Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1912 (Anul 75, nr. 1-23)

1912-01-14 / nr. 10

­ Nr. 10. Braşov, Sâmbătă în 14 (27) Ianuarie 1912. Anul LXXV. Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul : pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe */1 an 12 cor., pe */4 an 6 cor. Pentru România şi streinătate pe an 40 franci, pe */e an 20 franci, pe i/4 an 10 franci. REDACŢIA, TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. Telefon: Nr. 226. Pentru Braşov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an 20 coroane, pe */1 an 10 coroane, pe */4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. Meseriaşii şi negustorii. Am cetit 99 de articole, în cari se făcea propagandă în favo­rul meseriaşilor şi negustorilor ro­mâni. S­e vede, că numărul apelu­rilor era să nu rămâie fără soţ. Şi de aceea a mai apărut şi al sutălea în nr. 2 al „Gazetei“ pe 1912. Autorul articolului „Cărturari şi meseriaşi“ ştie poveşti despre prăvălii ortopedice, despre croitori jidani din Budapesta şi despre pă­­lărierii saşi din Braşov. Mai adaug şi eu câteva poveşti. Ele ilustrează teoria şi aruncă o lumină de cine­matograf asupra tuturor celor ce scriu despre meseriaşi şi negus­tori. Era un Român tânăr. Neînsu­rat şi deci dator. Şi el rostise câ­teva discursuri pentru meseriaşi şi scrisese nu ştiu al câtelea articol­­apel în favorul lor. Şi se ’ntâmplă de-i muri tată-său. In lungul cor­tegiu, ce-l petrecea la groapă vă­zui nu mai puţin decât 6 croitori, unguri şi jidani, cari dădeau cinstea cuvenită izvorului de câştig şi cari după înmormântare îşi prezentară chitanţele... moştenitorului sprijinitor al meseriaşilor ron­âni! ! Să zicem,­­ că lucrul s-a întâmplat aşa ! Altă poveste: Acela? moşteni­tor îşi stricase stomahul, nu ştiu cum, dar şi-l stricase. Căuta un birt bun. Şi-a găsit unul. Stăpânul era un Sas, iar în oraş erau şi birturi româneşti. Dar „moştenitorul“ mân­ca la Sas, şi după ce scrise în fa­vorul negustorilor români. Să zicem, că şi acest lucru s-a întâmplat aşa. Şi încă o poveste: Moştenito­rul era bogat. Şi se dedase să um­ble curăţel. Mă veţi crede, că fiind trecut de 20 de ani îi creşteau barba şi mustăţile, pe care era si­lit să le vadă. Şi mergea la un băr­bier străin, cu toate că erau în oraş bărbieri români, şi-apoi trecea bărbierit frumos pe la redacţie şi dădea un articol­­ pentru mese­riaşii şi negustorii români. Să zicem că şi lucrul acesta s-ar fi întâmplat. Şi prin urmare ,precum vedeţi, una e teoria vor­belor şi alta practica faptelor“! Teo­ria aceasta se adevereşte şi prin poveştile mele. * Acum să fim ceva­ mai serioşi. Autorul articolului „Cărturari şi meseriaşi“ zice într’un loc, ca să cumpărăm toate lucrurile numai dela români, chiar şi dacă ele ar fi mai rele decât ale străinului. Şi admite să aducem această jertfă momentană(!?) sporind capitalul meseriaşului şi negustorului român, pentru ca mai târziu să putem fi serviţi cu articole de aceeaş cali­tate ca ale străinului etc. Se mi se permită a crede, că cel ce scrie astfel, nu cunoaşte vieaţa. Nu cunoaşte nici psihologia cumpărătorului — fie el ţăran, fie împărat — nu cunoaşte nici con­diţiile de desvoltare ale meseriilor şi negoţului şi nu are decât idei romantice despre legătura cauzală între meserii, — negoţ, — indus­trie şi financiarea lor! Ideia, la care ar fi trebuit să ajungă autorul articolului, şi la care ajunge oricare economist spri­jinitor al doctrinei naţionaliste, este: înfiinţarea unor instituţiuni financiare, a căror problemă să fie ajutorarea meseriaşilor şi ne­gustorilor români, cu capital ro­mânesc. In locul unei astfel de bănci (se zicem că ar fi o bancă) autorul crede, că şi publicul cum­părător ar putea iniţia singur un fel de colectă, — înţeleg plusul de parale, ce-i reclamă autorul pentru marfa mai proastă a meseriaşului român, — („jertfă momentană“), adunând capitalul necesar, cu care apoi cizmarul român îşi poate des­chide o prăvălie de ghete ori poate angaja în atelierul său lucrători­­ streini, cari să ştie lucru mai bine­­ decât stăpânul. Mi se pare, că nu numai jertfa , ci şi urmările, efectele produse de astfel de jertfe ideale ar fi tot nu­mai. . . . momentane. Şi bietul me­seriaş n-ar avea nici­ un folos din ea, căci n-ar putea să se susţină din puterile proprii unde i-au ri­dicat alţii din puterile lor. Şi-atunci „jertfa“ ar trebuie mereu repetată, până când bravul meseriaş român va găsi, că „jertfa“ îi prieşte mai bine decât munca şi şcoala. Autorul uită cu totul să îm­­părţească societatea omenească în două clase, I) meseriaşii şi negus­torii etc. şi II) cei serviţi de ei. Şi uită, că, dacă un­ scriitor poate cere clasei II „jertfa momentană“, această clasă a II-a nu vrea să o dea (Să începem şi aici cu po­veşti, cari ilustrează teoria?) Ba această clasă a doua nu uită să ceară clasei I aceeaş calitate a măr­furilor, aceeaş soliditate­­­a lucrului făcut de mâna meseriaşului. Căci banii au valoare în toate ţările, la toate neamurile şi cu bani se cum­pără şi sardelele şi ghetele, şi ca nici un negustor român nu-ţi va da hârtie ori icre negri pentru o ini­mă ori pentru un suflet românesc. Autorul articolului amintit îşi uită total de realitatea­ vieţii, de realitatea instinctelor omeneşti, care realitate este atât de crudă şi biciuieşte îngrozitor sufletul idealist al visătorilor, cari rezolvă cele mai serioase probleme economice cu câte o . .. „jertfă momentană“. El n-ar trebui să uite, că cele două clase trăiesc într’o continuă influin­­ţare reciprocă. Dezvoltarea lor mer­ge într’o perfectă paralelă, şi nici­odată ele nu se vor întâlni la punc­tul, care însemnează „jertfa mo­mentană“. Iată de ce şi articolul, pe care l-am supus criticei noastre, a fost iarăş numai un apel, al sutălea. * Sântem foarte nedrepţi, când cerem jertfe numai publicului, şi comitem direct o crimă, când îi lăsăm pe meseriaşii şi negustorii noştri fără nici-o îndrumare. Dacă ei singuri nu cunosc calea mântu­irii, trebuie să li-o arătăm noi. Nu­mai cu vorba, cu scrisul şi cu aju­torul „bănesc“ al nostru, meseriaşii români nu vor ajunge niciodată pe aceeaş treaptă cu meseriaşii străini. Căci le lipseşte cultura şi îndeo­sebi învăţătura specială a acestora. Şi din lipsa de învăţătură se trag toate celelalte rele. Şi lipsa de ini­ţiativă, şi lipsa de energie, şi lipsa tradiţiei în alegerea carierelor!! Să facă deci meseriaşi noştrii ce fac celelalte neamuri: să mear­gă în străinătate, să ’nveţe, să ’nveţe tot ce ţine de meseria lor şi apoi să vină între noi şi să ’n­­ceapă lupta economică cu străinul. Vor fi puţini, ori ce se vor duce. Şi vor rămânea între noi meseri­aşii de mâna a doua, cari vor a­­vea totdeauna de lucru. Dar pen­tru cei ce se vor duce trebuie a­­duse jertfe. Şi după ce se vor în­toarce — acum având în învăţă­tura lor, în spiritul lor de iniţia­tivă, în energia lor, garanţia suc­cesului întreprinderii — institutul financiar românesc îi va da para­le... să lupte şi să biruiască! Iar acest meseriaş se va în­griji să şi crească un copil în ace­­laş fel, cum a crescut el, să şi-l lase urmaş, ca şi după moartea sa să meargă negoţul mai departe supt numele fiului, nu să vie exe­cutorul şi să vândă totul cu doba. Negustorii români din câteva oraşe sânt pe calea aceasta de dezvoltare. Dar numai în dezvol­tare. Căci mă întreb: De ce nu înfiinţează filiale în alte părţi de oraş astfel de firme româneşti, cari dispun de capital, încât ar putea încerca să alunge dintre Români pe cei ce le trag folosul în lipsa unui Român. Fiind­că lip­seşte iniţiativa şi energia şi aceste lipsesc, fiind­că lipseşte cultura şi învăţătură la nivelul acelora, pe cari o au meseriaşii şi negustorii străini. Noi trebuie să creiăm încă pătura aceea de meseriaşi, cari să poată lua lupta cu stăinii pe toată întinderea ţării locuite de Români. Şi cu jertfe mari şi cu o muncă stăruitoare o vom crede. Meseriaşii noştri să se gândească numai, că sânt atâţi medici, advocaţi şi in­gineri români, cari şi ei au fost cândva fii celor mai săraci ţărani din sat. Deci, prin muncă şi îndărăt­nicie ! Caracal, Ianuarie 1912. Un Ardelean. Din camerele române d­in şedinţa de alaltăeri a camerei ministrul Laho­­vari a depus proiectul de lege privitor la moşiile de mână moartă. Proiectul cuprinde 30 de articole cu o lungă expunere de motive. Iau­ dispoziţiile mai principale ale pro­iectului. Toate moşiile, afară de păduri cari sânt proprietatea persoanelor ju­ridice, cu caracter de utilitate publică (aşezăminte publice, eforia spitalelor civile, aşezămintele brâncoveneşti, epi­­tropia spitalului Sf. Spiridon, spitalele, azilele, Academia, bisericele, comunele, judeţele) trec în proprietatea statului, în următoarele condiţiuni. Pentru mo­şiile, asupra cărora zisele aşezăminte nu au în prezent de­cât nuda proprie­tate, legea se va aplica în momentul când se va stinge dreptul uzufruc­­tuarilor. Persoanele juridice sus arătate, proprietare ale acelor moşii, vor primi ca preţ un titlu de rentă perpetuă, de 4 la sută, nominativă inconvertibilă, inalienabilă, asupra statului român. La fiecare 10 ani renta va f sporită­­ cu 10 la sută. La Intrarea statului in aceste noui proprietăţi, moşiile se vor parcela imediat şi se vor împărţi la ţărani In anumite condiţii. D-nul P. P. Carp a depus proec­­tul de lege, prin care se deschid cre­­dite de 25 milioane,pe seama minuta­rului de război şi de 35 milioana pa seama ministerului lucrărilor publica. Cele 25 milioane destinate ministerului de război vor fi întrebuinţate pentru cumpărare de armament, muniţiuni, echipament, material sanitar şi pentru hrana de război. Creditele de 60 mi­lioane vor f acoperite treptat din excedentele bugetare, iar la nevoe prin emitere de titluri și rentă. Emile Souvestre. Din jurnalul unui om fericit. (Lucrara premiată da Academia frânează). II. Carnavalul. — Fine. — Ora 6. — Bătui la vecin în uşe, îmi deschise chiar el și îi dădui scri­soarea adresată văduvei Oului său. Domnul Antoine îmi mulțămi și mă rugă să stau. Pentru prima dată mă dusesem la bătrânul amator. Toată mobila era alcătuită dintr’o tapisărie pătată de umezeală, cu petice ce atârnau ici și colo, o sobă stinsă, două scaune fără fund. In fund, zării un mare număr de cartoane grămădite și de pânze fără rame întoarse spre părete. In clipa când Intrai, bătrânul era la masă, rozănd câteva coji de pâine veche, pe care le muia într’un pahar cu limonadă. Observă, că-1 privesc cu atenția şi roşi puţin. — Prânzul meu nu te supără ve­cine? zise el sumând. Ii răspunsei, că-1 găsesc puțin cam Olosof de-a mânca în carnaval. Domnul Antoine clătină din cap şi se aşeză la masă. - Fiecare sărbătoreşte în felul lui zilele mari, zise el muind un colţ de pâine în pahar. Sunt gusturi de tot felul şi nu toate ospeţele sunt menite de-a împodobi numai palatele; ele sunt şi pentru ochi şi urechi. Privii fără să vreau în jur ca şi cum aşi­­ căutat un ospăţ nevăzut, care ar putea despăgubi un asemenea prânz. El mă pricepu fără îndoială, căci se sculă cu o încetineală magistrală ca un om sigur de ceea­ ce face, sco­toci printre tablouri, puse mâna pe-o pânză şi o aşeză încet la lumina lampei. Reprezenta un bătrân simpatic, aşezat cu nevasta sa, fata şi băeţii la masă şi cânta cu muzici­nţii ce se ză­­riau la spate. Recunoscui la prima ve­dere această compoziţie, pe care o ad­mirasem de-atâtea ori la Louvru şi îi spusei, că-i o copie după Jordaens. — O copie ! se miră domnul An­toine. Zi un original, vecine, şi un ori­ginal retuşat de Rubens ! Observă mai ales capul bătrânului, haina fetei şi alte multele. Nu e numai o capo-d’o­­peri, domnule, e o bogăţie, o rămă­şiţă ! Pânza de la Louvru e o pernă; asta e un diamant! Şi, răzimat de sobă, ca ’n silele când era fericit, începu să moaie cojile, fără să ia ochii de la minunatul tablou. Pot zice, că privirea lui vedea o deli­cateță neaşteptată. Mânca încet și go­­lia paharul cu bucățele. Trăsăturile lui sbârcite se îndreptară, nările se um­­flară: era, după cum spusese el, un ospăț demn de privit. — Vezi, că am și eu sărbătoare, zise el clătinând din cap cu un aier triumfător. Alţii se duc la restaurante și baluri; mie aceasta® mi e plăcerea dată de carnaval. — Dar, dacă această pânză e în adevăr preţioasă, trebue să fie foarte scumpă. — Ei, ei, zise domnul, Antoine cu un ton trufaş, fără nici o grijă, într’un timp bun și pentru un amator ar pu­tea prețui 20 de mii de lei. Tresăr­i. — Și ai cumpărat-o? strigaiu. — Pe un preț de nimic, răspunse scoborând vocea ; aceste relale își au vremea lor: a mea^a fost adusă aci de un începător drept o copie.. Mi-a lă­­sat-o pe 50 de napoleoni,o sum­ă plătită peşin ! azi dimineaţă i-am dat banii, şi acum el vrea în zadar să şi-o ia ’ndărăt. ----Azi dimineaţă .. şi mă uitai la scrisoarea de refus pe care domnul An­toine m’a făcut s’o scriu văduvei Oului său, şi care era încă pe măsuţă. El nu dădu importanţă esclamaţiei mele şi continuă a contempla opera lui Jordstens cu un fel de ostas. — Ce clar — obscur! (termen în­­pictura), murmură el mestecând cu de­­liciu ultimul rolţ pe pânză, ce relief! ce vieaţă! Unde mai găseşti această trans­parenţă de culoare, această rezecţie minunată, această putere, naturaleţa asta! Şi findcă îl ascultam nemişcat îmi luă mirarea drept admiraţie şi bătân­­du mă pe umăr îmi zise cu bucurie: — Eşti orbit, nu te aşteptai la aşa bogăţie. Ce zici de afacerea asta ? — Iartă-rră, zisei foarte serios, eu cred că ai­­ putut-o vinde bine. Domnul Antoine ridică capul. — Ei! şi cum? mă crezi un om care se poate înşela asupra unei picturi sau a valoarei ei ? — Nu mă Îndoiesc de gustul D-Voastră, nici de ştiinţă, dar nu mă pot opri de-a mă gândi că pentru pre­ţul pânzei ce reprezintă cina acelei fa­milii, ai fi putut avea. . . — Ce? — însăşi familia, domnule. Bătrânul amator îmi aruncă o pri­vire nu de ură, dar de dispreț. Desigur îi arătasem că sunt un barbar incapa­bil de-a pricepe arta și nedemn de-a se folosi de ea. Se sculă fără să-mi răspundă, luă Jordaens-ul și îl puse în­tr’un saltar, în fund. Era un fel de-a mă expedia; îl salutai, și ești. Ora 7. — Intrând la mine, găsii pusă apă de­asupra lampei, pisai cafea de coca şi aşezai maşina de cafea. Pregătirea cafelei, e pentru un singuratic operaţia cea mai delicată şi mai atrăgătoare, o lucrare de tânăr menajer. Cafeaua conţine, ca să zic aşa, mijlocul intre nutrimentul corporal şi spiritual! Ea agită in mod plăcut tot­deauna simţurile şi gândirea. Numai aroma dă spirtului, nu ştiu ce fel de activitate plăcută; e un geniu ce dă drumul fantaziei şi o duce în ţara celei 10 mie şi una de nopţi*. Când mă a­­dâncii In vechiul fotoliu, cu picioarele pe un spalier înaintea focului ca pâlpăia, cu urechea desmerdată de fierberea maşinei cu cafea, care părea că vorbeş­te cu grătarul, cu mirosul dulce­rla­ • Senatul a votat proectul de lega pentru scutirea de impozit funciar a proprietăţilor urbane înscrise In rolu­rile de contribuţiuni cu un venit anual până la 300 lei inclusiv, şi proectul de lege pentru scutirea de patentă a mi­cilor patentări. In consiliul de miniştri români, ţi­nut alaltăeri, d-nul ministru Arian a cerut să se decidă asupra convocirei marelui

Next