Gazeta Transilvaniei, iulie-decembrie 1888 (Anul 51, nr. 143-286)
1888-07-22 / nr. 160
Nr. 160 GAZETA TRANSILVANIEI, cu fală la aceste legi, cu fală ne provocămă la libertatea ce le este dată naţionalităţilor de-a agita. Şi astăzi este încă în plină putere trasa sunătore despre „maghiarisarea spiritului“ şi despre susţinerea naţionalităţii. Cei mai mulţi dintre bărbaţii noştri de stată şi-au ridicată deja cuvântulă în cestiunea acesta, dar cei mai puţini dintre ei au dată a înţelege, că s’ar fi ocupată seriosă cu acesta afacere, fiă în principiu, fiă în praxă. încă şi acum se crede, că cestiunea naţionalităţilor ei este o simplă mină a „ streberilor“ politici, cari fără ostenelă potă să o esploateze pentru a câştiga renume, mandate ori distincţiuni; aceasta este o temă, despre care orîcine poate să vorbescă fără a ave lipsă ca să facă un studiu asupra ei. Astfel, se nască apoi nisce monsstruosităţi ale politicei naţionale, cum este reuniunea de cultură slovacă din ţera de susit şi protegiarea ei de cătră guvernă. In întregă imperială maghiară Slovacii suntă, proporţională, cei mai puţină infectaţi de agitaţiunea anti-maghiară. Agitatorii răsară numai din şirurile destrăbălate ale claselor mai culte, în timp ce poporală este cu totulă indiferentă şi e multă mai necultă decâtă să-şî mai bată capulă cu altceva afară de munca pentru a-şi câştiga pânea de toate dilele. Prin urmare faţă cu aceştia problema maghiarisării e uşor de deslegat; mii de esemple atestă, că dintre tineri cei mai însufleţiţi amici ai statului maghiară suntă aceia, cari şi-au primită cultura în şcoli unguresc! bine conduse. Şi chiară faţă cu acestă poporă, care s’aru putè maghiarisa mai uşoră ca ori care altulă, guvernulă urmăresce o politică ca aceea, că „în limba slovacă, cu învăţători slovaci, în cercuri slovace voiesce să-i cultive în spirita ungurescă.“ In adevără, este greu a nu isbucni în rîsete faţă cu unele ca acestea. De unde şî-au adunată are acei domni cunoscinţele loră politice? N’au învăţată ei nici-odată istoriă şi n’au umblată nicăiri afară de Budapesta? Ei nici măcară ideiă nu au despre ceea ce va să însemne mişcarea naţionalităţiloră. Ună singură mijlocă esistă pentru resolvarea cestiunei naționalităţilor, în modă favorabilă pentru noi: perfecta maghiarisare. Acesta au începută s’o presemtă în cele mai estinse cercuri. Numai colo stşii, cei de la guvernă, ţină încă cu tenacitate la procedura străbună şi cu mare patosă se provocă la trecut din care îşi scotă mucedele argumente pentru justificarea aserţiunilor loră. Da, trecutulă!... Multe putemă învăţa din trecută, între altele putemă învăţa, că ună stată, care se opune principiului dominantă ală timpului, negreşită se nimicesce. Insă ce privesce cestiunea naţionalităţiloră, trecutulă nu ne dă în modă nemijlocită lămuriri, pentra că în trecută n’a esistată cestiunea naţionalităţilor. Odinioră toţi locuitorii Ungariei erau împărţiţi în privinţa politică în îndreptăţiţi şi neîndreptăţiţi. Ţăranulă, ori a fostă maghiară, ori valahă, ori slovacă, a purtată de-o potrivă jugulă iobăgiei şi privilegiele nobililor, nu se deosibeau unele de altele, ori erau ei de nascere Maghiari, ori Slovaci. Deosebirea de limbă nu era luată în considerare. Omulă săracă nu esia în veci afară din sătulă lui, cei din classete civilisate însă asemenea nu se prea avântau la vorbirea altor limbi, afară de limba latină. Numai revoluţiunea francesă a dată nascere acelei mişcări, din care a urmată mişcarea naţionalităţilor, deşi influenţa acesteia la noi s’a ivită numai multă mai târdiu. Der causa pornirei acestei mişcări a fostă totuşi revoluţiunea, pentru că a confirmată principiulă egalităţii de dreptă, a deschisă pentru fiecare porţile şcolelor, şi la dată câtorva cetăţeni din ţară posibilitatea de a se înălţa, de a lua parte la exercitarea puterei statului. Acesta a cansată ridicarea culturei comune „egalitatea“ acestă paradoxă care însemneză dreptul fiecăruia la neegalitate, la înălţare, la distincţiune, a causată aceea, ca cultura să devină în cercuri din ce în ce mai mari ună dreptă şi o datorinţă, ună luxă şi necesitate totodată. Şi reslăţirea culturei în aceste cercuri mai mari, naturală, că a nimicită monopolulă ce odinioră îlă avea la noi limba latină, şi a făcută, ca popoarele singuratice să înveţe în limba loră, în acea limbă, pe care erau mai bine dedate a o pronuncia, şi a făcută să începă a-şi cultiva totodată şi limba propriă. In prima liniă deosebirea de limbă, în a doua liniă tradiţiunile, raporturile specifice, au deşteptată în singuraticile popoare în măsură totă mai intensivă consciinţa, că ele se deosibescă de celelalte sunt egale între sine, constitue ună întregă, o personă. Cerculă activităţii individuale este prea îngustă în politică, pentru-că vieţei popoarelor nu i se poate da altă direcţiune, decum este direcţiunea ce i s’a dat de natură. Politiculă n’are alta de făcută, decâtă să veghieze, care este spiritulă timpului, care este consecinţa istoriei şi ca să ia disposiţiile necesare pentru ca acestă spiritu în statulă său să triumfeze şi consecinţele istorice să se validiteze, însă aşa ca să se ferescă câtă se poate mai multă de a înspăimânta pe locuitori. Dar ai noştri bărbaţi de stată voiescă să schimbe aceea, ce nu este de a se schimba ajută se se crescă daco-romaniştî şi panslaviştî pe cheltuiala statului şi în al 21-lea ană ală independenţei nóastre trebue să ajungemă la trista convingere că agitaţiunea naţionalitâţiloru s’a întărită că deşi ici colo maghiarisarea înainteza bine, dar dintre cei indiferenţi au trecută în masse numerose din rândurile maghiarimei în castrele acelora, ce suntă duşmanii declarați ai statului maghiară. „Pesti Napló“ discută mai departe în specialii afacerea maghiari sărei Slovaciloru. Acesta parte a articulului fetei pestane o vomu reproduce în numerula de mâne. In mijloculă văgașeloră pe unde se scurgea o apă albiciosă și noroiu se vedea ună capă de omă înverzită odihnindu-se pe ună bolovană de ghiaţă. Frigulă oprise descompunerea, păstrase formele, tinereţea chiar; şi pe pele se vedeau încă favorite blonde. Ulric Tagmer puse mâna pe ună tîrnacopă. Sparse ghiaţa dimprejură. Corpulă întregă ieşi de sub ghiaţă, lungită ca în coşciugă. Pe urmă: — Domnule sindică, îi diseură cu glasă tare, caută chiar cta în buzunarele mortului. Postulă sindică se supuse. Totă lumea vădii pe bătrâni cum se silea să deschidă buzunarele îngheţate şi cum scose pe rândă o legătură de chei, ună pumnă de bani mărunţi, o pungă plină cu aură şi ună ceasornică cu iiţialele R. S. cari stabileau necontestabilă identitate a cadavrului cu Rudolf Schuchmann. Atunci Ulric Tagmer se ridica în susit, dreptă ca ună bradă, şi apostrofândă pe sindică, care lăsa capu în josă sub povara acestora vorbe: — Mai credi și acum, că sunt ună hoță? Ai avea inimă ca să susții în fața lumii acesteia că eu l’am omorîtă pentru ca să’lă jăfuescă?.... Fostulă sindică ar fi cădută josă dacă n’ar fi sărită doi omeni ca să’lă sprijinescu. In sfârșită, abia țiindu-se pe picioare bătrânul, se întorse spre publică: — Nenorocite Taymer! dise eră.... Vai! prietinii mei, eu gândeamă că î mi împlinisemă cariera fără ca să merită imputări. Eri chiar eram gata să moră cu consciința curată și liberă de orice mustrare. Acum mi-am perdută odihna puținelor ziile câte am să mai trăiescă.... Vremea nu mai este a noastra, Ulric; şi eu te rogă aici chiar, în genunchi, în faţa acestora moşte trimise de Dumned©u, ca să-mi ierţi nedreptatea... îmi dai voe să te îmbrăţişeză? — Oh! domnule sindică! zise Taymer aruncându-se pe pieptul bătrânului. Şi prin stângăcia nenorocitului, soirențele lui atinseră și mânjiră ună guleră frumosă pusă chiar în criua aceea. Magistratură dise: — Hei! Dar cum nu te-ai apărată tu mai bine? Omulă când este învinovățită se desbate.... se indignează... caută să aducă probe, ce dracu! — Ce vrei? răspunse Ulric Tagmer. Am fostă totdeauna pre sfiosă din pricina asta mi-a mersă mai totdeuna rău, domnule sindică, câtă am trăită! Borsecă, 1 Iulie. Conflictul între primatele Simor şi ministrulu Trefort. Ună conflictă nou s’a iscată dilele acestea între ministrul de culte şi instrucţia publică, Trefort, și Primatele Simor. După ună raportă ală ciianului „Pesti Hirlap“ din Strigoniu se relateaza următorele: Din ordinul ministeriului se presenta inspectorula școlară din Strigoniu, Rudolf Bartal, ca comisara guverniala la esamenele finale de la preparandia din Sâmbăta mare. La conferinţa prealabilă a corpului profesorală i se făcu comisarului guvernială împărtăşirea surprindătore, că dânsulă n’are ce căuta la aceste esamene, deorece institutulă nu este institută de stată, ci institutulă archiepiscopescă şi prin urmare aci nu i se pote permite a-şi esercita funcţiunea sa oficială. Comisarulă declară, că dânsulă a venită la ordinul directă ală ministrului şi prin urmare nu poate permite , ca misiunea lui să fie ignorată. La acesta ambele părţi cerură instrucţiuni dela organele superioare, şi pănă la sosirea instrucţiunilor necesare se suspendă esamenulu. Ministrul de culte telegrafă categorică, că comisarulă guvernului nu are numai dreptulă de a asista la esamene şi a influinţa asupra loră, ci este chiară îndatorată să pună întrebări candidaţiloră, să ia parte la facerea clasificaţiunilor şi să subscrie atestatele. Durectorul institutului primi însă dela oficiula arhhiepiscopescă o instrucţiă telegrafică, în care se dice ca Direcţiunea să nu permită nimenui a ave vre-o influinţă asupra esamenelor şi să le facă şi conducă astfelă, ca şi cum n’ar fi de locă presentă comisarulă guverniala. In acâstă dilemă inspectorula şcolară se ţinu strictă de instrucţia ministerială şi luâ parte la esamene într’ună modă demonstrativă. Să pare însă că afacerea nu se va termina numai cu acesta.“ „Neue Freie Presse“, care după cum scimă îşi primesce informaţiunile şi inspiraţiunile sale de la guvernulă ungurescă în Gestiunile unguresc!, dă acestui conflictă versiunea următore: „Tendinţa în procedura cardinalului Simor este destulă de clară, judecândă după tote câte sau văcjută din faptele acestui prelată bisericescă în anii din urmă. Exercitarea dreptului de inspecţiune supremă din partea statului asupra institutelor de cultură confesionale din patriă, încă n’a adusă în nici o diecesă vre-o frecare, şi numai Primatele Simor caută certa cu luminarea şi nu pentru întâia dată caută elă cu stăruinţă a mobilisa în Ungaria biserica militantă, a provoca conflicte, încă ne este proaspătă în memoriă, că Primatele Simor în anulă trecută a dată prilegiu Papei să aducă pe tapetă cestiunea, deci regele apostolică ală Ungariei are sau nu dreptulă de a disloca pe episcopi şi a-i transpune în episcopate mai bine dotate, şi nu mai puţină viu ne este în memoriă rolulă, ce l’a jucată cardinalulă Simor la alegerile dietale din anulă trecută. Va fi acum ceva preste ună ană de când ministrul Trefort s’a vădut silit să învinovăţâscă într’o circulară cătră alegătorii săi pe Primatele, că a influinţată şi suferită să se facă alegerile în contra statului, că derulă său sprijinesce pe antisemiţi. Domnulă Trefort s’a esprimată atunci în modă forte blândă. Este sciută că Primatele a trimisă în comunele din Ungaria de sasii capelani agitatori, cari pănă nu de multă erau în Ungaria o apariţiune necunoscută şi că acesta nu află nici o vină dacă ei desvoltă o activitate agitătore în acelaşă timpă în favoarea panslavismului. Chiar propaganda panslavistică, care se face într’o parte a archidiecesei Strigoniului de tinerii clerici, precum şi de învăţătorii, cari şi-au primită instrucţiunea lor în seminariulă archiepiscopescă, îi impune guvernului cu deosebire datoria de a insista cu atâtă mai tare asupra exercitării dreptului de supremă inspecţiune şi acesta este şi unulă din punctele de vedere esenţiale salevată de „Pester Lloyd“ la discuţiunea acestei cestiuni.“ „Ziarul „Vaterland“ naturală ia cu mărelă nespusă partea Primatelui, renitenţa bisericescă în contra puterii statului este fără îndoielă terenulă cultivată cu predilecţiune de foia junkeriloră şi cu atâtă mai multă cu câtă acastă renitenţă purcede dela ună amică ală contelui din concordată. Insă „Vaterland“ merge şi mai departe şi chiar pănă acolo încâtă acasă pe guvernulă ungurescă, că a turburată pacea şi ţi-ai găsită beleaua. Primatele este câtă se pote de indulgentă față cu uneltirile panslavistice și tocmai din aceasta causă a venita inspectorula școlară.“ — Aceasta ne face să privimă forte profundă și arată conexulă ce-’lă are între- o scritoare populară în Serbia. Slava. (Urmare.) Celebrațiunea Slavei, în care se reflecta d’odată şi credinţa în supranaturală şi veneraţiunea fenomenelor naturei — trăsuri caracteristice pentru rassa slavă — a găsită numeroşi scriitori ca s’o descrie. Spiritele cele mai positive s’au inspirată de farmeculă naturală ală unui obiceiu naţională şi au scosă tablouri pline de viaţă. Avemă înaintea ochiloră descrierea unei Slave de d-nulă Gr. Militchevitz, etnografă sârbă bine cunoscută. Autorulă ne introduce într’o casă „ospitalieră şi care iubea forte multă sărbătorire“. După urmarea unor ceremonii săvârşite împrejurulă mesei amphitrională luându-şi loculă său de onoare, apucă paharulă în mână şi dice : — Fraţii oră, poftiţi şi vă luaţi paharele. — Norocă! răspunseră toţi ospeţii. — Să bemă fiăcare câte ună pahară de vină pentru sărbătorea de acu, şi pentru credinţă. Sfântulă patronă s’ajute la toţi cari îi sfinţescă diua şi să fie preste totă loculă unde se bucură lumea pentru onoarea şi mărirea lui. Căci acolo, unde va fi ajutorulă lui, vor fi şi fructe şi recolte bune, vieţă şi sănătate, unire şi dreptate. După acestă toasta amphitrională ridică ună altulă pentru bătrânulă Arsene, care şedea lângă preşedintele mesei. Şi pe când paharele se umpleau de vină în onoarea sărbătorei şi a credinţei, toţi ospeţii cântau doi câte doi: „Dumnedeu s’ajute, „Dumnedeu s’ajute, „Sântulă patronă într’ajutoră, „Şi chiar Dumnedeulă stăpânitoră, „Şi chiar Dumnedeulă stăpânitoră.“ Şi după acestă cupletă cântată de bărbaţi, femeile repetau dela masa loră, ca ună refrenă: „Sântulă patronă într’ajutoră, „Şi chiar Dumnedeulă stăpânitoră, „Şi chiar Dumnedeulă stăpânitoră.“ După încetarea cântecului, amphitrionulă umple ună pahară cu vină pe care-l pune înaintea preşedintelui mesei. Acesta ia atunci înaintea lui plăcinta şi ună cuţită, apoi adresându-se la invitaţi dice, 1888.