Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1894 (Anul 57, nr. 1-23)
1894-01-15 / nr. 10
Pag ma 2 Intr’adevără, bietulă rege Alexandru e de compătimită. Iubirea lui fiiască l’a dusu până acolo, încâtii nu numai, că cere pentru tatalu său o subvenția anuală, ci mai pretinde să se retragă și legea de espulsare contra părinților* săi. Din totă aceasta comediă deră, n’a trasu folosit decât aventuriosulu Milan. Era singură cu nume şi cu bani, pe cari de sigură nu-i va cheltui în Belgradă, ci în Parisă, sau în alte locuri, unde îşi poate mulţumi mamia sa de petreceri. Din Camera română. Discusiune privitoare la cestiunea română. Discursulu d-lui Take Ionescu. (Urmare). D. Take Ionescu, ministru culteloră şi instrucţiunei publice.... D-loră, ceea ce face greutatea cestiunei române de dincolo de Carpaţi este, că pe o cestiune naţională stau altoite o cestiune socială şi una religiosă. In orice stată, D-loră, trebue să fie proprietari mari şi proprietari mici, bogaţi şi săraci, dar când toţi suntă de aceeaşi naţionalitate, de aceeaşi religie, grija intereselor generale face să domine dragostea peste apetiturile de clase, şi stabilesce armonia de stat. Când nenorocirile istorice facă însă, ca numai unii să aibă proprietăţi mari şi alţii proprietăţi mici, ca oraşele să fie ale unora şi satele ale altora, atunci problema devine aşa de grea, îndâtă ar fi temerară, să creei, că în câţîva ani de guvernare să poţi să o resolvi. Aşa s-au petrecută lucrurile dincolo de Carpaţi, unde acolo Românii ajunseră nu numai a nu avea vieţă de stată română, dar nici libertatea de omă, căci erau iobagi, or marii lor proprietari din vremuri, pentru o mulţime de cuvinte, se maghiarisau. De aceea la începutul secolului nostru, atunci când în realitate s’a născută ideia naţionalităţilor, patrioţii maghiari, cari voiau cu orice preţă să înmulţescă numărulă Maghiariloră, au căutată să profite de acesta situaţiă şi au încercată să obţină maghiarisarea Româniloră, oferindu-le, de odată cu libertatea de omă, şi condiţiunea de cetăţenă maghiară. Şi dela 1820—1840 numerose încercări au fost făcute, ca să convertescă pe Români, oferindu-le libertatea de omă. Apoi decă la acele ademeniri Românii au resistată, decă în acele momente psihologice, când li se oferea pămentă şi libertatea, Românii au sclută să nu-şi precupeţescă naţionalitatea, să credeţi D-vóastre, că astădi ei voră face altfelă? (Aplause). Ia să vă citescă ună istorică ală D-vóastre, pe care l’aţi încoronată şi benchetuita. „Pentru a se putea însă ajunge la efectuarea schimbului propusă de Széchényi de a se da, adecă, cetăţenia maghiară aceloră, cari ar lăpăda naţionalitatea băştinaşă şi ar adopta pe cea maghiară, trebuiau pregătite popoarele, puse în putinţă de a deprinde totă mai bine limba rasei domnitare. Dietele, atâta din Ungaria, încependă dela 1825, câtă şi din Transilvania dela 1854 înainte voteză mai multe legi, cari urmăreau atare ţintă. Aşa se hotăresce înteiu, ca limba maghiară, să fie întrebuinţată în toate daraverile ocârmuitore şi judecătoresce, în corespondenţa între autorităţile eclesiastice şi cele civile, în redactarea tutuloră matriculeloră, în corespondenţa oficială de la regimentele grăniţăresci, în sfîrşită se mai adaogă disposiţia, că nici ună actă să nu aibă valoare în justiţie, deci nu va fi scrisă în limba maghiară, şi ca în toate şcolele din ţară limba predărei obiecteloră să fie cea maghiară. „Mai mare pericolă se ivi, însă, pentru naţionalităţile celelalte, şi mai cu deosebire pentru cea română, din faptulă, că mai mulţi membri ai lor, fiindu primiţi în funcţii, în urma deprinderei limbei maghiare, începu în senula naţionalităţilor înseşi o rîvnă şi o plecare cătră acea limbă, cu înveţătura căreia se despuiau înse, acei cari o întreprindeau, şi de sîmţementulu solidarităţei cătră interesele propriului lor poporu. Elevii prin şcolă primiau cu plăcere ungurirea numeloră. Românii începură a nu se crede civilisaţi, deci nu vorbeau limba maghiară ; ei iubeau celă puţină a-şi împestriţa graiulă loră cu cuvinte unguresci, substituite celoră românesci. Protopopii şi preoţii cei mai de frunte îşi trimeteau fetele la învăţătura ungurescă din Cluşiu. Damaschină Bojinca susţinea pe atunci, în o scriere a lui din 1827, că „Românii înţelepţesce se pună cu diliginţă, spre a învăţa limba patriei unguresce, de a căreia dulcuţă şi străinii se răpiau; că nenumăraţi bărbaţi de naţiune română vorbiau limba patriei, cea ungurescă, numai puţină ca Ungurii născuţi“. Curtea episcopului română unită Lămenyi, semănă a curte unguresca, atâtă de întrebuinţată era aceasta limbă, şi în 1830 la moartea episcopului Ioană Bobă, viitotorulă episcopă ţinuse cuvântarea funebră în limba maghiară Chiar în cetatea românismului, seminarulă din Blaşă, se introdusese limba maghiară, studenţii neavendă voie să vorbască românesce, chipă pentru a deprinde latina, vorbiau între ei unguresce“. Şi acestea se petreceau pe la 1830, şi Bojinca, care este citată, a fostă în urmă profesoră de dreptă la universitatea din Iaşi! întrebaţi, cei cari voiţi să vă ocupaţi de acestă cestiune, decă totă aşa se petrecă lucrurile şi la 1893! Şi nu a fostă nici discursulă D-lui Sturdza, nici noua sa politică dela 1893, care a scăpată atunci românismulă de peste Carpaţi! (Aplause). Nu, D-loră, românismulă nu este în scădere, din potrivă, afirmă cu siguranţă, nicî-odată, dar nici-odată, nu a fostă ideia românismului, ca ideiă de rasă, mai puternică decâtă atil. (Aplause). Cei cari cunoscă starea lucrurilor în Bucovina sciu, că de unde acum câţî va ani limba românesca da înapoi înaintea limbei rutene, adi s’a făcută o reacţiune puternică, şi limba românescă câştigă terenă pe fiăcare cji- In Ungaria? Ertaţi-mă se vă spună, că nu cunosceţi rostulă istoriei! Nu plângă popoarele în momentulă în care suntă mai în pericolă, pentru că atunci suntă descuragiate cu totulă, plângă atunci când deja începă să se ridice şi îşi simtă demnitatea omenescă ameninţată. Ia să ne uitămă în istoria Franciei ! Cândă poporulă francesă a stată mai rău, decă nu sub Ludovică XIV, şi cu toate acestea poporulă striga: să trăiască „Regele Spre“! Sub Ludovică XV, sub Regele, care atâta ruşinase Francia, asemenea starea poporului era de plânsă, şi poporul o adora pe Louis le bien-aimé, şi nu a isbucnită revoluţia decâtă sub Ludovică XVI, atunci când virtutea se suise pe tronă şi începuse deja era reformeloră celoră bune. Deci acel mai tare protestă Românii de peste Carpaţi, acesta nu trebue să vă facă să credeţi, că suntă mai în pericolă, ca altădată. ■^Dar ia mergeţi şi mai departe, mergeţi în Balcani! Ei bine, acum patru deel de ani, deci aţi fi călătorită acolo, nu aţi fi aucjită de Români, nu erau? Vreţi să sciţi cum stau lucrurile adl ? Etă, am aci o mică statistică. Dela 1864 şi pănă la 1888 nu s’a înfiinţată în totă peninsula Balcanică, decâtă 28 de şcole ; dela 1888—1891 s’au deschisă 16 şcole, şi dela 1891 şi pănă acii s’au deschisă, seu suntă pe cale a se deschide peste 40. (Aplause). Şi deca vreţi să aveţi o pătrundere şi mai adâncă în misterele vremei şi să vă întrebaţi, de unde a eşită acestă desvoltare a ideii românismului, a ideii de rassă, acestă espansiune fără precedente în istoria nostră, atunci vă voi spune, că ea se datoresce evenimenteloră dela 1877; se datoresce independenţei regatului română ; se datoresce stărei de înflorire a acestui regată, la care, după cum voi avea onoarea să vă dovedescă, amă lucrată şi noi. Naţionalitatea nu residă nici în limbi, nici în hotară, residă în fiinţa omului, în voinţa lui şi acesta voinţă are dreptă reazimă celă mai puternică: mândria naţională. Cu toţii ţinemă la numele de Română, şi voimă cu mândriă să ne rămână. (Aplause). Déca s’a pierdută Basarabia cu totă sângele vărsată în câmpiile Bulgariei, totuşi acestă sânge nu a cursă fără folosit, căci din elă a crescută, din elă s’a însutită mândria de neamă. De atunci mai alesă, ori cărei corone ar aparţine, Românulă vrea să trăască şi să moră Română! (Aplause). Şi atunci când statulă română se întăresce, când ideia românismului se întinde, când vedemă pretutindeni nu o pastă mare, care se încovoiă, ci o resistenţă de oţelfi, în care pumnulă se sparge, atunci ca ună felă de dragoste de ocastă D-vóastre veniţi pe de o parte să vă interesaţi cam fără rostă de sartea Românilor din Ungaria, ci prin şefulă D-vóastre, la Senată să vă bociţi, că Românii din Transilvania suntă pe cale de a peri, şi că decă ei ar peri s’ar duce şi regatulă română? Atunci veniţi şi ne spuneţi, câte ne-aţi spusă, şi cari au rămasă în mintea fiăcăruia dintre noi, ca ună felă de rebusă, de amăstată nopţi întregi, ca să ne gândimă, că ce ar voi d. Sturdza să facemă! V’am ascultată, d-loră, cu atenţiune pe fiăcare, fără preocupaţiune de partid, căci credeţi-mă, nu am sufietulă aşa de josă şi mintea aşa de ingustă, ca să credă, că ceea ce amă putea face noi, d. Sturdza n’ar putea, şi că ceea ce noi nu putemă face ar putea d-sa, chiar cu concursură tuturoră împăraţiloră! V’am ascultată pe toţi sperândă, că cu câtă veţi vorbi mai mulţi, voiu pricepe mai multă, dér din contră, cu câtă aţi vorbită mai mulţi, cu atâtă am pricepută mai puţină; şi deca s’ar continua discuţiunea aşi ajunge de sigură, să nu mai pricepă nimică, der absolută nimică. Ia să facemă aceasta analisă şi să vedemă, deca aţi vorbită numai, ca să vorbiţi sau aţi vorbită să propuneţi ceva, şi deci acelă ceva, ce propuneţi nu este de o miia de ori mai rău, de câtă ceea ce este astăzi, şi, prin urmare, de natură a face pentru multă vreme imposibilă orice îmbunătăţire a situaţiunei? (Va urma.) tură loră electorală săsescă din centru o declaraţiune, cu rugarea următore : Comitetulă să lucre, ca în timpulă celă mai scurtă se se potă ţine o conferinţă a tuturoră cercurilor electorale pentru a mijloci o procedere în cestiunea bisericescă-politică. Conţinutulă declaraţiunei amintite a comitetului electorală săsescă ală celor patru cercuri electorale din ţera Bârsei, este în liniamentele principale următorulă: Comitetulă electorală săsescă din (era Bârsei, în înţelegere cu adunarea generală a comitatului Braşov, s’a esprimată la timpul său pentru cele dintâiu patru proiecte de lege bisericesci ale guvernului. A făcut’a acesta comitetulă, nu din motive oportune, ci din considerarea diferitelor interese săsesci și din buna cumpănire a urmăriloră, ce s’ar nasce din proiectele acele de lege pentru consolidarea inviolabilă a drepturilor suverane ale statului, a făcut’o în fine din apreciarea principiului, că terenulă de dreptă ală statului trebue despărţită de celă ală bisericei. In paragrafii următori însă ai proiectului de lege, cari privescă religiunea copiiloră din căsătoriile mixte, şi cari propună nimicirea §-lui 12 ală articulului de lege LIII din 1868, vedemă o abatere dela acelă principiu mare. Nu putemă deci sta cu ochii închiși, ci trebue, să dămă espresiune durerei nóstre patriotice pentru denegarea acelui mare principiu. O facemă acésta din firma convingere: că prin nimicirea §-lui amintită se face ilusorică unitatea și paritatea de dreptă în stată; că tendința culturală îmbucurătore, care s’a fostă arătată la începutulă înaintărei proiecteloră, acum se întorce spre contrarală; în fine, o facemă acesta pe basa aceloră legi religionare ale Ardeiului, cari facă o parte însemnată a art. de lege LIII din 1868, după care trebue să se respecteze toate legile, cari asigură pe teritoriulă ardeleană libertatea în eserciţiulă religionară, administrarea propriă şi egalitatea de dreptă a tuturoră religiunilor recepte, bisericiloră şi oficieloră bisericesci. De acele legi se ţine şi art. de lege LVII din 1791, care dispune, că urmăşii părinţiloră de diferite religiuni au de a urma sexului părinţiloră loră, adecă cei bărbătesci au să fiă crescuţi în religiunea tatălui, or cei femeesci în religiunea mamei. Ridicarea acestei legi fundamentale ar ave ca consecință usurparea basei legale pe care stă unitatea Ardealului cu Ungaria. Declarămă deci proiectul de lege a religiunei copiilor, din căsătoriile mixte de degradatoră ală autorităței statului, de desconsideratoră de legile sancţionate, de înapoiătoră pentru acţiunea politică bisericesca a guvernului, de conturbătoră pentru pacea confesională din ţară, în fine de desastruosă. * „Sieb. d. Tagbit.“ dice în numărulă atunci se numia vFogara, s’a clădită pe la anulă 15 după Christosă, sub domnia împăratului romană (Caesar) Augustus. Sub împăratulă romană Traiană, la anulă 104, ea a fostă ocupată și dărîmată, or sub împăratulă (Caesar) Claudius, a fostă zidită din nou la anulă 207. Prin anulă 376, Hunii au dărîmată cetatea cu totulă. Din anulă 1300 începândă, pănă la 1310 a clădit’o apoi din nou Ladislau Apor, voivodului Transilvaniei, în locul unde se află acil, dându-i-se acuma numirea de Făgăraşu (Fogoraş). Prin tradiţiune se susţine, că mai nainte cetatea a fostă clădită mai spre Vestă, în partea câmpului, ce încă şi acil se numesce „Cetatea vechiă”. La anulă 1342 a întărit’o Ludovică celă mare, regele Ungariei, era în forma sa de dacil, cu escepţiunea şanţuriloră, a clădit’o la anulă 1619 Gabrielă Bethlen, principele Transilvaniei. Spaţiosele şanţuri dimprejurulă fortăreţei, largi cam dela 45 pănă la 75 metri, s’au făcută la anulă 1630 sub principele Georgiu Râkoczi. La anulă 1369 Ludovică celă mare, regele Ungariei, a dăruită districtulă Făgăraşului lui Vladă, voevodă şi domnă ală ţărei românesci. Timpă de apróape o sută de ani în urmă, acestă districtă a fostă în posesiunea voivocjiloră Munteniei, aşa pe timpulă lui Vladă ală lui Mircea, Dană ală IlI-lea, Vladă Draculă, Vladă ală IV şi Vladă Ţepeşă, pănă ce la anulă 1464 regele Matias l’a luată urăşi înapoi, dăruindu-lă altora, aşa că mai târdiu şi Vlaslo ală II, regele Ungariei, la anulă 1503 l’a dăruită lui Ioană Corvină. Imprejurulă fortăreţei, încă de pe la începută s’a clădită oraşulă, care acl are la şase mii de locuitori. In Făgăraşă amă mai cercetată şi biserica română, acuma greco-catolică, clădită la anulă 1697 de Constantină Brancovenulă, domnulă Ţărei românesci pentru credincioşii români greco-orientali de aici. Acesta biserică însă cu ocasiunea unirei a trecută dela greco-orientali la credincioşii greco-catolici. Din astă cauză Românii rămaşi greco-orientali, la anul 1783, şi-au clădită altă biserică, care o au şi acuma în Uliţa Grecilor, în apropierea pieţei. Concediulă de a clădi biserica română din Uliţa Braşovului l’a căpătată Constantină Brâncovănilă dela principeleTransilvaniei Mihailă Apaffy, cu învoirea comiţilor supremi din totă ţara şi a superitendentului reformată „Ştefană Vesprimi“, după cum toate acestea se vădă din diploma referitoare la acesta, dată de principele Apaffy în opidulă Turda la 10 Octomvre 1694, în care diplomă se cuprindă următorele pasage: „Nos Michael Apaffy Electus Transylvaniae Princeps etc. etc. Damus pro memoria per presentes omnibus, quorum interest modernis partter ac Posteritati, quod cum Densissimus Princeps ac Dominus Brankovan Cantachuzenus DEI Gratia Valachiae Transaminae Vojvodau etc. etc.. In sensula arătata mai susu. In Făgărașă a residată scurtă timpă și episcopală română gr. cat. venită din Alba-Iulia, curendă după unirea cu biserica Bornei. * După puţină recreaţie, s’a redactată apoi actulă despre descrierea lungei linii de frontieră, marcată pănă sub muntele „Luţele“, care actă scrisă în două parti, fiecare în limba română şi maghiară şi subscrisă de toţi membrii secţiunei, s’a înaintată în câte ună exemplară guvernului Ungariei şi guvernului României. ţfilele dela 14—22 Iulie teamă petrecută în Făgăraşă, fiindă ocupaţi cu redactarea şi purisarea actului despre descrierea frontierei, aşa că după finirea acestei lucrări, în 23 iulie, comisiunea a eşită din nou la faţa locului pentru a continua marcarea mai departe pe teritoriulă cercului pretorială ală Făgăraşului dela muntele Luţele încolo până inclusive la Bîndea, cătră Colţulă Vistea mare. Despre acestea voiu vorbi într’ună capitală următoră: GAZETA TRANSILVANIEI, Saşii şi § 12 alți art. de lege 53 din 1863. Mişcarea între Saşi se continuă. Ei nu se mai mărginescă numai pe lângă aceea, de a protesta contra nedreptăţilor, comise din partea inspectorilor regesei de scrie faţă cu învăţătorii săsesci, ci, văcându-şi biserica ameninţată, începă acum a lua posiţiă şi faţă cu unele disposiţii ale proiectelor de lege bisericesci ale guvernului. Iniţiativa vine de astă-dată dela Saşii dinéra Bârsei, cari au înaintată cătră comite Nr. 10-1894