. Dar emite copiii. — Ce vrei să spui ? — Nu spun nimic. Ai dreptate. Nu-i nici vioară, nici chitară. Drăgănel băgă ţitera în godinul în care ardea un foc plăpînd. Se auzi o trosnitură, apoi un ţiuit de coardă frîntă. Prin fereastra cabinei Sile îl văzu pe Ionuţ alergînd. Strigă după el. Ionuţ se opri. Cînd văzu uniforma neagră făcu cîţiva paşi înapoi cu gînd s-o ia la sănătoasa, îl recu­noscu pe Sile. Veni cu mîinile în buzunare spre el. — Ce mai faci, Ionuţ ? Ionuţ dădu din cap în semn că „aşa şi aşa*. — Nu ţi-a fost dor de mine ? Ionuţ nu spuse nimic. — Ar fi putut să-ţi fie. Eh !... De mine nimănui nu-i e dor. Ionuţ nu răspunse. — Am venit să te duc cu mine în oraş. Aş vrea sa uiţi că uneori le ara bătut. Ionuţ se uită la Sile. Se înnegura. — Nici nu m-a durut. Am uitat. — Te-ai făcut mare, mă Ionuţ. — Aşa zice şi mama. Da eu m-am măsurat. N-am mai crescut. Am limbrici. De aia. •— Ba ai crescut. Uite, şi mîinile ţi-au crescut. Nu-ţi mai încap în buzunare. — Am buzunarele pline cu prune, de-aia nu-mi încap. — Ai obiceiul să furi ? — Mai fur din cînd în cînd. Sile se uită la soare. Soarele se ducea spre apus. — E tîrziu. Aș vrea să vii cu mine. Numai pentru o ora. Mama n-are să se supere. — îmi cumperi ceva ? — Poate am să-ți cumpăr. — Tot ce ne-ai trimis a fost foarte bun. Am mîncat cu poftă. Mama la început n-a vrut, pe^ urmă a zis că e o prostie să lase bunătăţile să se strice. Tu ai bani mulţi, Sile. Trecură colţul primei străzi. Sile îl prinse pe Ionuţ de mînă. Palma îi era zgrunţu­­roasă şi lată. Tremura uşor şi era caldă. Sile se uită la Ionuţ. Mergea cu ochii aplecaţi şi călca lătăreţ, ca un golan. — Tu acum eşti fericit că ai bani mulţi ? — Dacă tu acuma ai avea bani mulţi ai fi fericit ? — N-aş fi. — Atunci eu de ce să fiu ? — Mama zicea că... Ionuţ îşi retrase mîna din mîna lui Sile. Grăbit, îşi scoase praştia din buzunar, o piatră din celălalt buzunar şi ochi o cioară aflată în vîrful unui plop. — Cristoşii ei, dacă trăgeam un pic mai sus. Sile se uită în stînga şi în dreapta. Strada era pustie. Scoase din buzunar pistolul. Ochi cu atenţie. Trase. Cioara, după ce se agăţă în cîteva crăci se opri la picioarele lor. Ionuţ ţopăia de bucurie. — Mă Ionuţ, să nu ne vadă cineva. Fugiră spre o stradă lăturalnică. Ionuţ se ţinea de braţul lui Sile. Din cînd în cînd se uita la el cu ochii aprinşi şi recunoscători. Uitase de toate. Era fericit. — Dacă aş avea eu o praştie cu glonţ. Mama-masi ce-aş mai trage în ciori. — înjuri ca un birjar, Ionuţ. Ionuţ nu luă în seamă apostrofarea lui Sile. — Ai un pistol frumos. Albastru. Poţi omorî şi oameni cu el ? — Cu pistolul poţi omorî chiar şi oameni. — Dacă aş avea aşa un pistol i-aş face o chestie în cap lui Gavriluş. Dacă aş fi avut şi eu tată şi mie mi-ar fi cumpărat bocanci noi şi pantaloni. Poate nu chiar aşa de frumoşi ca ai lui. Dar vorba e că s-ar fi chemat că am bocanci şi pantaloni. Are şi o patină. Şi-a cumpărat o patină. Că eu o singură patină nici n-aş vrea. Să te fuduleşti cu o patină e­ ca şi cum te-ai fuduli că ai un singur picior. Ha, ha. Ajunseră în oraş. Ionuţ îl strîngea pe Sile mai tare de mînă. Nu-i era frică. Mal fusese în oraş.^ Dar voia ca lumea sa-1 vadă că se ţine de mîna lui Sile. îşi întîlni învă­ţătoarea, dar în loc s-o salute scuipă în dreapta şi se făcu că nici n-o vede. Intrară într-un magazin de îmbrăcăminte, apoi în unul de încălţăminte şi în altele. Cînd ieşiră din ultimul magazin se făcuse seară, dar Ionuţ nu mai era de recunoscut. Avea haine noi, groase, de stofă, bocanci, cu talpă adevărată, patine, iar sub braţ ţinea o chitară rotundă şi lucioasă. Mîna lui Ionuţ era transpirată de emoţie. Niciodată nu avusese o asemenea bucurie. Umbla mai drept. Mersul nu-i mai era atît de lătăreţ şi golănesc. Sire se simţea şi c­el fericit. Rămăsese fără nici un ban. Dacă ar fi avut mai mulţi i-ar fi cheltuit pe toţi. Nu-i făcuse bucurie numai lui Ionuţ, îşi făcuse şi lui. Strîngea pumnişorul fierbinte în mîna lui mare şi noduroasă din pricina nenumăratelor antrena­mente şi mîna aceea mică îl încălzea, îl făcea să se simtă bine. De mult nu se simţise atît de uşor la suflet. Poate de pe vremea cînd era de vîrsta lui Ionuţ şi după primul salariu luat de la C.F.R., unde lucrase la curăţitul liniilor de buruieni, venise acasă cu un ceas deşteptător. Aceea fusese prima lui mare bucurie. Cea de-a doua nu era cu nimic mai prejos decît aceea. Îl conduse pe Ionuţ pînă la jumătatea drumului. Nu voia să meargă cu el pînă acasă. Mai avea ceva de făcut. îşi luară rămas bun. Ionuţ era trist. Bucuria i se topise, tn locul ei apăruse iar tristețea cu care îl întîmpinase la început. — Mama are să mă bată dacă află că-s de la tine. N-are să te bata. Să-i spui să nu se atingă de tine. Ăsta-i cadoul meu pentru tine, de Crăciun. — Și tata, totdeauna de Crăciun îmi cumpăra haine noi cînd avea bani. Dar nu mi-a cumpărat haine decît o dată. Dacă tu vrei să fii tatăl meu și să-mi cumperi de toate crăciunurile haine noi, eu n-am nimic împotrivă să-mi fii tată. Dacă ar trăi tata nu s-ar supăra, nu-i așa Sile ? — Nu s-ar supăra. — Dar de cioara aia mi-e milă. Cu pistolul dacă tragi în ea nu mai poate să scape. Un pistol e un pistol, nu e o praştie. La praştie mai poate scăpa. La revedere, Sile. Sile îl urmări multă vreme. Mersul lui Ionuţ devenise iar lătăreţ şi golănesc. Fragment din romanul cu acelaşi titlu. 9 PAGINA 4 GAZETA LITERARĂ 9

Next