Gazeta Transilvaniei, octombrie 1899 (Anul 62, nr. 217-241)
1899-10-01 / nr. 217
REDACŢIUNEA, Irlinistraţiunea $1 Tipgrafia. BSASQV, piaţa mars Nr. 30 Scrisori nefrancate nu ae primesc. Manuscripte nu se retrimet. INSERATE ae primesc la ADMINISTRAŢIUNE în Braşov şi la următrarele Birouri da anunciuri în Viena: M. Dukes Nacht Augenfeld & Emerich Leaner Heinrich Schalek. Rudolf Mosser. Oppellks Nacht. Anton Qppelik fcBudapesta : A. V. Goldberger, Ekstein Bernat. In Hamburg: Cardyl JL Liabmann. PREŢUL INSERTIUNILOR : o segarmond pe o coloana 6 or. si 30 or. timbru pentru o publicare. — Publicări mai dese după tarifă și învoială. RECLAME pe pagina a 3-a o seria 10 or. sau 30 bani. Nr. 217. Braşov, Vineri 113) Octomvre. A 10IL ILUN. „gazeta“ iese în sacare Sl. Abonamente pentru Austro-Ungaria: Pe un an 12 fl., pe şase luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. N-rii de Duminecă 2 fl. pe an. Pentru România şi străinătate: Pe un an 40 franoî, pe şase luni 20 fl., pe trei luni 10 fl. N-rii de Duminecă 8 franoî. Se prenumeră la tote oficiele poştale din întru şi din afară şi la d-nii colectori. Abonamentul pentru Braşov Administraţinea, Piaţa ncare Târgul Inului Nr. 30, efeeit I.: Pe un an 10 fl., pe şese luni 5 fl., pe trei luni 2 fl. 50 cr. Cu dusul în casă. Pe un ar 12 fl., pe 6 luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. — Un esemplar h cr. v. a. sau 15 bani. — Atât abonamentele cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte. Nou abonament la Gazeta Transilvaniei. Cu 1 Octomvre st. v. 1899 se deschide nou abonament, la care învităm pe toți amicii și sprijinitorii fetei noastre. Prețul abonamentului: Pentru Austro-Ungaria: pe un an......................................12 fl. pe sese luni....................................6 „ pe trei luni...................................3 „ pe o lună.......................................1 „ Pentru România și străinătate: pe un an.........................franci, 40 pe șase luni.................... „ 20 pe trei luni.................... „ 10 pe o lună........................ „ 3.50 Abonarea se poate face mai uşor prin mandate poştale. Administraţiunea. Manifestaţia română in Roma. Astăziî, joi, se petrece în forul lui Traian din Roma o serbare, care pe noi Românii din jambele emisfere ale vechei Dacie Traiane ne privesce forţe de aproape. Delegaţiunea română dela Congresul orientaliştilor din Roma va depune astăzi o coronă la columna lui Traian drept tribut al Românilor, de recunoscinţă şi de omagiu marelui Imperatore, care după înfrângerea Dacilor i-a adus aici, ca legionari ai sei şi i-a împlântat în acest pământ roditor din răsăritul Europei. Serbarea va fi splendidă, căci municipiul din Roma nu numai a primit cu mulţămită corona de bronz oferită lui şi nu numai a permis, ca ea se fiă depusă de cătră delegaţiunea română la piciorele măreţei şi monumentalei columne, ci i-a promis totodată viul şi simpaticul seu concurs pentru înălţarea acestei rare ceremonii. După schrile, ce le avem, se vor ţine cu aceasta ocasiune discursuri din partea a doi membrii distinşi ai delegaţiunei congresiste române. Va vorbi d-l V. A. Urechiă, cunoscutul istoric şi literat român, or renumitul archeolog român Grigorie Tocilescu va ţine o disertaţiune. Vorbitorilor români le va răspunde, în numele guvernului italian, ministrul de instrucţiune Baccelli, şi desigur, că nu va lipsi nici primarul Romei de a ilustra cu graii viu fapta nobilă a descendenţilor legionarilor români. Ceremonia va fi încoronată printr’o solemnă cântare a imnului gintei latine, scrisă de nemuritorul Alecsandri, și esecutată de celebrul cor al teatrului Politeama Adriano în momentul când se va depune corona Românilor pe columna lui Traian. Ori cum s’ar presenta vise în forma esterioră acesta ceremoniă, ea nu-şî va pierde nimic din importanţa ei, ca o mărturisire vie, că Românii privesc în columna lui Traian— cum dicea un ziar din Roma—simbolul naţiunei, ce a creat-o Traian prin ei în antica Daciă; mărturisirea latinităţii lor şi a legăturilor nedisolubile, ce-i vor lega în veci cu iubire şi veneraţiune de legănul originei lor. Ceremonia din farul Traian, ce se va severşi în afară de programul Congresului orientaliştilor, ca o manifestaţie aparte a congresiştilor români, va fi întâmpinată de sigur de toţi binevoitorii Românilor cu simpatiă. A trebuit se se dovedeasca înseşi cu aceasta ocasiune, că tocmai aceia, cari sunt avisaţî a trăi împreună cu o parte mare a neamului românesc şi cari după propria lor mărturisire ar avea interesul de a trăi în frăţâscă înţelegere cu toţi Românii dintre Tisa, Carpaţi şi Dunăre, nu se înşiră între binevoitorii noştri. In decursul şedinţelor de pănă acum ale congresului orientalist, ce a fost deschis la începutul lui Octomvre a. c., s’a dat din nou pe faţă în mod destul de bătător la ochi, vechiul antagonism dintre Maghiari şi Români. Delegaţii celor dintâi au umblat în tot chipul se pună în umbră şi se desavueze pe Români, şi nu s’au sfiit de a susţine cele mai mari neadevăruri în unele foi italiene pentru a declara de „nebasate“ şi „calomniatore“ afirmările Românilor despre asuprirea, ce trebue s’o sufere Românii din statul ungar. Pe nisce omen! ca Ovary şi soţii rîmă la inimă atenţiunea, de care se bucură Românii din partea Italienilor, cu toate pretinsele sentimente filomaghiare ale acestora. Ei găsesc, că Românii păşesc „prea cu mare pompă“ la Roma, că umblă se aducă un omagiu sărbătoresc chiar şi memoriei lui Traian şi că „cumfic ei“ (Românii) vor s’o facă acesta în semnul recunoscinţei şi al „simţului viu al latinităţii“ în poporul român. Par’că ar vrea să ia în zeflemea latinitatea nostră raportorii unguri dela congresul din Roma. Piresce, că susţinerea latinităţii din parte-neri* se unesce cu aspiraţiunile maghiare de o „patriotică“ maghiarizare a nostră. In faţa acestei antipatice atitudini a Maghiarilor chiar şi faţă cu manifestaţia română de la columna lui Traian, trebue să întrebăm pe Vambery, Ovary şi soţi, de ce de câte orî a fost vorba de o cooperare a Românilor cu naţiunile slave din imperiu, ei nu au venit întotdeauna cu latinitatea nostră, care ar face să avem interese contrare slavismului ? Zadarnice vor rămână însă bârfelile şi intrigele contrarilor românismului, căci cum dovedesce şi ceremonia din Roma, vină este şi va rămână pentru toate timpurile consciinţa naţională a descedenţilor poporulu roman, care înainte cu optsprezece veacuri a ridicat monumentul, ce glorifică victoriile împăratului Traian în cele două răsboaie cu Dacii. FOILETONUL „GAZ. TRANS“. Eufemisme în limba română. De Nicolae Sulică. (II) (Urmare). Aceeaşi terminologiă eufemistică împrumutată mare parte tot din lumea plantelor şi animalelor, atât de intimă poporului român, ne surprinde şi în imperiul basmelor şi tradiţiunilor româneşci. Numai în „Nunta Zamfirei“, drăgălaşa poemă a lui Coşbuc, ca fire şi inspiraţiiaţiune de caracter pur poporal, întâlnim următoarele figuri: sprintenul şi viteazul Săgeată, tatăl Zamfirei, Ţinteş cel cu trainic rost şi Bardeş cel cu adăpost prin munţi silhui, apoi Paltin-craiu şi Mugur-imperat, în „Fulger“ alt poem narativ al lui Coşbuc, eroul e viteazul şi nezăbavnicul fecior al lui Crai- Negru, Fulger, ară fata care-i place şi pentru care se jertfesee, este Salba, fiica lui Volbură-î mpărat. Preste tot aşa dară avem de a face cu numiri individuale caracteristice, cari ele prin ele sunt chemate să indice firea şi caracterul, de regulă impunător şi superior al celor, ce le portă. Eră acum o mică listă de apelative poporale de firea celor relevate mai sus, scoase deadreptul din bogăţia basmelor noastre poporale, parte indicând calităţi esterne trupesc (frumseţe, gingăşie etc.) ale eroului — mai ales numiri de plante —, parte calităţi interne sufletesci (vitejiă, isteţime etc): Afin şi Dafin, cei doi fraţi de cruce; Busuioc, fecior de împărat, metamorfosat în lucefăr; Busuioc şi Măgheran, fraţi gemeni botezaţi de Dumnezeu şi sf. Petru; Busuioc verde, voinic, a cărui putere sta într’un paloş; Busuioc şi Siminoc fiul împărătesei şi al robei; Busuioc şi Musuiocin altă variantă numele celor doi fraţi gemeni; Colonfil sau Florea înfloritul împeratul fiorilor; Firicel sau Florian copil născut din flori; Florea florilor clină, minunea frumseţelor; Floriţa, fată frumoasă; Lina Bujulina, dlină frumosă ca o ruje; Mer şi Fer, fraţi gemeni ; Neghiniţă şi Nuculiţa, copil cât o neghină sau cât o nucă; Rodia, fata cea frumosă ; Sur- Vultur, năzdrăvan ; Trandafir om vrăjit în dovlec etc. Tot de categoria aceasta să ţin apoi următorele apelative tipice şi caracteristice: Agerul ochilor, năsdrăvan, care le vede toate; Alba frumoasa, îi cad din mâni trandafiri şi din păr mărgăritare; Alb imperat representantul poporal al blândeţei în oposiţiune cu Roşu-împărat; Aripă frumosă numele voinicului Zorilă, învingătorul smeilor; Aurar și Aram, craiul smeilor; Cimbru câne năzdrăvan; Dalbul d’ochilor, cal năsdrăvan; Dunăre-Voinicul, Frumóasa frumóselor, un epitet al Sâczienei, numită la Românii macedoneni Frumóasa locului (pământului) ; Galben de sub soare, cal năsdrăvan; Graur, cal; loan-Buzdugan; Lucer voinic ; Mărar, Pătrânjel cânn; Fipăruş-Petru ; Peneş împărat; Sclipicioasa fata lui Aghemant; Stan-Bolovan, Veneş; Vultur a lui; Voinic-înflorit etc. şi în fine Fet-Frumos, numele tipic al eroilor poveştilor noastre poporale.*) Pe cât de mare e predilecţiunea poporului faţă de astfel de numiri desmierdătore eufemiste sau de bun augur, tot pe atât de mare e aversiunea lui faţă de anumite nume, mai ales de botez, cari prin degenerarea de înţeles au ajuns cu timpul în stadiul de a fi de rău augur. Aşa e d. e. Vlad, Muşat, Nan, Udrea etc., cari prin scăpătare de sens au ajuns să devină sinonime cu „prost“ şi aşa tipice pentru prostie, fiă de om şi ce spia. Eră cum caracteriseză d-l Haşdău decadenţa numelor proprii: „Un nume propriu, când se generalisază peste măsură într’o ţară, încât la tot pasuj întâlnesc omonim!, ajunge în cele din urmă a deveni ridicol prin trivialitate şi de atunci încoce, ferindu-se părinţii a-’l mai impune copiilor, începe a fi din ce în ce mai rar... La Românii din Muntenia mai multe nume proprii bărbătesci au avut o serie analogă de a se vede îmbrâncite treptat în straturile cele mai de jos ale societăţii, după ce figuraseră altă dată mai cu preferinţă pe tron şi în divan. „Mai întâia este Vlad. Etimologices ce acest cuvânt însemnază domn. In secolii XIV şi XV cei mai iluştri principi ai Munteniei au fost Vlad Basarab, Vlad Dracul, Vlad Țepeș. Intre boieri și în burgesiă erau Vladl peste Vladi. Trebuia firesce să vină o reacțiune. Trivialisându-se prin abus, gloriosul ere când Vlad s’a făcut cu încetul sinonim al nerodului. In secolul *) Să se vadă toate aceste numiri, precum și basmele, în cari obvin, la Şăinesnu, Basmul roman. Românii uniţi şi autonomia catolică. Vorbind despre Românii uniţi şi despre autonomia catolicilor, organul naţional săsesc „Siebenbürgisch deutsches Tageblatt“, de Mercuri arată într’un articul de fond, datat din Budapesta, fasele prin cari a trecut dela 1848 încoace cestiunea înfiinţărei aşa numitei autonomii catolice regnicolare. Pice, că atitudinea greco-catolicilor în cadrul (?) bisericei catolice din Ungaria a fost şi este de o deosebită importanţă pentru crearea amintitei autonomii. Atitudinea Românilor uniţi e deosebită de atitudinea Rutenilor uniţi. Pe când în anii 1870—71 aceşti din urmă au procedat mai mult sau mai puţin în consonanţă cu Românii faţă cu congresul catolic de atunci, astăcil Rutenii sunt deplin înţeleşi cu catolicii. Românii susţin însă şi astăzii posiţiunea lor separată, şi încă în mod forte hotărit. Amintesce apoi atitudinea, ce a luat’o metropolitul Mihályi în conferenţa episcopesca, ce s’a ţinut de curând în Budapesta, arătându-şi acolo îngrijirile şi făcând reservele sale de drept faţă cu proiectata autonomie catolică regnicolară. Conferenţa episcopescă, elice, n’a fost puţin suprinsă de hotărîrea cu care a păşit metropolitul român. Din situaţiunea penibilă episcopii catolici au putut eşi numai declarând, că acesta afacere nu se ţine de conferenţa episcopescă, ci este a se aduce înaintea congresului catolic. „Nu trebue să trecem cu vederea“, crice „S. d. Tageblatt“, „că atitudinea episcopilor români greco-catolici nu este a se reduce atât la motive religioase-bisericesc“ (cum a declarat pe faţă episcopul Pavel din Oradea-mare), ci în fond este a se atribui imboldurilor naționale. Aceasta împrejurare deșteptă interesul general, ea este mai vârtos causa, pentru care ne ocupăm aici pe scurt cu acest obiect".