Gazeta literară, ianuarie-iunie 1968 (Anul 15, nr. 1-26)
1968-01-04 / nr. 1
ARHIVA ALBA Arhivă sentimentală Cele două noţiuni — arhivă şi început de an — se desfid cetl puţin provizoriu, se atrag şi se resping reciproc, ca şi polii planetei... Ce arhivă ne poate oferi prima foaie de calendar, nemaculată nici măcar de fulgul iluzoriu al unei zăpezi nădăjduite ? Ce depozit nou de secunde poate înclina balanţa celor 365 zile de ieri ?... Arhiva noastră ar trebui să semene cu fila neîncepută a unor promisiuni. Ar trebui să aducă, oricît de puţin, o urare, dar fiind a treia zi după urări, ar trebui măcar să scînteieze ca o sorcovă de cuvinte. Ce cuvinte efemere şi proaspete să aflăm între şi pentru făcătorii de cuvinte ?... Vom lăsa deci arhiva albă, ca o propunere de armistiţiu între taberele de critici disputîndu-şi primatul unui cuvînt definitoriu, privind o specioasă chestiune de moştenire literară ; vom lăsa arhiva albă — imponderabilă cărămidă la soclul unei viitoare glorii artistice, încă fără nume ; vom lăsa gol spaţiul acestei zile literare — 4 ianuarie 1968 — cu nădejdea să ne întoarcem rodnic asupra ei, la anul, încununînd-o retrospectiv cu lauri. Ce ne-au adus aceste prime ceasuri din an ? Nu vom anticipa asupra paginilor colegilor noştri, dar vom desprinde — necitindu-le încă — un sentiment de siguranţă, rezultat din recolta de carte bună a anului care a trecut. Am certitudinea unui mai acut sentiment de responsabilitate, unificînd vîrstele, conferind scrisului demnitatea de profesiune, ridicîndu-i pe purtătorii condeiului la un prestigiu echivalent cu apel al mînuitorilor de unelte grele. Condeiul se va putea ridica în anii ce vin, o nădăjduim, la calibrul de unealtă grea. Am certitudinea unui drum, deloc ușor, în care greutatea cuvîntului scris să crească direct proporţional cu iradierea cuvîntului în conştiinţe. Am certitudinea că scriitorii, de toate generaţiile, vor face totul ca, legîndu-şi trainic numele de numele ţării, vor ridica fiecare pagină sau carte la demnitatea de ţară de a cărei suveranitate şi frumuseţe să răspundă ei înşişi, pe deplin. Am certitudinea că solidaritatea noastră de răspunderi se va lega mai nemijlocit cu solidaritatea obştească, aceea care face din fiecare an al României un an de strălucire. Şi, fiindcă la început a fost Cuvîntul, avem certitudinea că acest cuvint al nostru nu se va lăsa așteptat... Paul ANGHEL ■»«««■lin CAPRA între anii 1940-1950 există în literatura română o fază de tranziţie, în genere puţin cunoscută şi care merită să fie discutată sau măcar prezentată. Dintr-un studiu pe care l-am consacrat, aleg notele despre doi istorici literari. Contribuţia lui D. Caracostea (1879-1965) la progresul criticii româneşti se reduce la făurirea a două concepte estetice care au avut o influenţă neaşteptată asupra limbajului critic al tinerilor cu superstiţia metodelor „ştiinţifice“. întîiul concept este acela de expresivitate (fre. expressivité) inventat în scopul de a demonstra că limba română, ca şi celelalte limbi, are valori expresive şi poate fi consideratăca un „stil supraindividual, modelator virtual al oricărei creaţiuni“, ca o „instituţie de artă“. Pe urmele lui K. Vossler (Die Nationalsprachen als Stile — publicată în Jahrbuch für Philologie, I, 1925), M. Grammont (Les vers français), J. Vendryes (La phonologie et la langue poétique), Mukarosky (La phonologie et la poétique) etc. D. Caracostea stabileşte mai întii „tipologii” de cuvinte după poziţia accentului şi încadrarea vocalelor între consoane, clasifică fonemele pe categorii (luminos-întunecos, închis-prelungit, neted-aspru), conchide că limba română are un caracter trohaic şi că specificul naţional ar consta în prezenţa „estonului“, (aşa se numeşte un fonem expresiv) şi scurt (asilabic). In aplicaţii la texte literare, criticul nu deduce expresivitatea cauzal, din simpla existenţă a estonului, care nu-i decit un „acompaniament“, adăugîndu-se la valorile expresive de conţinut, totuşi accentul analitic cade pe fonologie, deşi aceasta nu contribuie cine ştie cît la lămurirea emoţiei literare. Aşa în finalul din Mioriţa : „Iar la cea măicuţă Să nu spui, drăguţă, Că la nunta mea A căzut o stea, C-am avut nuntaşi Brazi şi păltinaşi Preoţi, munţii mari, Păsări lăutari, Păsărele mii Şi stele făclii.* impresia de „liniştită măreţie şi nemărginire* a nunţii devenite simbol colectiv al morţii ar fi întărită, după critic, de structura fonemelor, în speţă de prezenţa lui scurt în douăsprezece din şaptesprezece cuvinte şi la sfîrşitul tuturor rimelor: „Ceea ce sporeşte valoarea expresivă a acestui fonem este că, potrivit mediului acustic în care se află şi mai ales sunetului precedent, se poate mlădia celor mai felurite cerinţi expresive. Paralel cu paralelismul sintactic al celor două obiective cîrmuite în interdicţia să nu spui, există şi un paralelism în distribuţia fonemelor. Să observe cineva cum, în opoziţie cu a accentuat, de şase ori repetat în rimă, apare sub puternic accent, de cele mai multe ori în coloană simetrică, vocala sumbră, la început în rimă, apoi la mijloc de vers, sub accentul viu al celei de a treia silabe. Şi într-acest ansamblu de tainic descrescendo, în care solemnitatea maiestoasă este înfrăţită cu tristeţea firească în faţa morţii, apare într-al doilea tact sintactic, începînd cu versul c-am avut nuntaşi, acel multiplu zvon de scurt, care culminează pe linia descrescendo în prelungirea ultimelor două rime“. Autorul trage încheierea că imaginea munte-însurătoare, „bun comun sud-est-european“, e tipică mai ales în folclorul nostru, pentru că „limba noastră îi punea la dispoziţie estemul necesar impresiei finale, acel vag nesfîrşit care o încunună mai scurt ! Al doilea concept este acela de creativitate, derivat din it. creatività şi explicat confuz ca încordarea artistică iscată de o „trăire“ dualistă a existenţei care duce la înfăptuirea capodoperei: „Orice atitudine implică opoziţia faţă de alta. La adevăraţii creatori, aceasta este însoţită de nevoia de a elimina tot ce este străin de rezultanta întruchipării noi. Este forma artistică a nevoii de unitate a sufletului omenesc. De aici se naşte iluzia că te adînceşti într-o structură cu totul omogenă şi din care a fost eliminată orice contrazicere internă. în realitate însă, dualitatea tensiunii creatoare este pipăită în dominantele expresiei, cum se vede în fiecare creaţiune ...” Criticul vrea să spună că spiritul se realizează în opera de artă printr-un proces treptat de selecţiune a formelor pînă la desăvîrşirea finală. Aşa Luceafărul lui Eminescu a trecut printr-o fază de simplă traducere a unui basm (Fata în grădina de aur) şi printr-o serie de depăşiri succesive, călăuzite de o „formă internă“ (vinere Form) s-a cristalizat în poema pe care o cunoaştem. Concepţia lui Eminescu din Luceafărul ar corespunde conflictului femeie-zeu şi ceresc-pămîntesc din basmul popular şi din mitul Amor şi Psiché (din Apuleius). Cînd intuim acest factor modelator supraordonat în poem, creativitatea poetului, adică stăruinţa lui de a plăsmui, ni se lămureşte şi totodată avem şi un conspect al întregii opere. Metoda e aceea a lui Dilthey (Das Erlebnis und die Dichtung) şi Oskar Walzer, cel care voia să întemeieze o estetică „organismică“ (Organismus Aesthetik). In ultimă analiză, termenii creativitate-expresivitate, ca şi aceia de intuiţie şi expresie din prima fază a esteticii lui Croce (1901), se confundă, expresivitatea fiind tot una cu creativitatea, altfel zicînd cu creaţia. O astfel de poziţie ar fi menită să împace critica de conţinut cu aceea exclusiv formală. Formidabila armătură „ştiinţifică* anihilează însă faptul literar cercetat, gustul însuşi al criticului, descoperitor în literatura contemporană a obscurului poet Gabriel Doina (Nicolae R. Urdăreanu), fiind şovăielnic. Elev al lui D. Caracostea şi urmaş la catedră al lui Gh. Bogdan-Duică, D. Popovici (1901 — 1952) pune în ale sale Cercetări de literatură română (1944) erudiţia filologică, arhivistică şi comparatistă, trasînd portretul intelectual al lui I. Heliade-Rădulescu, căruia îi mai consacrase două studii şi a cărui operă începuse s-o editeze selectiv, analizînd poezia şi proza lui D. Bolintineanu, primele mărturii de teorie literară în cultura română (la Miron Costin, D. Cantemir, D. Eustatievici, Macarie, Ienăchiţă Văcărescu), pe Vasile Alecsandri şi generaţia Junimii, pe Cezar Bolliac (romantism şi socialism în definiţia poeziei), evoluţia concepţiei literare a lui G. Bogdan-Duică, scrierile lui Ulysse de Marsillac și Ange Pehméga. Interesul special pentru „ideologia“ scriitorilor explică lucrarea La littérature roumaine l'époque des lumières (1945) care are meritul de a fi întîia cercetare de ansamblu asupra iluminismului românesc sub raport cultural, din nefericire cu o foarte slabă percepţie a fenomenului literar (autori ca I. Budai-Deleanu, C. Conachi, Goleştii şi Văbcăreştii sunt studiaţi sub raportul concepţiilor şi prea puţin din punct de vedere artistic). Lucrarea era depăşită sub aspect filozofic la data publicării de studiul mult mai consistent întreprins cam în aceeaşi vreme de Lucian Blaga. Din cursurile ţinute de D. Popovici la Universitatea din Cluj au rămas prelegeri despre Romantismul românesc şi două lucrări litografiate despre poetul naţional: Eminescu în critica şi istoria literară română (1946) şi Poezia lui Eminescu (1948), capitole: Introducere, Biografie, Momentul literar, începuturile poetice, Primele afirmări, Poezia cetăţii umane, Poezia erotică, Poezia mitologică, Poezia titaniană, încheiere). De oarecare circulaţie se bucură conceptul de „titanism* aplicat de D. Popovici în studiul lui Eminescu după cartea comparatistului ceh Vaclav Cerny, Essai sur le titanisme dans la poésie romantique occidentale entre 1815—1850 (Praga, 1935). In rest, analiza lui Eminescu, nu mult deosebită de aceea a lui Bolliac, rămîne la D. Popovici tributară lui D. Caracostea. DOI ISTORICI LITERARI GAZETA LITERARĂ . MHAI BEMUD ! DRUM Un Canaan cu rîuri de lapte şi de miere, Aşa-mi păreai văzută de pe sublimul munte Pe-a cărui detunată şi cenuşie frunte Gravat era cuvîntul cu stele mari : Tăcere. Iar să te văd mai bine’nălţam într-una trepte, An după an, din culme spre ceruri tot mai sus, Şi număram tofi sorii plecaţi către apus Şi revenind cu raze ca suliţele drepte. M-am pomenit la urmă că n-am material — Nu-s chiar fără de capăt rezervele interne — Să duc în nesfîrşire avîntul ideal Şi să găsesc formula duratelor eterne. E ultim poate pragul pe care stau acum Privind această vale de plîngeri şi de îngeri în care, omenire, te bucuri tu şi sîngeri. Şi află că-nainte e drum şi iarăşi drum ! G. ALBOI PATHU IMNURI 1. Pentru pamint Cînd se zbate vîntul sfînt latră cîinele-n pămînt latră-n curtea harului vechi legat la gîtul cronicarului. Copt pămînt în trup răsfrînt Rod făcut de omul mut într-un secol nevăzut. Un cuvînt crește-n pămînt. Stă de pază-n cuibul lui Cîinele Pămîntului 2. Pentru cimpie Cîini de fum latră la drum unde lele trec duium, în eterna lui cîmpie timpul meu cînd o să vie o să fie că nu ştie unde-i capul capătul unde n-am zburat destul. Cîmp cosit de om pîrlit şi de turme tăvălit. Iarbă deasă zbenguită sus pe casă cînd bobocii stau să iasă, iarbă rară amărîtă și amară. Trogot lung către fluviul îndelung cînd fecioare-n mîîni cu soare peste pîntece se ung. Trupul meu s-ar fi tocit dacă te-ar fi ocolit. 3. Pentru fluviu Cîini de piatră-n apă latră către focul de la vatră. Fluviu-mpins de roata morii cînd în suflet cad cocorii de pe Dealul Nimănui Fluviu-tară zar zvîrlit între ţărmul dac şi scit Fluviu tras către marele popas. De din sus de la Apus către valul nesupus unde trupul meu e dus. 4. Pentru munte Cîini de piatră-n munte latră. In fruntea berbecului stă o piatră nestemată luminează lumea toată. Munte-țară duhurilor care zboară, pumn zvîrlit peste cîmpul rătăcit. Rebegit de ploaie stol dă pădurii rotocol pîn-la pomul cu nămol. Suflet pur rezemat de cerul sur. Lîngă piatră tot mai latră către vîrful muntelui cîinele ciobanului GH. TOMOZEI OGLINDA RĂSTURNATĂ Nisipul zăpezii se coace In carnea ta, carnea dinţilor şi a oaselor şi a scuipatului — sîngele îţi gîlgîie-n trup, — sîngele genunchiului, al literelor şi al distanţei, cenuşă curge din numele tău, omule, somn putred rodeşte pe tine broaşte şi melci, buzele roşii sînt singura ta hrană iar apă e pentru tine sudoarea la gleznele statuilor ivită. Iată-te : strivit de vertebrele dărăpănatelor garduri dincolo de care cineva doarme de trosneşte casa şi-ţi rumegă memoria abandonînd vinele goale ca pe paie de aur naiv, aur de circar, de ghioc şi cercel.. Iubitele cad peste tine ca păsări de ceară şi se trec, atunci cînd le strigi şi nu rămîn decît poleială pe unghii şi rămîn abur pe cifrele ceasornicului. Nici una nu te-a luat cu tine-n moarte, nici una nu te-a luat în neuitare, ale altcuiva totdeauna, altcuiva cu piele de mîl... Pentru că ninge şi zăpada ouă în carnea ta corăbii, te mai caut încă în odaia de demult visată, a dragostei singure. Dar pentru asta trebuie să-ţi ard din creier, neghioabele amintiri, culorile prizoniere în ferigi lungi de alcool şi floarea galbenă pierită în văzduh precum ţigarea condamnatului la glonţ în ceafă... lată garoafa cu vin, iată femeia de umerii căreia voiai să te spînzuri, iată îngrozitorii tăi pereţi văruiţi cu îngeri suavi, şi cu cimitirul pe care-l înconjură : lampa sapă o groapă pentru capul tău, patul îţi inventariază săruturile, clepsidra rosteşte discursul final, iar masa zvîrle peste tine cîţiva pumni cu vocale. Ne despărţim aşadar, omule care sînt eu, coboară fruntea ta dungată de lumina portretelor sticlind sub praf fir singur în iubire şi-n ţipăt. Luminarea arde a toamnă, discurile de patefon se lăbărţează în scrin, de amintirea mării, trec berze prin deschizătura cheii şi cazi în joase poze de recruţi. Acum mi-e somn, mi-eşti tu, mi-e singur... SUAV ANAPODA Urcă în fiecare noapte la mine, la etaj, vînătorul cu calul lui. Sună, destup odaia, îe aşez în fotolii şi scot rachiul. Calul ronţăie capodopere şi bea discuri de patefon. Discutăm despre vreme. Mi se prezintă vietăţile împuşcate : o căprioară, un urs, un mistreţ, zvîrlim totul pe plită şi-apoi moţăim. Calul îşi pileşte potcoavele, cască, apoi vînătorul zice : Ţi-am adus şi nişte mesteceni, un pîrîu şi ceva lună (dar nu cea mai bună bucată că stătea să plouă). Muşc din lună, aşez pîrîul în scrin apoi mai torn rachiu, pun Aznavour şi stăm picior peste picior pînă se frige mistreţul. Apare în prag da nu ne place, nu-i fript de-ajuns, el bombăne şi sare la loc, pe plită. Bag un ceas cefere pe foc (cu pendula frig ursul iar cu ceasul brăţară al iubitei, inima căprioarei) e cald, e noapte, e cafea şi cînd întorc Aznavour calul mănîncă discul ca pe o foaie de salată. Mai fumăm un mesteacăn, rupem o ciosvîrtă de mistreț (Sînt bun ? întreabă. Bunule, îi spunem, să-l bucurăm și pe el) apoi vorbim de amor, eu arăt o poză , marea în haine de duminică, el un bilet de loterie, iar calul, poza lui Cassius Clay, la doi ani, pe blană. Ne distrăm grozav, ne facem comozi (ne-am scos potcoavele de la manşete) şi cînd ei pleacă rămîn îngrozitor de trist. Sparg, ordonat, paharele, moartea din rănile vietăţilor şi, de la geam îi văd pe prietenii mei suiţi pe tramvai. Noaptea se şterge şi ea de pe pereţi şi caut somnul cu ochii podidiţi de frunze şi păsări... ajung fantastică MASCAŢII Ilustraţii de TOMA ROATA MARIA BANUŞ IN FAŢA LOR O, cum vă pizmuiesc, transfiguraţi corifei, arhaic surîs apollinic sau tragice măşti în ruină, dar mereu mîntuiţi în măsură Vocea mi-e spartă. In disonanţe mă aflu. Rotundele numere mă fascinează şi mă resping. AMURG LA GENOVA M-au invadat maşinile, au urcat scările roase, au intrat sub portalul găunos, m-a invadat vuietul, s-a căţărat în clopotniţă şi-mi scutură pletele vechi, încîlcite cu noroi şi sare marină, m-au invadat precupeţele cu fructe galeşe, suculente, marchitanii, lipscanii, suluri revărsate de stambă licăritoare, m-au invadat generaţii de şobolani, cohorte de peşti ruginii, ancora mi-atîrnă neagră în băltoace de păcură, la locanda din port, clocot de voci italiene, gîlceavă, explozie vitală, în amurgul tulbure, gras, limba lor iute, rîsul lor oacheș, săgetează aurul mort, undele soioase, gălbui, se strecoară triumfător printre figuri de beton și catarge fantomă. FLORENŢA, IMPRESIE Arno turbat şi-a lăsat mîzga pe cheiul jupuit, de piatră. Acum a secat. Te simt, dinele de cenuşă lichidă, stă ascuns, cu botul pe labe, jos, în stratul cel mai afund. Mai sus, la nivelul de mijloc, pe Ponte Vecchio, curg iar măruntele, sfintele zile, cu aurul lor autentic şi carp, brăţări şi colane, boabe de rubin, de coral, licăritoare chemări . Să fim frumoase, fetelor, zilelor !.. Şi mai sus, în aer, profil grottese, campanile, tăcere, extaz de piatră, pur contrapunct la ţipăt şi sînge, divină comedie, pe trei orizonturi etajată Florenţa îşi leagănă geometria-balsam, arca salvării peste albia tulbure, necunoscută. 1967 disociații DAGNNA 3 AL PIRO