Gazeta literară, iulie-decembrie 1966 (Anul 13, nr. 27-52)

1966-07-07 / nr. 27

Aparatul românesc „cel mai simplu, cel mai ușor, cel mai lesne de condus» — afirma, pe bună dreptate, la vremea aceea, Inventatorul : VLAICU (1910) Primul turbopropulsor din lume : H. COANDA (1910) GAZETA LITERARĂ um CRONICA FANTEZISTĂ CÎŢI OAMENI ÎNCAP ÎN LUNA Dacă pe o frunză nu încape nici unul, dacă pe un noi- abia doi-trei sfinţi, cîţi oameni încap în lună ? E o regulă de trei simplă în faţa căreia încă ne mai scărpinăm în cap, meditativi. Sîntem singuri în faţa suprafeţii văzute a lunii, în faţa suprafeţii nevăzute a ei, sîntem singuri în faţa tuturor stelelor. Sîntem singuri în univers. Dacă ar mai exista şi alte fiinţe superioare ne-ar fi găsit. Două miliarde de ani, trei miliarde de ani de cînd există pămîntul le-am oferit şansa să ne găsească. De ce nu ne-au găsit? Ne-au lăsat aici cu muştele grămadă pe noi, să creştem şi să ne înmulţim în spirală. Pe mine nu m-a găsit nimeni. Am stat de vorbă cu vecinul meu şi mi-a spus că nu l-a căutat nimeni din cosmos nici pe el, nici pe bunicul, nici pe străbunicul lui. Aşa că toate năzuinţele ca nişte gheizeri îndreptate în sus, trebuie retezate. Noua religie a cosmosului trbuie tunsă scurt. E mai bine. Altfel vom avea într-o zi nişte deziluzii cosmice, care ne-ar fi fatale, ca şi prăbuşirile gravitaţionale , s-ar amplifica la infinit cu o viteză infinită. Aşa, privind lucid golul din jur poţi să te mai orientezi, încrederea în tine creşte. Sîntem singuri în univers. Dacă în infinitatea înstelată s-ar vedea barierele sau crucile, ce săgeată luminoasă s-ar îndrepta, indica­toare, spre pământ ca unicul purtător de conştiinţă ! Toată materia din univers am impresia că a fost „stricată“ pentru a reuşi materia superior organizată din noi. Infinitul şi-a pus în noi toate speranţele. Mi-e teamă să nu explodăm de atîtea speranţe. O, omule real, mai drag decît toate fiinţele imposibile din univers ! Ieşiţi seara în balcoane şi adulmecaţi bine de tot stelele , nici una nu miroase a transpiraţie. Ţi-e şi scîrbă. Nici măcar luna. Ea e zona inconştientă a pămîntului. Un bulb rahidian enorm. Depozit de in­conştienţă şi vise. De ce cînd te culci pe spate visezi urît ? De ce cînd pămîntul doarme noaptea pe bulbul lui tulbure şi galben şi prăpăstios visăm urît ? Pri­mii oameni care vor ajunge în lună vor face o că­lătorie ca şi când ar fi ajuns în capul lor, călcând pe pragul subconştientului, pe miile de semne pe care nu le vor înţelege, ca soldaţii romani pe cercurile lui Arhimede. Lipsiţi de gravitaţie ei vor pluti pe ici pe colo ca un gînd somnolent prin creier. Cred şi eu că luna e mai bătrînă decît pămîntul. Că e o stea rătăcitoare care s-a izbit de pămînt cu mult timp în urmă. Pămîntul s-a mai turtit un pic, i-au mai crescut nişte cucuie muntoase dar a ieşit în­vingător. Ba mai mult, a prins năvălitorul și l-a luat ostatec și-l poartă în cosmos legat de carul său ca Tamerlan pe Baiazid. Să fi trecut luna mai departe pe lingă pămînt, să fi alunecat mereu pe lîngă mi­lioanele de stele, tot n-ar fi găsit pe nimeni care s-o învie. Cînd te gîndești că toată bolta asta înstelată nu este capabilă să facă o frunză ! Şi noi oare călcăm pe ele, toamnă de toamnă, pe mormane de frunze, şi nu le observăm pentru că avem ochii holbaţi spre ..bolta înstelată“. Ce a făcut bun luna e că ne-a aco­perit puţin privirea, a pus un mic capac fierberii noastre în sus. Altfel toată presiunea noastră s-ar fi scurs în haos. Prin ea am realizat un echilibru bio­logic cu cerul. Un filtru pentru soare. Metalele din lună simpatizează cu acele de pe pămînt. De aceea dacă luna ar cădea încotrova ne-am simţi nenorociţi. Căci ea e de atîta timp acolo, încît am încorporat-o, ne-am adaptat la ea acizii şi sucurile noastre gastrice. Acoperindu-ne puţin cerul, luna ne-a făcut să ne gîndim mai mult la el. Să-l privim mai insistent. (Dacă nu în sus, unde să te uiţi ?) Să veghem mai mult. Cînd sînt de sentinelă soldaţii îşi pun sub băr­bie suliţa, ca să nu adoarmă. Luna a fost şi o astfel de suliţă. Dar pentru ce veghem noi, pentru ce a vegheat omenirea de la începutul lumii ? Poate că altfel nici pămîntul n-ar mai fi făcut nici o frunză. Cîţi oameni încap în lună ? Toţi ne întîlnim acolo — încăpem intr-un punct ca razele soarelui într-un focar. S-ar putea însă ca odată atinsă luna să se­­ destrame, să se facă cenuşă, praf şi pulbere. Fiindcă trebuia să moară demult, şi n-avea cine să stea acolo sus, ca un simbol. Dar în spatele ei trebuie să fie o altă lună, mai nouă, vreo altă stea, vreo altă slavă, ceva acolo. Trebuie să fie ceva. Că materie există peste tot şi spaţiu destul pentru toate iluziile. Omule, căruia îţi cresc unghiile pe drum pentru o oarecare stabilitate ! Zburând spre cer lasă-le să crească într-un ulcior, mari ca de vultur. Şi după ce se va spulbera ca nimica fiecare planetă spre care ai gîfîit şi pe care o vei atinge, toate de la lună în sus... atunci întorcîndu-te pe pămînt, înfige-ţi bine ghiarele în el. Să nu-ţi mai scape. Marin SORESCU INEDIT • V. VOICUIESCU CLEPSIDRA CLEPSIDRA veche las-o nemişcată. Atît întors, viaţa îţi toci Şi dintr-un gol în altul vînturată Cenuşa lumii nu mai pritoci. Pustiul vremii nu mai scotoci. Clepsidra noastră? Inima bogată, In care vie, făr' a o smuci. Iubirea pururi curge-nvolburată. Nisipul­­ sterp ţi-a spus vremelnicia Mă soară-te pe tine , veşnicia E, poate, doar un preţios fior. împărăţia clipelor de clisă N-o birui, numărîndu-i bobul, ci să Trăieşti eternul timp interior. CONTEMPORAN Nu mă-nspăimîntă cerul nici pămîntul; Pe unu­l calc, pe cellalt îl străpung­­ Sínt slab — sămîrtfa care-o suflă vîntul Pe stepele vieţii îndelung. Dar el mă suflă unde vreau s-ajung . Chiar dacă eşti la infinit de mine Dar ştiu că eşti să-ţi cai împărăţia, Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia O, Doamne, sínt contemporan cu tine Şi sínt contemporan cu veşnicia. NEMURIREA Rîvneşti să pui un capăt luptei grele Şi prin tumultul lumilor să treci Cu binele ce-ai savîrşit în ele Să te aşezi în linişte de veci? Ci-n van­­aştepţi răsplata viitoare Ca o odihnă după un sfîrşit Nu : nemurirea nu este o stare Ci o lucrare fără de sfîrşit. ADRIAN PAUNESCU SPRE PLUS INFINIT Numără, numără, tinere domn. Numără, numără, numără, Capul ridica­l din ceaţa de somn. Numără, numără, tinere domn, Inimă, patimă tînără. î deschide lupi, 2 aşteaptă, 3 odihneşte, 4 ia foc, 5 e o lebădă, 6 o treaptă, 7 e I, mai cu noroc. 8 da pe ghiaţa, 9 e haos — Şi vine 10, capăt de şir, E şi fereastră, e şi adaos, Lebădă, liră, linişti, delir. Numără, numără, tinere domn, Numără, numără ! Vezi cum coboară cifrele-n somn, Inima, patima tînără ? Leneş, prea repede, intră în somn. Numără, numără, tinere domn ! Numără umerii celor ce vin, Numără ochii celor ce pleacă Numără sîngele fie străin. Numără stelele care te-mbracă I Fruntea ridic-o din mări de somn, Numără, numără, tinere domn I Şirul din faţă răsteşte trepte. Iar înapoi dă pîraie mistreţe, Şirul de numere, neînţelepte, Bîntuie lava de suprafeţe. Numără clipe, numără lebede. Numără cumpene, descumpăniri. Numără negru, numără repede. Numără grele stele subţiri ! Fruntea ridic-o din măşti de somn. Numără, numără, tinere domn. Vezi peste toate o nebuloasă. O împletire fără contur. Un fum de ruguri, un coş de casă. Plasă murdară soarelui pur. Vezi printre linii şi peste linii. Vezi acea curgere care-a albit ? Mult mai departe, fiu al luminii. Se află veşnicul plus infinit. Pînă acolo zecile muşcă, Sutele bubuie, miile ard, Fiece zero devine cuşcă Pe cît te-apropii de miliard. Ş­i mai departe, şi mai departe , reci prin celulele cifrelor viu, Căci vii din zero şi vii din moarte. Şi din terenul minus pustiu Rupe din oase rîul de somn, Numără, numără, tinere domn Ca o enormă mare de spirt, In depărtarea fără cărări, Trece spre nouri, spre alte mări Şi se evaporă plus infinit. Foarte departe, ca o nălucă, Surdă fantomă de cifre vechi. Lasă perechile-n vid să se ducă Şi se însoară cu neperechi. Astfel dă semne el că trăieşte Cu cît dispare mai în adînc, Neomeneşte ci numereşte, El depărtatul biciuie lung. Gleznei desprinde-i fluxul de somn. Numără, numără, tinere domn ! Treci şi de 1, treci şi de 2, Rupe-i spirala lui 3 cu braţul. Du-te la 4, ca printr-un roi Care spre 5 îşi îndreaptă nesaţul Calcă podeaua marelui 6, Şi oglindeşte-l galben şi copt, în munţi de 7, în munţi de 8, 9 să pară-n oglinzi nervoase Şi vine 10 care rezumă 1 şi 9, 2 peste 8, 3 peste 7, 4 cu şase, Sine cu sine, 5 cel de gumă, Şi vine 10 din cifre arse. Şirul sfîrşeşte, suie din somn. Numără, numără, tinere domn ! Oh, ne atrage din pîlnii tulburi Muzici încarcă pe orice gest, Prin uşi, portaluri, şanţuri şi tuburi, Puţin teribil, puţin modest. Fals totdeauna, dar sociabil, Pletosul creştet şi l-a lovit De vidul negru şi inefabil, Marele, veşnicul plus infinit. Vîsle aşază, mişcă pe somn. Numără, numără, tinere domn. lată că ochiul, repetă numărul, lată că numărul capătă ochi, Roşu devine, pentru deochi, Dacă-i apasă bolţile, umărul. Carnea absoarbe, pentru rămînere, „Toată priveliştea cu cifre-n ea, Toată perdeaua lumii, de numere, încă din clipa cînd se năştea. Schimbă cu cifre, fermenţii de somn, Numără, numără, tinere domn ! Vezi, sînt acolo in depărtarea Ameţitoare, salturi de spirt, Unele cifre reflectă marea, Altele pasărea, altele sarea, Intru cinstirea lui infinit. Oh, ce ospeţe, ziua i-o laudă. Cariatidele curg către el, Suferă timpul fuga în fraudă A tot ce are nou şi model. Sărbătoreşte lucruri şi sînge Se-nfăţişează baterii lui. Fruntea femeilor pur îi răsfrînge Corul întîielor sale statui. Sorii le macină mărilor spirtul Şi-n risipire cu paşii rod Plus infinitul, plus infinitul Care pe numere e voevod. Numere, numere, numere, numere, Se nasc şi urlă, zboară şi vin, Plus infinitul arde rămînere In fiecare ca un destin. Mută destinul pe după somn. Numără, numără, tinere domn. Căci înmulţit de întreaga natură Dat în ecouri pîna-n trecut. Vorbit de ruguri, şi ars pe gură. Oricare număr ce s-a născut Poate să meargă pînă aproape De infinitul fără de scări. Pe teii lumii, pe clar de ape, Pe ameţeală şi pe mirări. lată cum­­ creşte o bază Albă de numere, marelui plus. 2 îl urmează, 3 îi urmează, Şi-s infinitul, nouă tradus. Tradu în ceruri, lutul de somn, Numără, numără, tinere domn. Oh, infinitul, plus infinitul Cum ne atrage sîngele-n sus, Plus infinitul, plus infinitul Numai prin numere ni s-a tradus. Dar e şi inima număr, şi număr E şi lumina din ochii tăi, Număr şi ochiul, număr şi-un umăr Văzut odată, în nişte clăi. Oh, cum ne ducem, cum ne Veşnic rîvnindu-l, dorindu-l mult Prin înfoiarea stelelor trecem. Prin desfoiarea lutului mut. El e deasupra şi-n toate părţile, Rîde în sunete ca un pian, Clatină hărţile, biruie morţile, El e văzduhul submarţian. Plus-infinitul, plus-infinitul, Timp care cade nou şi adînc Din orologii de lut, prin vidul La care numai genii ajung. Va fi şi ţara va fi şi vreme. Stea fericită cu zimţi de flori. Tot trandafirul lumii îl teme Şi îi răspunde cedînd culori Cu flori îmbracă-te în loc de somn, Rămîi în vreme, nouă rămînere. Numără, numără, tinere domn. Plus infinitul rămas în numere, Numai în numere, încă în numere, Numără, numără, tinere domn, petrecem. Paradoxurile, cu mult înainte de a sosi în mintea autorilor, capătă o ştampilă din partea realităţii. In 1966, cel mai bun mod de a fi realist îl reprezintă fantezia. Îmi voi dezvălui gîndul numai treptat, pentru că altminteri, ca în­tr-un roman de acţiune unde afli prea devreme deznodămîntul, nimeni n-ar mai citi aceste rînduri pînă la capăt. — Oricît aş preţui maşinile de frămîntat pastă pentru macaroane, îmi spunea acum un an şi ceva un statistician, le urăsc totuşi. îmi vine să urăsc şi betonierele care mestecă cimentul. Ele n-au nici o vină, fireşte. Dar, cînd eşti pus în situaţia de a aloca o sumă importantă pentru maşinile de calculat, îţi vine întotdeauna să te întrebi : Ce e mai important astăzi, în condiţiile noastre ? Să ai maşini de frămîntat paste, pentru alimentarea populaţiei, maşini care să dea betonul nece­sar locuinţelor ca şi marilor construcţii, sau maşini de mestecat cifre ? — Dar chestiunea nu se pune ori­ori... M-a întrerupt cu un gest : — Ştiu, nimeni nu s-ar gîndi să le opună în practică. Te-ai întrebat însă vreodată cît de complex este un tractor dintre acelea cu care ne mîndrim şi oare, cu şenilele lui puternice, înaintează pe piaţa mon­dială ? Din memorie, socot că uzina are în nomenclator vreo 60 000 de piese. Inginerii care fac cererea de materiale au de bifat un cata­log cu vreo 80 000 de poziţii. E un lucru excelent, e marea complexitate a tehnicii noastre, simplificarea şi standardizarea vor merge mină în mînă cu diversificarea, vom ajunge la cifre fantastice — dar treaba asta nu se mai poate face cu plaivazul şi nici cu mintea cîtorva oameni, oricît de străluciţi , ai nevoie de alte şi alte calculatoare, tot mai perfecte. Din păcate, autorii de scrieri ştiinţifico-fantastice, ca şi cei de repor­taje „s. f.“, au vorbit atîta şi uneori atît de interesant despre aceste calculatoare fabuloase încît, în mintea multor cititori, ele au devenit creaţii strălucitoare ale unui viitor fantastic şi nu unelte la fel de te­restre ca brăzdarul plugului. Mi-am reamintit de statisticianul meu la Congresul IX, cînd rapor­tul sublinia complexitatea crescîndă a societăţii noastre şi l-am reîn­­tîlnit deunăzi, cînd se desfăşurau lucrările Marii Adunări Naţionale. Mi-a arătat un pasaj din cuvîntul rostit de secretarul general la ple­nara C.C. al partidului, pasaj în care tovarăşul Nicolae Ceauşescu relua mai pe larg o idee exprimată în repetate rînduri : „Creşterea amploarei şi complexităţii economiei solicită în mod im­perios introducerea unei evidenţe economice stricte, cere îmbunătăţi­rea sistemului informaţional economic şi folosirea pe scară largă a teh­nicii electronice de calcul în proiectare, la programarea producţiei, în transporturi şi în alte activităţi economice.“ I-am spus că va primi curînd calculatoare noi şi m-a privit extrem de mirat : — Crezi că despre asta vorbeam ? Nu, domnule, calculatorul îl şi am, e formidabil, dă peste 1 800 de date pe minut — înseamnă, de pildă, că planul acela de materiale despre care îţi vorbeam, cel care cere vreo 2 000 de pagini dactilografiate şi munca de o lună a nu ştiu cîtor oameni, e rezolvabil în vreo 20 de minute, ba mai mult, mă averti­zează cu mult înainte de primejdia oricărui gol în aprovizionare, dacă ştiu cum să-l hrănesc. O să-i dăm mai întîi să înghită recensământul. Noi, deci, sîntem mulţumiţi ; aici însă era vorba de altceva, de prin­cipii , e vorba de însuşi rolul ştiinţei, al planificării, de ştiinţă şi mai precis de anumite ştiinţe, ca adminst­raţia, fără de care alte ra­muri, să zicem cele tehnice, nu mai pot s-o scoată la capăt. La rîndul meu, vreau să-l asigur pe cititor că „nu despre asta era vorba“, nu despre calculatoare, ci despre un principiu, care mă ur­măreşte pretutindeni unde merg şi care are puterea şi stăruinţa unei idei fixe, ba chiar ar putea fi confundat cu aceasta, dacă nu ar ţîşni din cele mai concrete şi super-concrete creuzete şi cuptoare ale rea­lităţii, fie ele băile de aluminium ale Slatinei, noul cuptor bucu­­reştean al „specialelor“ sau materialul care în alte ţări poartă nu­mele de „concret“ şi pe care noi îl cunoaştem sub denumirea de be­ton. Acest principiu — care poate fi exprimat într-un singur cuvînt — se manifestă în aspecte foarte diferite ale vieţii noastre, înfiinţarea noilor tipuri de licee şi sublinierea însemnătăţii pe care o are cul­tura generală sau consfătuirile recente cu oamenii de profesii dife­rite, din regiuni diferite sau înfiinţarea unui consiliu al cercetării ştiinţifice pe ţara întreagă. In ce constă acest principiu ? Cu cîţiva ani înainte, mai găseai cîte un cadru economic care nu era prea convins de însemnătatea muncilor aşa-zis indirect produc­tive, mai ales de planificare, calcul şi proiectare, pe cînd azi există unii care, la cele mai simple chestiuni pe care le-ai pomeni în faţa lor, îţi invocă marile calculatoare ale viitorului şi marile investiţii, chiar atunci cînd e vorba de, să zicem, un simplu bon care trebuie scris cu plaivazul şi care are inutil de multe rubrici, prea puţin spaţiu pentru cuvîntul gata tipărit, acela ce nu-ţi cere decît un simplu şi rapid efort de bifare şi prea mult spaţiu pentru cuvîntul ce se cere scris, cu creion chimic, încetul cu încetul, prin mare caznă şi pier­dere de vreme. Sau — înainte de a enunţa principiul despre care este vorba — să luăm alt exemplu. Un inginer şef de secţie îţi spune „dau treizeci de motoare pe săptămînă­.., dar un şef de serviciu administrativ uneori nu-ţi spune cîte hîrtii dă săptămînal, ci „am treizeci de oameni în subordine“. El tinde — n-am descoperit eu asta, e un exemplu clasic* trecut în manualele elementare de administraţie — să aibă cîţi mai mulţi oameni în subordine, socotind că după asta se măsoară şi importanţa sa, pe cînd şeful său — e un fenomen invers, descris în aceleaşi manuale — socoteşte adesea că orice reducere a oricărei scheme va însemna, neapărat, o economie. Duceţi-vă însă pe strada Snagov şi admiraţi clădirea în construcţie a cărei unică destinaţie este proiectarea prefabricatelor în arhitectură : şapte etaje, un turn patrat cu latura de 24 metri şi cu un miez rotund, fără camere (pereţi montabili sau nu, după nevoie ; oricum, nu va fi gălăgie, pereţii sunt absorbanţi), duceţi-vă la Timişoara sau Braşov, la direcţiile de sis­tematizare sau la noua uzină de maşini-unelte bucureşteană, exami­naţi planurile viitoarei Politehnici şi apoi amintiţi-vă că, nu cu prea mulţi ani în urmă, orice reducere a oricărui număr de proiectanţi era socotită o economie necesară şi fatală, cînd azi facem clădiri mari numai pentru proiectanţi, al căror număr a crescut. Dar nu e vorba aici nici de reţete generale — uneori sînt prea mulţi, alteori prea puţini, judecata se face de la caz la caz — nici de a dezbate problema raportului dintre mecanizarea muncilor intelectuale şi mina de lucru — ar merita o dezbatere separată, pentru că există şi aci prejudecăţi — ci e vorba de altceva. „EMANAŢIE A GÎNDIRII*, astfel a definit secretarul ge­neral al partidului planul cincinal adoptat de Marea Adunare Naţională, o operă care este emanaţia gîndirii şi înţelepciunii întregului partid, tuturor celor ce muncesc. Gîndirea, acest factor fantastic şi nemaipo­menit de realist, acest efort temut de comozi şi urît de proşti ca fiind subversiv, gîndirea colorează tot mai puternic criteriile de apreciere şi parametrii complicaţi pe baza cărora ia azi hotărîm­ oricine, de la dispecerul energetic care are de ales între mii de variante pînă la strungarul care îşi alege calea de atac în execuţia unei piese, gîndi­rea, despre care la Congresul IX se spunea că o plătim încă scump la unele importuri, gîndirea care te obligă să corelezi eforturile mi­lioanelor de oameni nu în virtutea primului impuls, oricît ar fi el de bine intenţionat, ci, aşa cum spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pe baza unei analize aprofundate a legilor obiective care operează în economia noastră, cu grijă pentru excluderea manifestărilor de subiectivism. In liceu, înaintea cunoştinţelor înguste, acelea de cultură generală, deasupra judecăţilor parţiale, ştiinţa de a judeca, inteli­genţa, iar în plan, în lege chiar, includerea cercetării ştiinţifice, pune­rea în plan a temelor de cercetare, de loc mai prejos de perechi încălţăminte, recunoaşterea omului aşa cum e, din cap pînă în pi­cioare, şi a societăţii aşişderea. — iată cîteva din treptele de ascen­siune a drumului gîndirii, gîndirea care îmbibă şi caracterizează tot mai puternic efortul muncitorului de la tabloul de comandă sau cel al proiectantului care mută efortul fizic în ante-calcul. La gîndire ne obligă dorinţa noastră de a lucra în aşa fel ca gene­raţiile de mîine să poată intr-adevăr spune : „înaintaşii noştri au făcut totul pentru a asigura poporului o viaţă îmbelşugată şi fericită*. Poporul nostru, milioane de comunişti şi muncitori de toate mese­riile au investit de-a lungul anilor şi investesc în construcţia socialistă enorm de multă energie, şi nu pot sta indiferenţi în faţa roadelor. Numai un indiferent poate stropi la grămadă cu cuvinte sfinţite, deo­potrivă cele bune şi rele : patriotul vrea mai mult, mai bine, mai repede, nimic nu i se pare destul de bun pentru poporul său. Mîndria patriotică pentru trecutul de față este urmată nu de un punct, ci de o virgulă cerînd mai înalta continuare în zilele noastre, comparaţia nu cu ceea ce se află înapoia sau dedesubtul nostru, ci cu cele dinainte şi de deasupra, nu orbeşte, ci prin gîndire. Elementul fantastic mai are de primit multe lecţii din partea rea­lismului. E plăcut să mergi ca reporter, de-a lungul anilor, la Galaţi sau Hunedoara, să vezi un utilaj nou, fantastic de automatizat, şi să scrii despre el şi despre felul în care s-au dezvoltat oamenii. Din documentele de partid recent publicate reiese însă că mai avem o sută de raioane de loc sau slab industrializată,­­dintre care 70 urmează să fie chemate la datele moderne ale vieţii industriale în cei cinci ani înscrişi pe tabelul dezvoltării noastre imediate. Iar marele paradox este că realismul cel mai real cere imaginaţie. Sergiu FARCAŞAN REALISMUL CEL MAI REAL Sus , o clădire a viitorului apropiat, aşa cum şi-au imagi­nat-o arhitecţii , structurată pe o coloană vertebrală verti­cală, care va economisi timpul locatarilor inlesnindu-le o mai rapidă comunicare interioară. Profilele curbe vor asi­gura lumina necesară oamenilor şi grădinilor suspendate. Jos , o izbutită realizare a proiectanţilor și constructorilor noștri, la Craiova. PAGINA 3

Next