Gazeta Transilvaniei, iulie-decembrie 1884 (Anul 47, nr. 109-245)

1884-12-01 / nr. 231

Onorabilă şi adânca întristată adunare, jalnici ascultători ! Feţele triste, înbrăcămintea de doliu, sunetulă do­­losit­ală clopotului, cortegială funebru şi cântură de jale, tóté, tóte vedesc­ o profundă durere a unei perderi ne­­reparabile! Bărbaţi esperţi, după posiţia lor, chiămaţi a tracta morbulii în corp­ulii omului, şi-au datu tóta si­linţa a conservă sphinteia divină, carea dă viaţă, şi ei până in momentul­ din urm­ă puteau se întindă o ratfă de speranţă celora din jurul­ morbosului. Eu însă nicî atâta nu potu, căci cruda realitate, în totă a sa îngro­zire, ne presentă trista iconă a perderei noastre; cu toate acestea roia mea grea este de a mângâia. Acum de unde voiu putea alege cuvinte, care se aducă balsamulă vindecatorii de atâtea inimi? De unde se potu scoate apa tămăduirei pentru atâtea suflete în­tristate. Fiică mi-este, că tocmai învocândă aceste mijloace, voiu sângeră mai multu rana inimilor­ întristate. Frică mi­ este, că tocmai aceste medicamente voiu slăbi nervii atâta de alteraţi, şi în locu de mângâiere, voiu adauge la durerea lor o noue dureri! Frică-mi este, că în locu de speranţă, pe carea medicii până în momentele din urmă puteau să o întindă, eu voiu causă disperare ! Cu toate acestea, rolul­ meu este de a încercă aceasta misiune grea ! »Nu da inima ta întristării, aducându-ți aminte de cele ce potu urma. Nu uita că nu este întorcere, și acestuia nu-i vei ajuta, era ție îți vei face rău.« — Acestea le face înțeleptulă fiu alu lui Sirac­h! Cine este acesta pe care ilu plângemu? Cine este barbatulu, care ne-a causatu acestă durere adâncă? Cine este individulu pe care l’amu perdutu pentru totdeauna? Oh, acesta numai pena lui ușoră, numai mintea lui ageră, numai modesta și demna lui purtare, numai se­­rioasa și bărbătesca lui pășire în publică, — ne-a putut’o spune! — eu, ca amiculu lui, nu amu m'cî chiămarea, nici puterea ,sufleteasca în acesta momenta de supremă durere ! — veni-voiu alții și o voiu face acésta, și eu nu mă voiu mira de calitățile lui spirituale, dar voiu ad­mira pe individulü, care le va sei oglinda în totă pu­terea lor­. Georgiu Secula nu mai este — căci elu este barbatulü de care vorbescu. — Georgiu Secula, amiculü nostru, ne-a părăsită intr’unu timpu, când avem o mai mare lipsă de talentulü seu escelentü. — Georgiu Secula, scumpulu nostru amicii, nu a fostut numai noué scumpă. — Georgiu Secula a fostu scumpula naţiunei române. Oh, tu săracă naţiune! Nu vei plânge oare, împreună cu rudeniile şi amicii lui, trecerea lui de aici atâtă de timpuriu? Tu atâtă de săracă de asemenea bărbaţi, ai datorința a Te desdăuna în fii lui, pe cari ți’i lasă ca ereditate, unica ce-ți pole testa, — ai tei se fie ei, pre­cum alț teu a fostu tatala loru; — și ceea ce tatălă nu a putută presta pentru scumpa lui națiune, treeendu de aici în anii cei mai viguroșî ai etății lui, se succeda fiiloru lui. Georgiu Secula nu mai puţină a fosta şi patriotă mare, ela şi-a iubită patria ca şi naţiunea, şi păşirea lui resolută, pe faţă, a atrasă admiraţiunea chiar şi a com­­patrioţilor, de altă naţionalitate, şi pentru aceasta resolu­­ţiune bărbătâscă a fostu respectată şi stimată de toţi, cu admiraţiune şi chiar cu iubire întâmpinată. Georgiu Secula a fost, totodată şi credincioşu fiu al­ bisericei lui, şi zelul­ lui pentru apărarea drepturilor­ ei, l’a pusă în ore care reservă pentru timpuri mai priincioase, — dar cruda şi pre timpuria morte a răpită şi bisericei dorita ocasiune, de a se bucura de rarele sale talente, puse în serviciul­ ei; nu mai puţină reco­manda bisericei, ca şi naţiunei, pe fii săi, cari în­semnă de recompensă la timpul­ său să-i fie columne tari şi neclintite. Georgiu Secula în societate era plăcută, amabilă şi prevenitoră câtră membrii ei, elă nu scia vătăma pe nimeni, din contră cu purtarea lui plăcută, cu umorulă lui când seriosă, când vială, pe toţi scia se’i farmece de o potrivă, bărbaţi şi femei, de acea era întâmpinată de toţi numai cu plăcere şi iubire. Georgiu Secula în cercul­ amicilor­, şi acesta era foarte largă — era cu atâta sinceritate şi claritate, încâtă aceştia, nu au avută nici­odată ocasiunea a se amăgi de sinceritatea lui, de aceea era adorată şi iubită cu frăgezime. Cum era Georgiu Secula în familie? Aici este mai greu chiar şi amicilor­ a străbate, eu însă amu avută rara fericire, ca forte intimă ală­tultă stimatei case Secula, — a participa în filele de bucurie și fericire în sinală familiei, și mi-a succesă, spre marea mângâere a sufletului meu, a prinde secretele cele mai dulci, cele mai delicate ale fericitei odiniorâ familii. In casa lui nu era decâtă îndes­­tulirea perfectă, atâta frăgezime, atâta gingăşia, atâta fi­­neţă între bărbată şi soţiă. Intre părinte şi fiu, încâtă te făcea sâ’ţî scalifî ochii în lacrimi de bucuriă! Când pe faţa bărbatului se ivea o pată de nouraşă, causatâ pete de griji seriose pentru viitorul­ familiei, soţia ei dulce cu sărutările ei calde o ştergea, şi în locul­ ei îndată se aşeeta p­lină rasă de speranţă, carea electrisa totă internală seriosului bărbată, şi îndată revenea visurile dulci ale fericirei. Acum unde steaua fericirei de odinioră a apusă, unde foculă sacru, ce­a încăldită inimile tinere ale unei familii, s’a stinsă, — cu ce putemă înlocui toate acestea? Aici nu este medică, nicî medicină, afară de u­ulă, care lucră foarte încetă, dar operațiunile lui sunt sigure, și me­dicina lui, deși nu vindecă perfectă, acopere inse rana cu o peliţă, prin carea abia se mai poate străbate câte odată în fundulă sufletului rănită; acestă medică iscusită, gr. ală creaţiunei, este »timpulu« şi medicamentulă »uitarea,* timpulu toate le preface, şi de n’ar fi acesta cei mai mulţi muritori în desperațiunea lor, ar cade, jertfă amărăciunei ce’i întâmpină în viaţă. De aceea, orice înţeleptură: »Nu da inima ta întristării, aducându’ţi aminte cele ce pot­ urma. Nu uita, că nu este întoar­­cere, şi acestuia nu vei folosi, or ţie îţi vei face rău.« Onorabilă adunare, jalnici ascultători ! Cei mai mulţi cunosceţî pe fericitulă, abia de atunci, de când elă s’a aflată veţuindă şi petrecândă în jurulă nostru, şi eu am disi mai susu, că va veni altulă, ca­rele ’i cunósce mai bine vieţa, de a’i face biografia, ca­rea merită să fie cunoscută de publiculă atâtă română câtă şi de alte naţionalităţi, pentru că fiecare periodă din vieţa lui face o epocă mică în istoria poporului, în mijloculă căruia a trăită şi din sînulă căruia a eşită. In liniamente şi trăsuri generale voiă aminti pe scurtă, că el s’a născută la 1839 în Almaşu mare, corn. Aradului. Tatălă său George Secula muri în cea mai vigurosă etate, ca preotă în Siria. Micula George a rămasu în grija mamei sale Elena Prodanoviciu. Acesta sărmană văduvă nu multă după aceea s’a măritată după Petru Pală advocată, mai târdiu oficială de comit, în Biharia și apoi Zarandă, care adop­­tândă pe micula George, ca pe fiulă său propriu, l­a dată la școla din Beiuşă, unde tenorula George şi-a fă­cută cursulă studieloră gimnasiale cu succesă eminentă. De aici trecându la academia de drepturi din Oradea mare, şi-a terminată cu succesă eminentă studiile juri­dice şi nu multă după absolvirea studielor­ juridice a pă­şită pe terenură publică ca juraseră în comitatul­ Zaran­­dului. La anul­ 1864 păşindă la fericita căsătoriă cu ama­bila d-soră Iudita Truţa, fiica meritatului preotă Petru Truţa din Cucău, a făcută primulă pasă la intemeiarea familiei sale adorate, şi după ce a făcută censura de advocată cu suc­cesă eminentă şi i­ s’a deschisă astfelă terenă de activitate intensivă, a ocupată şi postulă de fiscală în acelă comi­­tată, care l’a şi condusă cu conscienţiositate pănă la des­fiinţarea comitatului, după care apoi aflândă terenulă prea îngustă pentru vastele sale cunoscințe și rarula seu talentă, s’a strămutată în mijloculă nostru, ca advocată, și de aci încoce ne este tuturora cunoscută laborioasa sa activitate pe terenulă publică. Colegii lui advocații tri­bunalului reg. — și­ chiar partea inteligentă din publicul­ Devei a avută ocasiune în acestă interval, a vede şi admira la pertractări finale profundele sale cunoscinţe juridice, rarula sau talentă oratorică şi limbagrulă perfectă, în limba statului, precând limba sa maternă o vorbea cu accentă dulce şi scrierile sale din când în când în foile periodice delectau pe publiculă română! In recu­­noscinţa acestoră merite rare, naţiunea l’a destinsă în mai multe adunări cu role însemnate, între alte memora­bila conferinţă electorală de la 1881 ţinută in Sibiiu l’a onorată cu legitima şi meritata încredere alegându-lă în comitetulă centrală electorală; dar acum în timpulă din urmă, disgustată în nobilul­ sĕu sufletă de mersulă greoiu, şi ipote chiar fatală ală lucrurilor­ de interesă naţională, a începută a fi pesimistă, şi a despera chiar de o întoarcere mai spre bine, — care nu puţină a con­tribuita la scurtarea 4del°ră sale. Acesta este, onorabilă adunare, în liniamente gene­rale viaţa scurtă, şi totuşi destulă de lungă pentru de a disgusta sufletulă nobilă ală unui bărbată de simţăminte, precum era fericitulă! Elă s’a stinsă şi noi amă remasă. Nu ne este ertată se ne oprimă în mijloculă drumului, care ne este trasată, căci elă ne duce la civilisare, și stăruindă, se convingemă pe cei ce au pornită și ei pe acestă dramă, se le arătămă, că nu voimă se remânemn îndărătă, ci uniți la ună locă voimă se asigurămă ferici­rea patriei dulce şi scumpe pentru toţi fii ei. Onorabilă adunare! Acum după ce cunoscem­ în tră­suri generale şi viaţa omului, de care nu peste multă ne vomă despărţi, se cuvine să ne luămă ultimulă adio dela elă. Cine are curagială a rosti acestă cuvântă de adio, fără de a’şî scălda ochii în lacrămî și fără de a i se înneca cuvântulă pe buze? Și acestă rolă atâtă de doiosă mi s’a venită tată mie, care atâtă de tristă atinsă mă simtă în acestă momenta, — și deca nu voiu sei da espresiune simțiului meu de durere, apoi să fiu scusată, că durerea se poate mai multă simți decâtă esprime. în­suşi fericitulă în viaţia sa, când a rostită panegiriculă fericitului D­r. Iosifă Hodoşă din acestă locă, la celebra­rea parastasului de 40 cjilee­a lăcrămată, — însuşi ferici­tulă, când a trăsit ultimulă cuvântă de adio sub goro­­nulă din Cebea la înmormântarea nefericitului Iancu, s’a alterată în spiritulă lui — pe atunci foarte vigurosă!! Cum voiu putea eu în posiția mea de astăc­i a înecă suspină și lacrimi deodată? Oh, acesta nu se poate, nu pretindeți dela mine, căci eu nu pretindă dela nime se nu verse o lacrimă de doioşiă după scumpulă nostru amică. Naţiune, patriă, biserică, societatea în carea a trăită şi cercula atâtă de largă ală amiciloră lui, toţi voră cjice: »Adio fiule,* ,adio amice* şi cu m­ă sus­pină, reamintindu-i numele, se voră depărta, căci ei toţi mai au pe alţii în loculă lui. Dar soţia nu mai are altă soţă, fiii nu mai au altă tată, mama nu mai are altă fiu, unchii nu mai au pe acestă nepotă, verii şi verişorele, cumnaţii şi cumnatele nu mai au pe iubitulă loră. Dulcei soţii îi rémâne pe buze ultimulă cuvântă de »Adio iubite soţă« şi déca mai vibréza acolo, nu este ce­lă culegea cu fericire de pe buzele ei, cu sărutare, copilulă, carele a rostită poate mai ântâiu cuvântulă »tată«, astacji rostindu-lă i­ se bate inima, de pare că-i vecji sbugnirea, der apoi biata mamă, care ântâiu i-a prinsă respirarea cu dulcele sărutată de mamă în cjiua când l’a adusă pe lume, și mai pe urmă totă ea i-a prinsă ul­tima respirare când a eșită din lume, nu va cugetă ea celă puțină. Nu tu oare, iubitulă meu fiu, trebuia să în­chid! ochii maicei tale de multe ori scăldați în lacrime pentru viitorulă teu? Bucurosă ar fi dată ea în schimbă viața ei, pentru de a conserva pe cea a neuitatului ei fiu! Dar tóate în zadară. Pe lângă şirulă lungă ală rudeniiloră, venimă noi amicii lui, colegii lui şi toţi cei adunaţi din depărtări şi din locă, onoraţiori şi dignitarî, de totă clasa, venimă şi depunemă în acesta oră, în acestă minută de despărţire, tributală recunoscinţei noastre şi făcându’i acesta onore pentru ultima oară, îi tecemă: Pasă sufletă nobilă, de ţi ia răsplata meritată în ceră la Dum­nedeu, pentru mul­tele ostenele ce ai avută în viaţă! Adio sufletă nobilă! Odihnesce în pace! Noi îţi păstrămă amintirea în eternă. Ear Tu, Domne! care uşurezi pe cei îngreunaţi şi mângăi pe cei întristaţi, — primesce la tine pe acesta, care obosită de o viaţă laboriosă aici pe pământă, ne aflândă odihnă vine să-şi afle repausă şi-lă asacră în lo­culă fericirei, care ai promisă aleşiloră tăi, — şi trimite darulă mângăerei asupra întristatei rămășițe, ca cu blân­dețea creștindscă se potă purta aceasta amară lovitură, vindecă rana sufletului loră sdrobită, ca să nu dispereze și fă ca amintirea lui să se perpetueze în copii lui, pre­cum fiulă tău Domnulă nostru Iisusă Christosă a perpe­tuată numele tău pre pământă, şi noi credemă că nu­mai Tu eşti Domnulă ceriului şi ală pământului, unulă în veci închinată în sânta treime. Amină. Satulungă, 27 Noemvre 1884. Domnule Redactoră ! Basată pe amiciţia, ce o păs­trezi cătră învăţători şi pe devotamentulă ce’lă porţi învăţământului preste totă, viu a-ţî comunica acesta mică notiţă, spre a o înregistra în preţuita »Gazetă.* Corpură didactică română din Săcele, în o confe­rinţă a sa ţinută la 15 Noemvre c. v., luândă în consi­derare meritele şi sacrificiile aduse de învăţătorul­ Ană­­stase Bârseană din comuna Turcheşă, pe altariulă scaiei şi ală naţiunei în decursă de 25 ani împliniţi, la pro­punerea învăţătorului din Satulungă I. Dariu, a hotărîtă a-i serbă Duminecă, 25 Noemvre jubileulă de 25 ani ca învăţătoră. In Dumineca amintită pe la 4 ore p. m. corpulă învăţătorescă amintită se află la locuinţa jubileantului. După ce esecutară două cântări ocasionale, directorulă dela scólele primare normale din Satulungă I. Dorea, ţinândă în numele amintitului corpă o alocuţiune ocasională po­trivită, îi oferi din partea acestuia (corp. did.) în semnă de aducere aminte ună frumosă cadou cu inscnpţiune ocasională; la aceasta jubileantulă respundendu, ne mul­­ţămi adâncă emoţionată şi ne binecuvânta cu cuvinte alese, or învăţătorii îi cântară »Mulţi ani traesea.« La masa ce s’a dată din partea dânsului luară parte afară de învăţători şi câţi­va preoţi şi ună eco­­nomă, fundă sărbătorea făcută în cercă restrânsă. Ca de obiceiu la masă se ţinură şi multe toaste, în care se accent­ua mai cu deosebire sarcina cea grea şi spinosă a învăţătorului română în trecută şi presinte şi pe lângă asta puţina recunoscinţă şi recompensă ce i se dă. Se accentua mai departe, că relaţiunile dintre preoţi şi în­văţători acel ca nici­odată trebue de o sută şi de o mie de ori să fie mai strânse şi mai durabile din causa multelor­ calamităţi şi neajunsuri, la care sunt d­espuşi zilnică aceşti factori de atâta însemnătate pentru cultură, dar că acesta cu durere se vede, că în cele mai multe locuri nu există, şi că preoţimea nu convine mai desă între sine şi cu învăţătorii prin felă de felă de întruniri, precum facă învăţătorii prin conferinţe, reuniuni, etc. şi din care reese în privinţa aceasta ună felă de stagnați­­une regretabilă în clerulă nostru... Pe la 9 ore ne retraserămă în bună ordine pe la casele nóastre, ducândă fiecare cu sine cele mai plăcute suveniri. i... d... SCIRI TELEGRAFICE. I*esta, 12 Decemvre. — Ministrulu pre­şedinte a primită pe deputaţii sârbi ai Croaţiei şi Ungariei, în cestiunea convocării congresului serbescu, şi le-a răspunsă la cuvintele lor­, că elă doresce în interesulă poporului serbescu, re­­gularea bisericei sale şi a statului, şi că guver­­nulă nu pune nici o pedecă convocării congresului. Editoră: Iacobă Mureşianu. Redactoră responsabilă: Dr. Aurel Mureșianu --------------­DIVERSE. Urmările unei glume. — O foaia vienesă relateze următorulă casă comică: Ténérula B., fiulă unui negustoră de gâsce, cu destulă avere în Lundenburgă, nu de multă a fostă trimesă de tată-său la Viena pentru oarecare mici afaceri și se reafla acestă orașă mare. Tătă-său i-a re­comandată ună mică oteră și tenerala l’a ascultată. Dar fiind­că pentru prima oră călătorea singură, a crezută că trebue să însemneze acestă evenimentă prin câteva aventuri interesante, ca să aibă ce se povesteascu la în­toarcere. Astfel, începu cu o mică glumă și se înscrise în condica otelului cu numele de »Docteur de Barchois« din Paris­. Acesta s’a întâmplată diminăța. Nu trecu multă timpă și veniră urmările glumei. După o plimbare prin orașă d. B. întorcându-se la otelă găsi pe căți­ va domni îmbrăcați în negru, cari îlă rugară să ’i însoțescă. D. B. începă să îi asigure, că n’are cu nimeni nimica, că e nevinovată, dar toate în zadară, elă fu condusă la polițiă. — Ai venită acel din Parisă? întreba comisarulă. — Eu ?— da... adică— negreșită am venită din Parisă. — Bună, ai să fii supusă unui tratamentă sanitară în camera de alături. Geamantanul­ acesta e ală dumi­­tale? — Da, îngână d. B. — Bună, treci în camera de alături. In acea camera se continuară torturele cu d. B. In timpii de ceasuri a fostă desinfectată după toate regulele științei, încâtă în cele din urmă d. B. mirosea, par’că ară fi călătorită de la Lundenburgă la Viena într’ună butoiu de gază. Gemantanul, cu rufele și hainele au trecută asemenea prin purgatoriu. Atâta nu era de ajunsă. D. B. trebuia să’șî arate hârtiile, pașapor­­tulă. Eră îngâlbimi ca turta. Urmă o pausă grozavă, apoi scoase pașaportul, din care se descoperi gluma fatală. Insă comisarulă nu voi să stie de glumă, ci declară, că d. B. va fi predată tribunalului, sub acusarea, că a voită să inducă în eroare autoritatea.

Next