Gazeta Transilvaniei, aprilie 1911 (Anul 74, nr. 73-94)
1911-04-01 / nr. 73
Pagina 2, bibliotecei confiscate din Agârbiciu. Apărarea acuzaţilor I. Botezan şi I. Câmpeanu a susţinut-o advocatul din Sibiiu Dr. Ştefan Laday. In urma iscusitei apărări a d-lui Laday, senatul a sistat procedura criminală în contra acuzaţilor, din lipsă de dovezi. A dispus însă, ca cărţile secvestrate, total 169, să se transpună comisiunei administrative comitatente pentru exoperarea definitivei secvestrări şi oprirea lor din circulaţie. Contra sentenţei a apelat procurorul, dar şi apărătorul, cărţile secvestrate nefiind oprite. Ziarul „finirea“ din Blaj e informat că arătarea contra bibliotecii ar fi făcut-o învăţătorul român gr. or. din Agârbiciu. Ar fi tare trist şi dureros, când între învăţătorii români s’ar găsi astfel de coade de topor. Afară cu ei! Un ziar german din Viena, care scrie despre minunatul discurs, rostit in dieta de cătră deputatul nostru Dr. Vaida Voivod, spune între altele, că oratorul a fost întrerupt în decursul vorbirei de un „patriot“ cu vorbele: „agitatorii naţionalişti trebuesc alungaţi din ţară“. Ziarul german spune că înfocatul „patriot“, care ar vântura pe deputaţii naţionalişti preste graniţă e un Sârb, care cu ajutorul oligarhiei ungare face bune trebşoare patriotice, ca şi românul Burdia, pe socoteala statului şi a populaţiunei sărace. „Fraţii jidani In nici un stat de pe lumea aceasta, nu se bucură „fraţii jidani“ de atâta cinste şi omenie, ca şi cum sunt împărtăşiţi de cătră oligarhia şi guvernele din fericita Ungarie, înainte cu 20 până în 30 de ani jidovimea, afară de câţiva milionari, nu avea cuvânt în treburile de stat ale ţarei noastre, căci în total era săracă. Prin ajungerea de stăpâni pe comerciul şi industria ungară, jidanii s-au îmbogăţit, iar prin simularea că se supun politicei de maghiarizare a guvernelor ei s-au câştigat inima cârmuitorilor şi au devenit dintre toate naţionalităţile din ţară, cei mai iubiţi şi mai desmerdaţi fii şi fraţi ai maghiarizatorilor. Recenzământul maghiar nici nu mai face deosebire între maghiar şi evreu. Sutele de mii de jidani, cu numele maghiarizate ori nemaghiarizate, s’au oorlit cu totul în valurile sângelui urmaşilor lui Arpad, şi botoşesc rubricile recenzământului cu atâtea milioane de „maghiari“ faţă cu atâtea de naţionalităţi. Şi guguliţi şi desmerdaţi de membrii oligarhiei şi de guvernele din Budapesta, jidanii se scurg pe nesimţite din toate ţările peste graniţele Ungariei şi trăesc ca în raiul lui Dzeu. Cu chestia evreiască de la noi se ocupă foaia marilor proprietari, plugari de la noi „Nagybirtok" Nr. 5., în care se zice că e un fapt fără păreche în istoria universală, şi aşi deja întreagă viaţa economică maghiară a ajuus pe manile jidanilor, şi că jidanizarea ei înaintează aşa de repede, încât cei mai mulţi s’au împăcat cu gândul că peste 50 de aniHatvany- Deutsch-ii, Kohn-ii şi Schwartz-ii vor fi cei dintâi aristocraţi ai Ungariei iar magnaţii de azi Zichy-ii Karoly-ii şi Andrásey-ii vor ajunge scriitoraşi modeşti prin cancelariile magnaţilor jidani. Presa jidănească a fost — zice numita foaie — care a înverşunat pe maghiarii, că dacă nu se poate îndeplini deocamdată independenţa teritorului vamal independent, trebue să se desvoalte industria ungară cu ajutor dela stat. Şi astfel s’a deschis visteria statului prin anii 1890 şi s’au dat industriaşilor jidani 1,2 milioane în numărat, iar alte milioane în realităţi, în iertare de bir ş. a. Sub guvernul coaliţionist al lui Kossuth, la stăruinţa lui Szterényi s’a votat pentru sprijinirea industriei 200 de milioane. Şi din aceşti baiai au intrat în buzunarele marilor şi micilor industriaşi jidani tocmai 90 %, adecă 180 de milioane, numai restul de 20 mii, ar fi ajuns în mânile altor fii ai patriei. Astfel cu politica economică a guvernelor maghiare — zice mai departe „Nagybirtok“—s’a ajuns acolo, că în 20—30 de ani din urmă sute de mii de familii jidoveşti şi-au acaparat averi de sute de milioane, dar în acelaşi timp au emigrat din Ungaria aproape două milioane de oameni băştinaşi, s’a ruinat clasa proprietarilor de mijloc şi s’a înglodat în datorii întreaga societate maghiară. In toate ţările din lume, zice foaia numită, statele au venite dela căile ferate, dela băi şi de la moşiile erariale, numai statul maghiar supraplăteşte regulat pagube de milioane, pentru că părtineşte singuraticii. De pildă zice, „Nagybirtok“, pentru căile ferate ung. statul suprasolveşte pe an deficite de 80 milioane, şi totuşi se dau anual multe milioane refacţii (reduceri) expeditorilor jidani, iar noi, sărăcimea trebue să plătim în dare, subvenţiunile industriale şi refacţiile dela căile ferate pentru jidovimea bogătana.—■ Apoi să nu se bată in piept jidanii că-s Maghiari şi să nu jertfească bucuros chiar câte „cinci piţule" pentru noul botez al numelui? Pretensiunile Albanezilor. Răscoala din Albania decurge cu înverşunare. Turcia mereu trimite trupe pentru năbuşirea albanezilor, cari luptă pentru a smulge drepturi naţionale de la înalta Poartă. Iată cererile Albanezilor, cum le-au formulat notabilii albanezi refugiaţi în Muntenegru, ca să le adreseze marilor Puteri europene. 1. Turcia să asigure integritatea teritorială a vilaetelor trcutari, Monastic Ianina şi Salonic. 2. Recunoaşterea limbei albaneze că limbă oficială în administraţia, bisericile şi şcolile din aceste vilaete. 3. Veniturile Albaniei — scăzându-se cota-parte pentru budgetul armatei şi lista civilă a Sultanului— să fie consacrate exclusiv nevoilor provinciei. 4. In vilaetele albaneze să nu fie numiţi decât valii albanezi. 5. Soldaţii albanezi, afară de caz de războiu, să fie repartizaţi numai in garnizioanele din Albania. După veşti din isvor turcesc, Muntenegrul ar sprijini pe sub ascuns revoluţia albaneză. Se afirmă că printre albanezi căzuţi în lupte, s’ar fi aflat soldaţi muntenegreni în activitate şi arme muntenegrene. Când răsculaţii albanezi sunt strâmtoraţi de trupele turceşti, ei trec graniţa în Muntenegru. De aceea guvernul turcesc a intervenit la cel muntenegrean, să fortifice graniţa. Din Belgrad se telegrafează, că Muntenegru se pregăteşte de război, sau este în aşteptarea unor evenimente importante, guvernul muntenegrean a chemat in ţară pe tinerii, cari se află in streinătate, punândul se în vedere că în caz contrar vor fi declaraţi dezertori. O telegramă din Constantinopol spune, că răsculaţii au ocupat oraşul Kuplik, situat la 2 kilometri de Scutari. Trupele guvernului sunt luate între două focuri. Circulă svonul, că Turcia a remis Muntenegrului un ultimat Concediul soldaţilor. Deputatul nostru d-l Ştefan C. Pop,— după cum scrie „Românul“ — a tras de curând luarea aminte a ministrului de honvezi Hazay asupra împrejurărei, că concediarea pe Paşti a soldaţilor români şi sârbi gr. or. s’a fixat de odată cu cea a soldaţilor romano-cat. şi astfel soldaţii români nu vor avea libertate la Paştile noastre româneşti. S’a plâns apoi, că rezerviştii au fost chemaţi la deprindere de arme pe 25 Aprilie, adecă pe Paştile gr. or. şi i-a rugat să îndrepte lucrurile. Intrucât ministrul nu va satisface această cerere, comitetul partidului naţional român a decis a cere de la M. Sa şi de la moştenitorul Francisc Ferdinand îndreptarea răului. Nicolae Densuşianu 1846-1911. Vineri în 7 Aprilie, coasa nemiloasă a morţii a tăiat iarăş firul vieţii unui vrednic fiu al poporului nostru, a lui Nicolae Densuşianu, care a repozat în aceasta zi în Bucureşti, în vârstă de 65 de ani. Şi Nicolae Densuşianu a fost ardelean, născut în Densuş (ţara Haţegului). El s-a făcut advocat şi după ce a stat 5 ani în Braşov, a trecut la 1877 în România, stabilindu se în Bucreşti. Chiar şi până a fost în Braşov s a ocupat cu lucrări literare-istorice, dar trecând în România, s-a dedat cu totul studiului istoriei, desgropând trecutul poporului român şi făcând lumină în multe puncte ale acestui trecut. El a adunat o mulţime de documente şi a scris cărţi de mare valoare cum e de Istoria revoluţiei lui Horia şi altele, iar acum, şl înainte de moarte era să scoată în tipar cea mai mare operă a vieţii sale: Istoria poporului român, până la întemeiarea principatelor române, şi care probabil va eşi în curând. Toate acestea au ridicat lui Nicolae Densuşianu un monument neperitor. Nici Densuşianu a trăit o viaţă foarte retrasă, ocupându-se cu mare râvnă şi plăcere cu studiul trecutului. înmormântarea i - a făcut Duminecă în cimiterul Belu din Bucureşti. In cele ce urmează dăm aci u£l articol publicat in „Seara“ de cunoscutul scriitor d-nul Ion Scurtu, cu titlu: Un sihastru al ştiinţei: Nicolae Densuşianu. Tristă şi pustie, ca viaţa lui întreagă, aşa a fost înmormântarea lui Nicolae Densuşianu, ce din urmă dintre ucenicii teze: el e acela ce cântă aşa de frumos?... Şi cum l-a pus la gură, îndată a început aşa de frumos a cânta, încât acum nu numai oile jucau, ci chiar şi păstorul lor a început să ţopăească de bucurie. Iară după CG a cântat o bucată de vreme, a încetat, lăsând oile să pască, căci altmintrelea ele ar fi tot jucat, până ce n’ar mai fi putut şi ar fi căzut moarte de ostenire. Flueraşul ce l-a aflat ciobanul, avea mai multe şuruburi, şi de câte ori se şurubuea, de atâtea ori cânta alt cântec. Când erau oile sătule, ciobanul scotea flueraşul din sân, îl şurubuea şi începea a cânta, iară oile a juca. Când vedea că oile flămânzesc, ascundea flueraşul şi le da pace să pască. Astfel a umblat ciobanul mai mult timp cu oile la păscătoare. Intr-o zi însă, umblând el încolo şi încoace cu turma sa, ajunge iarăşi în pădurea aceea, unde a aflat flueraşul, şi acolo dă acuma peste o visterie, în care se afla o mulţime de aur, argint şi o mulţime de alte scumpeturi, cât nu se poate spune. Turma ciobanului număra trei sute de capete de oi. Deci el, lipsindu-i o doagă, după cum am spus din capul locului, văzând atâta amar de scumpete înaintea sa, ce face?... Se duce şi la trei sute de lănţuge de aur şi anină fiecărei oi câte unul la grumaz, iar pe celelalte lucruri scumpe, ce se mai aflau la acea visterie nici nu le-a urnit din foc, căci fiind prost, avuţia cea mare nu avea pentru dânsul nici un preţ. Nu mult însă după întâmplarea aceasta, trecând pe acolo nişte neguţători de haine şi văzând lănţugele cele scumpe, aninate de grumazul oilor, se mirară ale cui sunt oile, şi ducânduse la cioban îl întrebară de unde vin lănţugele acelea, cine le-a aninat la grumazul oilor. — Dacă voiţi să aveţi şi voi de acestea — răspunse ciobanul — apoi ce mai atâta vorbă !... veniţi cu mine şi eu vă voiu da destule. Negustorii nu s-au dat rugaţi, ci bucuroşi s-au dus cu dânsul, până ce au ajuns la un loc, care era acoperit cu o piatră mare. Acolo era visteria sau comoara, peste care a fost dat mai înainte prostul. Când ridicară neguţătorii piatra şi văzură ce n-au mai văzut niciodată în viaţa lor, săriră drept în sus de bucurie. Dar neguţătorii erau oleacă mai cuminţi decât ciobanul. Ei cum văzură peste ce au dat, descărcară de grabă toate carele de marfă şi le încărcară cu aur, argint şi cu tot felul de alte odoare scumpe până ce au deşertat toată comoara, apoi se porniră mai departe. Dar ei nu se porniră acuma singuri, cum au venit, ci temându-se ca nu cumva ciobanul să spuie stăpânului său sau altcuiva despre comoara ce a aflat-o el, l-au luat şi pe dânsul, spuindu-i, că dacă va merge şi el cu dânşii, ei îi vor căuta o nevastă frumoasă şi-l vor însura cu dânsa. Ciobanul, ca dânsul, nu se dete mult îmbiat, ci se porni şi el cu neguţătorii. Şi după ce se porniră acuma cu toţii se duse, se duse, până ce ajunse în oraşul, unde locuia împăratul ţării aceleia. Iară după ce au intrat ei în oraş şi după ce au tras la o ospătărie, au luat un tulpan, l-au umplut bine cu tot felul de odoare şi apoi au trimes împăratului. Împăratul, primind odoarele acelea, nu se putea destul mira, de unde să fie neguţătorii, cari au nişte lucruri aşa de preţioase, şi de unde să aibă ei odoarele acestea. Şi voind numaidecât să ştie cum şi ce, a chemat pe negustori la sine. Negustorii, mai luând pe atâtea odoare cu sine, pe câte au fost trimis mai Înainte, se duseră la împăratul. împăratul, cum i-a văzut că vin, le-a eşit înainte, i-a poftit în pătaturile sale, le-a mulţumit frumos atât pentru darurile cele trimise cât şi pentru cele aduse, şi apoi, după ce neguţătorii i-au istorisit multe de toate, le-a încuviinţat să umble şi să neguţeze prin toată ţara lui. Neguţătorul cel mai mare peste ceilalţi neguţători, fie ca să-şi împlinească făgăduinţa ce-a dat-o ciobanului, fie ca să se scape mai de grabă de dânsul, fie cum va fi fost, destul atâta, că înainte de a se porni dela împăratul, zise acestuia căţel are un fecior, care ar fi foarte bun de însurat, deoarece e foarte cuminte şi se pri, cepe la multe de toate. — Feciorul acela era ciobanul. împăratul, auzind aceasta, s-a bucurat, și a zis, ca și el are o fiică, pe care bucuros ar mărita-o, numai dacă i s’ar putea întâmpla o parte bună. Neguțătorul dete de cunoscut împăratului, că el ar voi să-i fie cuscru. — De ce nu ! — răspunse împăratul — numai dacă d-ta voieşti, eu sunt bucuros ca să ne încuscrim. Neguţătorul întinse mâna şi legătura a fost gata. In scurt după aceasta a urmat apoi şi nunta, dar ştii colea... nuntă împărătească. La masa cea mare, cum e obiceiul, neguţătorul, după ce a băut paharul cel dulce, a dăruit celor tineri o căruţă plină de odoare scumpe, iară după aceasta, sfârşindu-se nunta, se cam mai duse în treabă şi, lăsând pe cioban cu nevasta sa şi cu socrii. Dar prostul tot prost rămâne chiara şi în ziua de Paşti. A trăit cât a trăit cu Nr. 73 —1911 GAZETA TRANSILVANIEI