Gazeta Transilvaniei, aprilie 1911 (Anul 74, nr. 73-94)

1911-04-01 / nr. 73

Pagina 2, bibliotecei confiscate din Agârbiciu. Apărarea acuzaţilor I. Botezan şi I. Câmpeanu a susţinut-o advocatul din Sibiiu Dr. Ştefan Laday. In urma iscusitei apărări a d-lui Laday, se­natul a sistat procedura criminală în contra acuzaţilor, din lipsă de dovezi. A dispus însă, ca cărţile secvestrate, total 169, să se trans­pună comisiunei administrative co­­mitatente pentru exoperarea defini­tivei secvestrări şi oprirea lor din circulaţie. Contra sentenţei a apelat pro­curorul, dar şi apărătorul, cărţile secvestrate nefiind oprite. Ziarul „fi­nirea“ din Blaj e informat că ară­tarea contra bibliotecii ar fi făcut-o învăţătorul român gr. or. din Agâr­biciu. Ar fi tare trist şi dureros, când între învăţătorii români s’ar găsi astfel de coade de topor. Afară cu ei! Un ziar german din Viena, care scrie despre minunatul discurs, ros­tit in dieta de cătră deputatul nostru Dr. Vaida Voivod, spune între alte­le, că oratorul a fost întrerupt în decursul vorbirei de un „patriot“ cu vorbele: „agitatorii naţionalişti tre­­buesc alungaţi din ţară“. Ziarul ger­man spune că înfocatul „patriot“, care ar vântura pe deputaţii naţio­nalişti preste graniţă e un Sârb, ca­re cu ajutorul oligarhiei ungare face bune trebşoare patriotice, ca şi ro­mânul Burdia, pe socoteala statului şi a populaţiunei sărace. „Fraţii jidani In nici un stat de pe lumea a­­ceasta, nu se bucură „fraţii jidani“ de atâta cinste şi omenie, ca şi cum sunt împărtăşiţi de cătră oligarhia şi guvernele din fericita Ungarie, înainte cu 20 până în 30 de ani ji­dovimea, afară de câţiva milionari, nu avea cuvânt în treburile de stat ale ţarei noastre, căci în total era săracă. Prin ajungerea de stăpâni pe comerciul şi industria ungară, ji­danii s-au îmbogăţit, iar prin simu­larea că se supun politicei de ma­ghiarizare a guvernelor ei s-au câşti­gat inima cârmuitorilor şi au deve­nit dintre toate naţionalităţile din ţară, cei mai iubiţi şi mai desmer­­daţi fii şi fraţi ai maghiarizatorilor. Recenzământul maghiar nici nu mai face deosebire între maghiar şi e­­vreu. Sutele de mii de jidani, cu nu­mele maghiarizate ori nemaghiariza­te, s’au oorlit cu totul în valurile sângelui urmaşilor lui Arpad, şi botoşesc rubricile recenzământului cu atâtea milioane de „maghiari“ faţă cu atâtea de naţionalităţi. Şi gugu­­liţi şi desmerdaţi de membrii oligar­hiei şi de guvernele din Budapesta, jidanii se scurg pe nesimţite din toate ţările peste graniţele Ungariei şi trăesc ca în raiul lui D­zeu. Cu chestia evreiască de la noi se ocupă foaia marilor proprietari, plugari de la noi „Nagybirtok" Nr. 5., în care se zice că e un fapt fără păreche în istoria universală, şi aşi deja întrea­gă viaţa economică maghiară a a­­juus pe manile jidanilor, şi că jida­­nizarea ei înaintează aşa de repede, încât cei mai mulţi s’au împăcat cu gândul că peste 50 de aniHatvany- Deutsch-ii, Kohn-ii şi Schwartz-ii vor fi cei dintâi aristocraţi ai Ungariei iar magnaţii de azi Zichy-ii Karoly-ii şi Andrásey-ii vor ajunge scriitoraşi modeşti prin cancelariile magnaţilor jidani. Presa jidănească a fost — zice numita foaie — care a înver­şunat pe maghiarii, că dacă nu se poate îndeplini de­ocamdată inde­pendenţa teritorului vamal indepen­dent, trebue să se desvoalte indus­tria ungară cu ajutor dela stat. Şi astfel s’a deschis visteria statului prin anii 1890 şi s’au dat industria­şilor jidani 1,2 milioane în numă­­rat, iar alte milioane în realităţi, în iertare de bir ş. a. Sub guvernul coaliţionist al lui Kossuth, la stăruinţa lui Szterényi s’a votat pentru spriji­nirea industriei 200 de milioane. Şi din aceşti baiai au intrat în buzuna­rele marilor şi micilor industriaşi jidani tocmai 90 %, adecă 180 de milioane, numai restul de 20 mii, ar fi ajuns în mânile altor fii ai pa­triei. Astfel cu politica economică a guvernelor maghiare — zice mai departe „Nagybirtok“—s’a ajuns aco­lo, că în 20—30 de ani din urmă sute de mii de familii jidoveşti şi-au acaparat averi de sute de milioane, dar în acelaşi timp au emigrat din Ungaria aproape două milioane de oameni băştinaşi, s’a ruinat clasa proprietarilor de mijloc şi s’a înglo­dat în datorii întreaga societate ma­ghiară. In toate ţările din lume, zice foaia numită, statele au venite dela căile ferate, dela băi şi de la moşiile erariale, numai statul maghiar supra­­plăteşte regulat pagube de milioane, pentru că părtineşte singuraticii. De pildă zice, „Nagybirtok“, pentru căile ferate ung. statul suprasolveşte pe an deficite de 80 milioane, şi totuşi se dau anual multe milioane refacţii (reduceri) expeditorilor jidani, iar noi, sărăcimea trebue să plătim în dare, subvenţiunile industriale şi refacţiile dela căile ferate pentru jidovimea bogătana.—■ Apoi să nu se bată in piept jidanii că-s Maghiari şi să nu jertfească bucuros chiar câte „cinci piţule" pentru noul botez al numelui? Pretensiunile Albanezilor. Răscoala din Albania decurge cu înverşunare. Turcia mereu trimite trupe pentru năbuşirea albanezilor, cari luptă pentru a smulge drepturi naţionale de la înalta Poartă. Iată cererile Albanezilor, cum le-au for­mulat notabilii albanezi refugiaţi în Muntenegru, ca să le adreseze ma­rilor Puteri europene. 1. Turcia să asigure integritatea teritorială a vilaetelor trcutari, Mo­nastic Ianina şi Salonic. 2. Recunoaşterea limbei albane­ze că limbă oficială în administraţia, bisericile şi şcolile din aceste vilaete. 3. Veniturile Albaniei — scă­­zându-se cota-parte pentru budgetul armatei şi lista civilă a Sultanului— să fie consacrate exclusiv nevoilor provinciei. 4. In vilaetele albaneze să nu fie numiţi decât valii albanezi. 5. Soldaţii albanezi, afară de caz de războiu, să fie repartizaţi nu­mai in garnizioanele din Albania. După veşti din isvor turcesc, Muntenegrul ar sprijini pe sub as­cuns revoluţia albaneză. Se afirmă că printre albanez­i căzuţi în lupte, s’ar fi aflat soldaţi muntenegreni în activitate şi arme muntenegrene. Când răsculaţii albanezi sunt strâm­­toraţi de trupele turceşti, ei trec graniţa în Muntenegru. De aceea guvernul turcesc a intervenit la cel muntenegrean, să fortifice graniţa. Din Belgrad se telegrafează, că Muntenegru se pregăteşte de război, sau este în aşteptarea unor eveni­mente importante, guvernul munte­negrean a chemat in ţară pe tinerii, cari se află in streinătate, punându­­l se în vedere că în caz contrar vor fi declaraţi dezertori. O telegramă din Constantinopol spune, că răsculaţii au ocupat oraşul Kuplik, situat la 2 kilometri de Scu­tari. Trupele guvernului sunt luate între două focuri. Circulă svonul, că Turcia a re­mis Muntenegrului un ultimat Concediul soldaţilor. Deputatul nostru d-l Ştefan C. Pop,— după cum scrie „Românul“ — a tras de curând luarea aminte a ministrului de honvezi Hazay asu­pra împrejurărei, că concediarea pe Paşti a soldaţilor români şi sârbi gr. or. s’a fixat de odată cu cea a soldaţilor romano-cat. şi astfel sol­daţii români nu vor avea libertate la Paştile noastre româneşti. S’a plâns apoi, că rezerviştii au fost che­maţi la deprindere de arme pe 25 Aprilie, adecă pe Paştile gr. or. şi i-a rugat să îndrepte lucrurile. Intru­cât ministrul nu va satisface această cerere, comitetul partidului naţional român a decis a cere de la M. Sa şi de la moştenitorul Francisc Ferdinand îndreptarea răului.­ ­ Nicolae Densuşianu 1846-1911. Vineri în 7 Aprilie, coasa nemi­loasă a morţii a tăiat iarăş firul vieţii unui vrednic fiu al poporului nostru, a lui Nicolae Densuşianu, care a re­­pozat în aceasta zi în Bucureşti, în vârstă de 65 de ani. Şi Nicolae Densuşianu a fost arde­lean, născut în Densuş (ţara Haţe­gului). El s-a făcut advocat şi după ce a stat 5 ani în Braşov, a trecut la 1877 în România, stabilindu se în Bucreşti. Chiar şi până a fost în Bra­şov s a ocupat cu lucrări literare-is­­torice, dar trecând în România, s-a dedat cu totul studiului istoriei, des­­gropând trecutul poporului român şi făcând lumină în multe puncte ale acestui trecut. El a adunat o mul­ţime de documente şi a scris cărţi de mare valoare cum e d­­e Istoria­­ revoluţiei lui Horia şi altele, iar acum, şl înainte de moarte era să scoată în tipar cea mai mare operă a vieţii sale: Istoria poporului român, până la întemeiarea principatelor române,­­ şi care probabil va eşi în curând. Toate aceste­a au ridicat lui Nicolae Densuşianu un monument neperitor. Nici Densuşianu a trăit o viaţă foarte retrasă, ocupându-se cu mare­­ râvnă şi plăcere cu studiul trecu­tului. înmormântarea i - a făcut Du­minecă în cimiterul Belu din Bucu­reşti. In cele ce urmează dăm aci u£l articol publicat in „Seara“ de cunos­­cutul scriitor d-nul Ion Scurtu, cu­­ titlu: Un sihastru al ştiinţei: Nicolae Densuşianu. Tristă şi pustie, ca viaţa lui întreagă, aşa a fost înmormântarea lui Nicolae Densuşianu, ce din urmă dintre ucenicii teze: el e acela ce cântă aşa de frumos?... Şi cum l-a pus la gură, îndată a început aşa de frumos a cânta, încât acum nu numai oile jucau, ci chiar şi păstorul lor a început să ţopăească de bucurie. Iară după CG a cântat o bucată de vreme, a încetat, lăsând oile să pască, căci alt­mintrelea ele ar fi tot jucat, până ce n’ar mai fi putut şi ar fi căzut moarte de ostenire. Flueraşul ce l-a aflat ciobanul, avea mai multe şuruburi, şi de câte ori se şu­­rubuea, de atâtea ori cânta alt cântec. Când erau oile sătule, ciobanul sco­tea flueraşul din sân, îl şurubuea şi înce­pea a cânta, iară oile a juca. Când vedea că oile flămânzesc, ascundea flueraşul şi le da pace să pască. Astfel a umblat ciobanul mai mult timp cu oile la păscătoare. Intr-o zi însă, umblând el încolo şi încoace cu turma sa, ajunge iarăşi în pă­durea aceea, unde a aflat flueraşul, şi a­­colo dă acuma peste o visterie, în care se afla o mulţime de aur, argint şi o mul­ţime de alte scumpeturi, cât nu se poate spune. Turma ciobanului număra trei sute de capete de oi. Deci el, lipsindu-i o doagă, după cum am spus din capul locului, vă­zând atâta amar de scumpete înaintea sa, ce face?... Se duce şi la trei sute de lăn­­ţuge de aur şi anină fiecărei oi câte unul la grumaz, iar pe celelalte lucruri scumpe, ce se mai aflau la acea visterie nici nu le-a urnit din foc, căci fiind prost, avuţia cea mare nu avea pentru dânsul nici un preţ. Nu mult însă după întâmplarea acea­sta, trecând pe acolo nişte neguţători de haine şi văzând lănţugele cele scumpe, aninate de grumazul oilor, se mirară ale cui sunt oile, şi ducânduse la cioban îl întrebară de unde vin lănţugele acelea, cine le-a aninat la grumazul oilor. — Dacă voiţi să aveţi şi voi de ace­stea — răspunse ciobanul — apoi ce mai atâta vorbă !... veniţi cu mine şi eu vă voiu da destule. Negustorii nu s-au dat rugaţi, ci bu­curoşi s-au dus cu dânsul, până ce au a­­juns la un loc, care era acoperit cu o pia­tră mare. Acolo era visteria sau comoara, peste care a fost dat mai înainte prostul. Când ridicară neguţătorii piatra şi văzură ce n-au mai văzut niciodată în viaţa lor, săriră drept în sus de bucurie. Dar neguţătorii erau o­leacă mai cu­minţi decât ciobanul. Ei cum văzură peste ce au dat, descărcară de grabă toate ca­rele de marfă şi le încărcară cu aur, ar­gint şi cu tot felul de alte odoare scumpe până ce au deşertat toată comoara, apoi se porniră mai departe. Dar ei nu se por­niră acuma singuri, cum au venit, ci te­mându-se ca nu cum­va ciobanul să spuie stăpânului său sau alt­cuiva despre co­moara ce a aflat-o el, l-au luat şi pe dân­sul, spuindu-i, că dacă va merge şi el cu dânşii, ei îi vor căuta o nevastă frumoasă şi-l vor însura cu dânsa. Ciobanul, ca dânsul, nu se dete mult îmbiat, ci se porni şi el cu neguţătorii. Şi după ce se porniră acuma cu to­ţii se duse, se duse, până ce ajunse în oraşul, unde locuia împăratul ţării aceleia. Iară după ce au intrat ei în oraş şi după ce au tras la o ospătărie, au luat un tul­pan, l-au umplut bine cu tot felul de o­­doare şi apoi­­ au trimes împăratului. Împăratul, primind odoarele acelea, nu se putea destul mira, de unde să fie neguţătorii, cari au nişte lucruri aşa de preţioase, şi de unde să aibă ei odoarele acestea. Şi voind numai­decât să ştie cum şi ce, a chemat pe negustori la sine. Negustorii, mai luând pe atâtea odoare cu sine, pe câte au fost trimis mai Înainte, se duseră la împăratul. împăratul, cum i-a văzut că vin, le-a eşit înainte, i-a poftit în pătaturile sale, le-a mulţumit frumos atât pentru darurile cele trimise cât şi pentru cele aduse, şi apoi, după ce neguţătorii i-au istorisit multe de toate, le-a încuviinţat să umble şi să neguţeze prin toată ţara lui. Neguţătorul cel mai mare peste cei­lalţi neguţători, fie ca să-şi împlinească făgăduinţa ce-a dat-o ciobanului, fie ca să se scape mai de grabă de dânsul, fie cum va fi fost, destul atâta, că înainte de a se porni dela împăratul, zise acestuia căţel are un fecior, care ar fi foarte bun de în­surat, deoarece e foarte cuminte şi se pri­, cepe la multe de toate. — Feciorul acela era ciobanul. împăratul, auzind aceasta, s-a bucu­­rat, și a zis, ca și el are o fiică, pe care bucuros ar mărita-o, numai dacă i­ s’ar pu­tea întâmpla o parte bună. Neguțătorul dete de cunoscut împă­ratului, că el ar voi să-i fie cuscru. — De ce nu ! — răspunse împăra­tul — numai dacă d-ta voieşti, eu sunt bucuros ca să ne încuscrim. Neguţătorul întinse mâna şi legătura a fost gata. In scurt după aceasta a urmat apoi şi nunta, dar ştii colea... nuntă împără­tească. La masa cea mare, cum e obiceiul, neguţătorul, după ce a băut paharul cel dulce, a dăruit celor tineri o căruţă plină de odoare scumpe, iară după aceasta, sfâr­­şindu-se nunta, se cam mai duse în trea­­bă­ şi, lăsând pe cioban cu nevasta sa şi cu socrii.­­ Dar prostul tot prost rămâne chiar­­a şi în ziua de Paşti. A trăit cât a trăit cu­­ Nr. 73 —1911 GAZETA TRANSILVANIEI

Next