Gazeta Transilvaniei, august 1894 (Anul 57, nr. 169-190)
1894-08-02 / nr. 169
* Redacţiunea: MainistratiaRea, ţi Tipografia: Braşovă, piaţa mare Nr. 30. Scrisori nefrancate nu se primesc, — Manuscripte nu se retrimetat, INSERATE se primesc la Administraţiune în Braşova şi la urmatoarele Birouri de anunciurî: în Viena: M. Dukes, Heinrich Schalek, Rudolf Mosse, A. Oppeliks Nachfolger, Anton Oppelik, J. Darincberg, în Budapesta: n. Z. Goldberger, Eckstein Iternat, în Bucuresci: Agence Havas, Succursale de Roumanie; în Hamburg: Karolyi & Iiebmann. Preţulu Inserţiuniloru : o seria garmond pe o coleim 6 or. şi 30 cr. timbru pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifa şi învoială. Reclame pe pagina a 3-a o serie 10 cr. sau 90 bani. „toata"1 iese laa care dr. ASenarate pentru Austro-Ungaria: Pe un anu 12 fl., pe şese luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. N-rii de Duminecă 2 fl. pe anii. Pentru România şi străinătate: Pe unu ana 40 franci,pe şăse luni 20 fr., pe trei luni 10 fr. N-rii de Duminecă 8 franci. Se prenumără la toate oficieie poştale din întru şi din afară şi la doi. colectori. Abonamentul centru Braşov la administraţiune, piaţa mare, Târgula Inului Nr. 30 etagială I., pe unu ană 10 fr., pe şăse luni 5 fl., pe trei luni 2 fl. 50 or. Cu dusuri în casă. Pe unu anu 12 fl., pe 6 luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. Unu esemplaru 5 cr. v. a. seu 16 bani. AtfLta abonamentele câtu şi inserţiunile suntu a se plăti înainte. Nr. 169. Braşovii, Lurd-Marţi, 7 (14) Augustt 1894. ^ TZ LTX UTLXI. Polonii despre maghiarisare. Intr’unulu din numerii premergători, vorbindu despre înfrăţirea maghiară-polonă, care, după foile unguresc!, avea se fiă inaugurată în ediţiă nouă prin visita, ce au făcut’o de curendu miniştrii ungurescî la esposiţia din Lemberg, amu cjisti, că d-la Wekerle nu va putè câştiga aşa uşoru pe Polonii din Galiţia pentru aventure cutezate politice, fiindcă aceştia, în urma păţaniiloru din deceniile din urmă, au devenită mai precauţi. Părerea ndistră vine a fi întru câtva confirmată prin atitudinea, ce-o observăfiarele polone faţă cu politica de naţionalitate a guvernului unguresc), desfăşurată în cunoscuta vorbire de la Baia mare a ministrului-preşedinte Wekerle. Unul dinfiarele de frunte polone din Galiţia „Notva Reforma“ supune vorbirea lui Wekerle şi întreaga lui „politică de naţionalitate“ unei critice severe și nimicitoare, care denotă, că în aceasta cestiune de primula ordină Polonii nu împărtăşescă vederile amiciloră loră unguri. Critica aceasta este cu atâtă mai semnificativă, cu câtă ea s’a făcută după visita miniștriloră ungurescî la Lemberg. Dar se vede că ce scrie „Nova Reforma“ despre vorbirea ministrului-preşedinte Dr. Wekerle. „Acesta vorbire“, cfice ea, „este o nouă dovadă că Ungurii desconsideră drepturile naturale ale naţionalităţilor nemaghiare şi anut.fi firmei hotărîţî de a suprima fără cruţare totă, ce este de provenienţă nemaghiară între marginele Ungariei şi ale Transilvaniei“. Intregă cuprinsulă discursului lui Wekerle — continuă numita fotă — documentază, că guvernulă ungurescă nu se gândesce de a se abate dela cărarea, ce duce la assimilarea forţată a poporaţiunilor nemaghiare ale Ungariei. C’ună straniu cinismă a declarată Dr. Wekerle, că nu cunosce o cestiune de naţionalitate în Ungaria, că cunosce numai pretensiunî ale cetăţenilor unguri, a căroră limbă maternă nu este cea maghiară. „Ei bine, a fostă ună timpă“, adauge „Nowa Reforma“, — „când toţi locuitorii Ungariei erau priviţi ca supuşi ce vorbescă limba maghiară, şi patriotismulă maghiară, care şî-a pusă aciî ca ţintă maghiarisarea Germaniioră, Slaviloră şi Romăniloru Ungariei, credea atunci de a sa datoriă, se combată, pe vidţă pe morte principiile, ce le proclamă acuma bărbatulă de stată adorată ca ună idolă de cătră Maghiari. Deja în acâstă negare bruscă a drepturilor naţionalităţilor, se cuprinde dovada, că guvernulă maghiară în consonanţă cu poporulu maghiară nisuesce în modă consolu la maghiarisare, deşi caută se nege acesta, pentru a nu fi condamnată, de Europa şi de întreaga lume civilisată şi pentru a scăpa de imputarea că procede în modă nedreptă şi neumanit“. Aşa vorbesce foia polonă despre tendinţele şi inştinţele guvernului unguresc, într’ună momentă, când acestă guvernă întinde mâna de înfrăţire Poloniloră. Unăfiară boemă observă nimerită, că de aici nu resultă, că pretinsa „înfrăţire polonă-maghiară“ ar fi ajunsă deja la gradul de intimitate, ce pară a o dori aşa de multă gazetele liberale germane din Austria. Evreo-Maghiarii de la „Pester Lloyd“ se vor grăbi de-a susţină cu neruşinarea loră îndatinată, că şi „Nova Reforma“ scrie numai de aceea astfelă, pentru că a fostă mituită cu bani de ai Ligei din Bucuresci. Dar nu numai acesta foră, ci chiar şi organulă conducătorială Poloniloră din Galiţia, „Grns“, se esprimă în modă foarte nefavorabilă, deşi cu mai mare reservă, contra declaraţiunilor ministrului - preşedinte Wekerle în cestiunea naţionalităţiloră, eficendu, că ele „facă o impresiune neplăcută“. Deca şi asupra Poloniloră, cari pănă acuma treceau ca fraţi de cruce ai suprematiştilor unguri, face o neplăcută impresiune politica de naţionalitate a guvernului ungurescă, ne putem închipui câtă de departe a împinsă lucrurile la noi nenorocitură egoismă şi fanatismă de rassă. FOILETONUL II „GAZ. TRANS.“ Interviu. Traducere din franţuzesce. (3) (Urmare.) După 5file, ela ajunse pe la 8 ore dimineţa în orăşelulă de Porchereine. Acolo unu omu îi luă bagagiula şi la puse într’ună omnibusa, care servea şi drepta cara de poştă. Prima grije a lui Albert, după o noapte petrecută în trenă, fu de a face o baie, de a-şi schimba îmbrăcămintea şi de-a dejuna bine. Castelul de Valmer era departe de o leghe. Diligenţa, ce comunica în vecinătatea castelului, pleca numai la 2 ore. Ela profită de acesta timpă şi cercetă orăşelulă, ce era aşa de mica, încâta putea încăpea foarte bine pe piaţa Concordiei din Paris. De la Stemne încoce fiecare are maniera sa de a voiagea. Aceea, a lui Albert era mai primitivă. In ce privesce moravurile era a recruta jucându-se la comedia francesă „micula orășela“ (la petite viile) de Picard, și sciea totu ce-i trebuia. In ce privea monumentele dela Porchereine, ele nu ofereau decât una interesa foarte secundara. Ele se compuneau dintr’o mică biserică nou zidită, și din casa primăriei, vecină cu casarma gendarmeriei. Casele erau mici, prăvăliile întunecose, „cafeneaua Comerciului“ părăsită! Intr’o mică stradă, unde orba cresce printre petrile pavagiului, una omu sucea o funiă, facendü câte una pasa Inderett. Nimeni nu era pe stradă, afară de una mica grupa, ce se postase pe piață, înaintea poștei. La 2 ore Albert se sui pe imperialul indiligenței. Sosindü la destinația, el se scoborî în fața castelului situata numai de o bătae de puşcă departe. Ceea ce se chema castelul de Valmer, era o locuinţă vastă modernă, zidită din piatră, formându una paralelograma deschisa, ale cărei aripi erau unite printr’unu grilagiu întrerupta de stâlpi împodobiţi cu vase de flori. Zărinda pe calatorii, doi servitori alergară și luară bagagiula lui Albert, apoi ilii invitară să-i urmeze. După ce străbătu în sala cea mare de intrare și nevecfenda pe nimenea, se îndreptă spre una lunga coridorii, la capetula căruia o servitoare robustă sta în ușa bucătăriei, ce era arangiată ca una museu. — D-Vostră sunteți domnulü, pe care stăpânula meu, d-lü marchist, Ilü aștâptăjilnicu? dise servitoarea facendo una complimenta respectuosa. Elü este în grădină cu damele sale. Jean s’a dusü să-la însciințeze. Domnulü nu voesce se între în salonu, să se odihnescă puținii ? — In care parte se află grădina ? — Pe aici, domnule. Urmându alea din stânga, sunt sigură, că veţi afla parcul și îi veţi întâlni. — Mulțămescfi,zise Albert, îndreptându-se spre grădină, pe care o traversă. La intrarea în parcu, el o observă pe marchisul, care, urmată de familia sa, venia spre el. — Iubitulu meu Albert,zise gazda căsii, strîngendu-i mâna cu căldură. D-ta ești fiulu unui vechiu amicut alu meu, ești fiulu celui mai bunü amicit alu meu, despre care îmi aduci. ..fără îndoială, spiri bune. — Am lasato pe tata la Paris, în deplină sănătate. — Te primesc fără ceremonie, după cum ar fi primit, şi amicula meu. Iţi presenta pe soţia mea... pe fiica mea Agnes... şi pe sora mea Placide. — Placide? cugeta Albert închinându-se la fiecare presentare. După o schimbare de întrebări şi răspunsuri obligate, marchisa şi mătuşa Placide se depărtară. Marchisul o invită pe Albert să-i facă onoare la o colațiune (afină), servită în antreula florăriei, și care se compunea din miere, fructe și prăjituri. — Noi prancfimț la 12 ore și cinama la 7 ore sora. Acum sunt 4 ore; să luam ceva pănă atunci... Agnes ? — Tată? — Dă-mi sticla aceea de pe lada cu portocale. In sănătatea vechiului meu amicii Morizan și a D-Tale, iubitul meu Albert! (fise marchisul) întinerendu-i paharul). — Și eu într’a D-vostre, (fise Albert. O voce germană despre cestiunea română, piarură germană „Kölnische Zeitung“ publică în numerulu seu dela 10. c., ună articolă remarcabilă datată din Pesta, despre cestiunea română. In introducere protesteaza contra necontenitelor și regulatelor suspicionărî din partea jidanomaghiarului „Pester Lloyd“, că toatefiarele, cari nu tractază cestiunea română pe gustulă şoviniştilor maghiari, ar fi mituite cu bani de ai Ligei. Dup’acesta marelefiară rhenană vorbesce astfel despre căuşele controverselor dintre Maghiari şi Români. La anul 1848 a erupta în renumita adunare dela Blasiu, cu putere elementară, consciinţa naţională a Românilor, cari secol de ani au fosta lipsiţi de drepturi politice, şi de atunci cela dintâiu articolu de credinţă politica ala lora este egala îndreptăţire naţională. Absolutismula austriaca, care în anii 1850 curma cu toate libertăţile, lăsa, pe lângă toate tendinţele sale de germanisare, neatinsa principiula de egală îndreptăţire naţională. Autonomia provincială, de care s’a bucurată marele principata ala Ardealului, prin anii 1860, susţinu forte stricta, din principiu şi din praxă, egala îndreptăţire a celor trei limbi ale ţerii, maghiară, germana şi română, şi nici-odată n’au trăita Românii timpuri mai bune, ca atunci. Reintroducerea starilor publice de atunci, cari s’au delăturata prin pactura dela 1867, şi a cărora încetare, a pusa liasa hegemoniei maghiare prin recunoscerea uniunei publicată în moda vonirai la 1848 în dieta dela Clusiu, şi care vnse din partea Romăniloru nicî-odatâ n’a fostă recunoscută — este ţînta tuturora politicilor români şi formezâ conţinutula programului naţionala dela 1881. Maghiarismulu din contră ţine unitatea teritorului ungară — se înţelege, ruptă prin independenţa Croaţiei — şi valabilitatea nemărginită a limbei statidui maghiară, ca inviolabile, şi nu voiesce se recunoscă în lară lângă sine nici o individualitate naţională. Legea de naţionalităţi dela 1868, o împlinire forte defectuoasa a promisiunilor date locuitorilor nemaghiari ai ţării în decursul luptelor, pentru restituirea dreptului publici ungarii, este, în ochii acestora „minimula“, de ce au ei lipsă pentru susţinerea esistenţei lor naţionale; după părerea Maghiarilor a celora mai moderaţi, „maximula“, ce la pote oferi statuia naţionala maghiara cetăţenilor săi de „limbi străine“ , după convingerea şoviniştilor şi ultranaţionalî ai rassei domnitare, o pedecă de căpeteniă pentru contopirea tuturora Nemaghiarilora, la care tinda ei, seu mai bine cfisa, o piedecă de căpetenia pentru nimicirea naţionalităţilor!! germane, slovace, serbesci şi române, care tendinţă de nimicire lungi! timpi! s’a ţinuţi! în ascunsă, acum înse e declarată pe faţă. Era tiszaistă de cincîsprecfece ani a urmărită în conţinu acesta scapă, şi adecă de-o parte prin legi, cari în mare parte paralisau conţinutula legii de naţionalităţi (propunerea obligată a limbei maghiare în şcolele poporale, legea kisdedovurilor, legea pentru şcolele medii etc.); de altă parte printr’o plană de administrare, care violă, cu scop vădită, disposiţiunile legii de naţionalitate şi prin aceea sindui forte tare credinţa populaţiunei în sânţenia legilor«. Inverşunarea din causa acesta se manifesteză în modulă cela mai vehementă din partea celora trei milioane de Români; s’a manifestata însă de repeţite ori şi din partea Slovacilora şi Sârbilor, şi chiar şi în oposiţiunea parlamentară, făcută din partea Saşilora ardeleni, faţă cu politica volnică naţională a lui Tisza.