Gazeta Transilvaniei, aprilie 1912 (Anul 75, nr. 72-94)

1912-04-01 / nr. 72

Pagina 2. Gladstone a mai prezentat la 1893 un alt bill de home rule, dar şi acesta a căzut în camera lorzilor. * Acum se face o nouă încercare în acest sens de guvernul actual, şi pro­babil cu succes, deşi noul home rule are mulţi contrari printre conservativii englezi. Premierul Asquith depunând pe biroul camerei proiectul său, a decla­rat, că această lege constitue primul pas spre o politică de liberare a par­la­­mentului regatului de necesitatea de a se ocupa de afacerile locale ale dife­ritelor părţi ale marei Britanii. In proiect se prevede, că parla­mentul irlandez se va compune din­­tr’un senat și camera comunelor, dar autoritatea supremă a parlamentului imperiului va rămâne neștirbită. Ca­mera comunelor va avea 164 membrii, dintre cari 59 clusteri. Senatul va avea 40 membrii. Camera Comunelor nu va putea ridica decât legi privitoare la chestiuni pur irlandeze. Se vor lua măsuri particulare în vederea protecţiunei egalităţei dreptu­rilor confesionale. Va să zică Irlanda poate privi cu oare­care încredere în viitor. Silinţele şi luptele de un veac ale frilor vor fi încoronate de succes. Şi aceasta ne ofere şi experienţe şi învăţăminte pre­ţioase.* De altfel chestiunea irică ne im­­poartă şi în altă privinţă. Situaţia Ir­landei are până la un punct oarecare asămănare cu stările de la noi, din fe­ricita Ungaria. De când Irlanda şi-a perdut inde­pendenţa, poporaţiunea irică a regresat mult, până la o decadenţă materială. Englezii au inaugurat în Irlanda o po­litică agrară din­ cele mai detestabile. Marii proprietari englezi au împreunat micile gospodării, ca să poată face o extinsă prăsire de vite ai economie de păşunii. Ţăranii irlandezi în urma înce­tării micilor farme, pe cari le luau în arandă, au ajuns la sapă de lemn şi în lipsa unei industrii mai înfloritoare, au fost siliţi să ia a mână băţul de emi­granţi, trecând mulţi cu deosebire în America de nord. Aşa ne putem explica rezultatul cifrelor statistice, care e în­grozitor. Pe când la 1841 Irlanda avea 8,175,124­ locuitori, azi abia are pe ju­mătate atâţia, anume 4,381,951. Iată ce poate face un guverna­­ment master şi o clasă feudală-aristo­­cratică egoistă,­­­rudă şi fără simţ de umanitate Dacă privim mai de aproape sta­rea la care a ajuns Irlanda în urma încorporării ei cu Britania, vom afla o analogie oarecare între ea şi tot atât de nefericitul nostru Ardeal. După uni­rea cu Ungaria, Ardealul a fost şi este neglijat şi azi în toate privinţele de către guvernele feudalo-aristocratice din Bresia, dar cu deosebire în pri­vinţa economică şi culturală. Şi urma­rea e că sărăcia şi mizeria îşi fac dru­mul larg pee plaiurile noastre şi emi­grările iau tot mai mare întindere. De altă parte, dacă vom examina şi numai în liniamente generale noul home rule, vom observa că Irlanda va obţinea o autonomie cam analoagă cu cea a Croaţiei. Ş' cu aceasta s’ar putea ferici de­ocamdată ... — nu. — Reginar absolutist în Croaţie. Co­misarul regal Csuvay a publicat un ordin, prin care se im­pune ziarelor de a nu publica nici un articol şi nici o inform­aţiune cu notă personală, fără a indica nu­mele şi adresa autorului. Se zvo­neşte că baronul Cuvay proiectea­ză disolvarea sindicatului scriito­rilor croaţi. Comitetul executiv al partidului croat din Spalato, a ţinut o şedinţă esprimându-şi simpatia pentru fraţii lor, cari locuesc dincolo de Veledik şi invitând pe toţi croaţii şi sârb­i de a veni în ajutorul slovenilor, ale căror interese sunt periclitate de absolutis­­mul maghiar. — Comitetul executiv al partidu­lui progresist sloven din Cilii (Austria) a ţinut deasemenea o şedinţă, în care a demonstrat contra violărei drepturilor cetăţeneşti ale croaţilor şi sârbilor din regatul croat, de către guvernul ma­ghiar, invitând partidele progresiste şi liberale din parlamentul austriac să se ocupe în parlament cu chestia violării consituţiei din Croaţia de către guver­nul maghiar. Liga sârbească «Narodna Ochra­­na» din Belgrad fondată după anexa­rea Bosniei şi Herţegovinei, care dis­pune astăzi de 3 milioane membrii, a început o vie agitaţie pentru11, războiu în potriva Austro-Ungariei. «Narodna Ochrana“ se teme că Austro-Ungaria, voind a’şi rotunji teritorul în Balcani, va ocupa sandjacul Novibazar. In mo­mentul când primul soldat austro-un­­gar îşi va pune piciorul pe teritorul Sandjacului, Serbia va trebui să decla­re războiu Austro-Ungariei, iar dacă guvernul sârb va ezita, atunci «Narod­na Och­ana» va provoca o revoluţie în Serbia şi va sili guvernul să asculte de dorinţele naţiunei sârbe. Regina muri lovită şi ea de cuţi­tul ghilotinei; prinţesă Elisabeta rămase mama copiilor fratelui său. Treceau lunile; în turnul groaznic nu venea nici o speranţă. Ba, într’o noapte, pe scările de fier răsunară paşii brutali ai municipalilor. Prizonierii tresăriră... Era ordinul de transferare al prinţesei în închisoarea Force anticamera ghilotinei. Peste două săptămâni Prinţesa E­­lisabeta fu condamnată la moarte pen­tru înaltă trădare şi conspiraţie la­ sigu­­ranţa Republicei! In acelaş furgon cu douăzeci de condamnaţi dintre care unii erau foşti sertori ai curţei regale, Prinţesa Elisa­beta a fost dusă la eşafod. Pe drum ea nu înceta de a încu­raja pe tovarăşii ei de supliciu, presenţa ei sanctifia pe condamnaţii acelei zile, şi înainte de a se urca la eşafod, to­ţi o salutară adânc. «Condamnând pe Prinţesa Elisa­beta, Revoluţia arătă că a rupt orice legături cu virtutea». 8—a. GAZETA TRANSILVANIEI. Fundaţiunea ziariştilor ro­mâni din Ungaria. — Apel cătră publicul românesc — * Sunt aproape doi ani de zile, de când s’a pus şi la noi, Românii din această ţară, baza unei fundaţiuni pentru aju­torarea ziariştilor noştri. Iniţiatorul a­­cestei fundaţiuni, dl Dr. Ioan Mihu, în­ţelegând, că — dacă voim ca ziariştii noştri să ajungă la înălţimea misiunilor şi sâ-­şi ocupe rolul ce trebue să-l aibă în vieaţa unui popor, avizat atât de mult la pressa sa naţională, cum este poporul nostru — nu mai pot rămânea lipsiţi de sprijinul material, care să le asigure viitorul şi bătrâneţele, a donat pe seama fundaţiunii iniţiate de D-sa, însemnata sumă de Cor. 25.000. Aceasta a fost o donaţiune foarte frumoasă, care însă e­a se considera numai ca bază a fundaţiunii pentru aju­torarea ziariştilor noştri, bază pe care va avea să se aşeze o instituţie creată din obolul întregului nostru popor. Fun­­daţiunea trebue continuu augmentată, căci numai dispunând de fondurile ne­cesare, va putea să-şi ajungă ţinta ce o urmăreşte: să fie de fapt o garanţie reală pentru asigurarea viitorului ace­lora, cari s’au dedicat şi se vor mai dedica serviciului greu al pressei. Până azi însă, din cauza împreju­rărilor puţin prielnice, nu s’a putut face aproape nimic pentru augmentarea fundaţiunii ce ne preocupă. Dar socotim, că a sosit timpul, să ne interesăm cu seriozitatea ce o merită şi de această chestiune şi epitropia subsemnată îşi consideră de cea dintâi datorinţă a sa, să se adreseze pe această cale tuturor oamenilor noştri de bine, poporului ro­mânesc de pe pretutindenea cu ruga­­rea, să sprijineascâ — fiecare cum şi cu ce poate — acţiunea pornită în sco­pul augmentării cât mai grabnice a nu­mitei fundaţiuni. Din parte-ne suntem siguri, că pe lângă interes şi bunăvoinţă faţă de cauza ziariştilor noştri, in scurtă vre­me fundaţiunea va putea ajunge la minimul sumei — cor. 50.000 — rece­­rută de literele fundaţionale, pentru ca să-şi poată începe activitatea şi ast­fel să devină cât mai curând un razim pentru ziariştii noştri. — Şi prilejuri pentru a se putea da concursul la aug­mentarea cât mai grabnică a fundaţiu­­nei, avem destule, numai interesul şi bunăvoinţa să nu ne lipsească. Serbări, producţiuni şi petreceri aranjate în loc­*) Apelul acesta ni s’a trimis de câteva zile, dar nu l-am publicat până azi, fiindcă din partea Epitropiei ni s’au scris următoarele: „Deoarece intenţionăm, ca acest apel să apară deodată in toate foile româneşti, rugăm să Întocmiţi lucrurile astfel, încât să-l daţi publi­cităţii în Niul ce va apare pe Dumineca Tomii, adecă In 141. c. st. n.“ — Red. „Ga*“. neficiul fundaţiunii pentru ajutorarea ziariştilor noştri sunt tot atât de potrivite şi binevenite ca şi răscumpărările de diferite evenimente familiare şi îndato­riri sociale. Începutul trebue făcut nu­mai şi modestele contribuiri de acest fel vor deveni cel mai fecund isvor pentru augmentarea atât de dorită a fundaţiunii noastre. Se poate însă — şi avem mare nădejde — că între noi se vor găsi şi bărbaţi de inimă, cari să se decidă a face şi donaţiuni mai mari pe sama fun­daţiunii noastre. In asemenea cazuri, administrarea şi ţinerea în evidenţă a astorfel de donaţiuni se face în aşa mod, încât ele — deşi vor face parte din averea fundaţională — se vor ară­ta totdeauna separat, şi aceasta ca un tribut de recunoştinţă pentru aceia, cari în chipul acesta vor contribui la augmentarea acestei fundaţiuni. E un sistem acesta, care se practică şi in alte părţi şi care deci va putea fi de folos şi fundaţiunii noastre. Adresând aceste cuvinte publicu­lui nostru românesc, ne place a crede că ele vor afla râsunet in inimile tu­turora şi că augmentarea fundaţiunii noastre va urma în măsura, în care o reclamă necesitatea cea mare, pentru care s’a înfiinţat. In această speranţă, rugăm ca orice contribuţie să se trimită la ban­ca »Ardeleana» din Orăştie(Sasz város), care administrează averea fundaţională şi orice lămuriri şi informaţiuni cu privire la fundaţiunea şi augmentarea ei să se ceară de la secretarul Epitro­­piei, d-l Ioan I. Lăpădatu, director al »Băncii generale de asigurare» din Sibiiu (Nagyszeben). Dat in Sibiiu, April 1912. Epitropia fundaţiunii pentru ajutorarea ziariştilor români din Ungaria. Vlaiku Arzén. In atenţiunea deputaţilor sinodului arhidiecezan. Braşov, 13 Aprilie. Poate la nici un popor supus Co­roanei ungare nu se îngrădesc cu atâ­tea măsuri de precauţiune instituţiunile bisericeşti şi şcolare, ca tocmai la po­porul nostru românesc. Experienţele triste ale trecutului şi sabia lui Damocle,­ care atârnă de­a­­supra şcoalelor noastre, au impus foru­rilor noastre competente confesionale datorinţa să supraveghieze cu o extremă Încordare asupra conducerii vieţii şco­lare româneşti, ca sâ nu se ivească nici m­ăcar umbra unei suspiţiuni din par­tea organelor de controlă ale guver­nului. Adeseori teama, ce-o aveau foru­rile noastre superioare şcolare, ca să nu se ivească inconveniente pentru unul sau altul din institutele şcolare de sub jurisdicţiunea lor, era atât de mare. Încât în loc de-a se opune cu bărbăţie unui amestec volnic al organelor gu­vernului, primeau fără multă opunere acest amestec şi porneau cercetare în contra acelor persoane din serviciul şcoalelor, a căror conduită nu era toc­mai pe placul guvernelor vremelnice. Ca să nu ne referim la alte ca­zuri, amintim numai fapte întâmplate sub ochii noştri, la liceul nostru din Braşov, când profesori de-ai noştri au fost traşi la răspundere şi avertizaţi fiindcă la cutare serbare şcolară au ros­tit discursuri, cari — după concepţia cutărui denunţiant — au trecut peste marginele unui discurs şcolar ocupân­­du-se şi cu chestiuni de ordin politic­­agitatoric (?!). Şi cu toate că în cazu­rile amintite s-a constatat, că profeso­rii respectivi n-au făcut altceva, decât că de pildă au susţinut un adevăr isto­­ric-cultural, conzistorul le-a interzis strict ţinerea astorfel de discursuri — în împrejurări normale inofensive — ca să nu se »pericliteze existenţa şcoalelor«. Ba ce e mai mult, consistorul a dispus — precum suntem informaţi — ca ori­ce discurs sau prelegere, ce se va mai ţinea pe viitor în sala festivă a şcoale­lor noastre de cătră profesori sau alte persoane, să treacă mai intâiu prin sala cenzurei. Nu voim de astădată să supunem unei critice procedura consistoriului no­stru, constatăm numai, că veneratul nostru consistor a mers până la extre­mul posibil în ce priveşte supraveghe­rea manifestaţiunilor strict şcolare la liceul braşovean,, luând cele mai întinse măsuri, ca să dispară orice bănuială, că unul sau altul din slujbaşii şcoalelor noastre ar face politică militantă. Paralel cu aceste măsuri, atât con­­­sistoriul cât şi inspectorul şcolar se interesează an de an de ocupaţiunile extraşcolare ale profesorilor noştri, im­­punându-le, să nu ocupe alte func­ţiuni, cari le-ar putea reduce interesul faţă de mersul învăţământului, ci să şi închine vieaţa lor esclusiv şcoalei şi numai şcoalei, renunţând la orice ocu­­paţiuni, cari le ar răpi timpul în alte direcţiuni şi cari nu stau în nici o legă­tură cu vieaţa şcolară. Această renun­ţare la alte ocupaţiuni se cere cu deo­sebire directorilor şcoalelor, cărora li­ se distribue şi un număr mai m­ic de oare, numai ca să aibă timpul fizic necesar, ca să supravegheze mersul învăţămân­tului de sub conducerea lor şi să re­zolve diversele agende şcolare. Faţă de aceasta măsură nu avem nici o observare, căci este aproape de mintea omului, ca un profesor şi cu deosebire directorul unui insitut de în­văţământ românesc, care-şi cunoaşte menirea sa adevărată, să-şi închine în­treaga sa vieaţă chemării sale su­blime.* Ce vedem însă întâmplându-se de ani de zile sub ochii noştri? Directorul şcoalei noastre superioare Comerciale, Vlaiku Arzen, de ani de zile îşi face de cap bătându-şi joc de cele mai ele­mentare referinţe, ce se impun unui director şcolar. Pentru dânsul de ani de zile ocupaţia de profesor şi direc­tor pare a fi o slujbă secundară. Ca să nu scormonim de astădată vremurile, când in calitate de director al şcoalei comerciale ocupa in acelaşi timp câte 6—8 posturi gras plătite, cari n-aveau nici la clin nici în mânec cu şcoala de sub conducerea sa şi când d-sa a ajuns celebrul record, ca elevii ultimului an să cadă aproape toţi la examenul de maturitate — re­marcăm astăzi numai trei ocupaţiuni principale, pe care le deţine pe lângă postul său «secundar» de profesor şi director şcolar, anume: posturile de proprietar de tipografie, de director de bancă şi director al unui ziar politic «independent». Cine cunoaşte meseria de pro­prietar de tipografie, de director de bancă şi de director al unui ziar po­litic, acela trebuie să ştie, că aceste posturi sunt împreunate cu atâta mun­că şi consumare de timp, încât pe lângă cea mai mare dibăcie şi jongle­rie, im om, fie acesta chiar şi Vlaiku Arseo, nu poate să şi împlinească şi datori­nţele ce le are ca profesor şi conducător al unei şcoale comerciale superioare. Aceasta ne-o dovedeşte cu vârf însuşi polipul nostru manglist. Este doar un secret public in Braşov, că de ani de zile a ospitat poate odată sau de don dori, dacă nu chiar nici­odată, la oarele pe cari le vin profesorii şcoalei de sub conducerea sa. Şi tot un atare secret public este, că cea mai mare parte a zilei o petrece In afaceri de-ale tipografiei, de-ale băncii şi de-ale fiţuicei sale politice. In afară de pu­ţinele oare de şcoală, ce le are, 11 mai poţi găsi In odaia sa direcţională cal mult in societatea falitului politic Brote, cetind şi comentând scrisorile călugărului Mangra şi furnizând mate­rial pentru «Deşteptarea». Şi lucrurile, precum vedem, merg strună, căci nimeni nu-l supără în munca sa distrugătoare pentru şcoală şi neam, nici veneratul consistoriu, care se arată atât de îngrijat de buna reputaţiune a altor şcoli de sub juris­­dicţiunea sa, nici chiar inspectorul şcolar, care în cazul lui Vlaiku Arzen pare că nici habar n-are de escursiunile sale politice şuchiate, cari discreditează pe zi ce merge tot mai mult şcoala comercială. Se poate oare tolera mai departe un astfel de om in fruntea unei insti­­tuţiuni şcolare româneşti, fără ca să nu se întărească in opinia publică ro­mânească un gând sinistru, menit să clatine încrederea in forurile noastre superioarei ? Oare deputaţii noştri sinodali, În­truniţi la Sibiiu, nu simt necesitatea să-şi spună lămurit şi fără rezerve cu­vântul lor ? Noi ni l-am impus şi aşteptăm să se facă lumină. Din România. Primul consiliu de miniştri presider de d-l­­. Maiorescu s’a ţinut alaltăieri seara. Consiliul s'a ocupat in primul rând cu declaraţia pe care d-l Maiorescu o va face Luni in Parlament in numele noului minister. Consiliul a mai decis ca sesiunea corpurilor legiui­toare să dureze până la 7 Aprilie in­clusiv, până când a fost prelungită. Ştiri mărunte. Starea sănătăţii M. Sale Re­gelui s’a ameliorat mult. Suvera­nul a părăsit patul şi şi-a reluat ocupaţiile. * Inginerul Aurel Vlaicu a plecat aseară la Cernăuţi unde a fost invitat să facă zboruri cu aeroplanul său. Vlaicu va zbura Duminecă la 8 Aprilie v. la Cernăuţi, iar până atunci aeropla­nul său va fi expus vederei publicului. * Deseară se va reprezenta la Tea­trul Naţional, pentru prima oară, piesa d-nei Zoe Verzea «In lumea de azi», comedie de moravuri din viaţa socială Nr. 72-1912, românească. Vor juca artişti dintre cei mai apreciaţi, în frunte cu d-na Aris­­tizza Romanescu. Din pâţăniile altora dintre ai noştri. De Dr. G. maior. « Fin». — Istoria neamurilor ne arată pe globul nostru o mulţime de regiuni, altă dată înfloritoare, vestite prin civi­­lizaţiunea lor, şi cari apoi s-au prefăcut in pustietăţi sterpe, acoperite cu ruine, topoarele, cari au locuit aceste regiuni le-au pustiit, le-au prefăcut in câmpii aride, unde ochiul omului n’are asupra la ce să se oprească, unde imaginaţiu­­nea locuitorilor nu mai poate găsi ni­mic pentru a*se desvolta. De aceia toc­mai mare crimă comit aceia, cari fără cumpătare, cu singurul scop de a­ se înavuţi, devastează ţara lor, despoindu-o de păduri, prefăcând tezaurele naturale in bani, fără a se gândi măcar, că ge­neraţiile viitoare îi vor blăstăma, pen­­tru că nu vor moşteni decât pustietăţi sterpe, câmpii aride, clima uscată şi prin urmare, mizeria şi dasolaţiunea. Spaţiul cel mai avut in păduri şi codrii, care a mai rămas in Basarabia se află azi în mijlocul acestei părţi din vechea Moldova, şi anume In judeţele Iaşi, Orheiu şi Chişineu — tot­odată cu clima mai moderată şi mai bine po­pulate. Partea câmpeană dela mează-zi — Buceagul — abia are pe alocurea rămăşiţe din vechile păduri. Ia Buceagu atât coloniştii germani cât şi guvernul pun mari silinţe pentru a reda locali­tăţii o parte din vechile sale păduri. In aceste câmpii arse de soare omul spe­riat de opera sa şi simţind remuşcarea conştiinţei, se sforţează prin urmare de-a repara greşeala generaţiunei tre­cute. Dar câte sacrificii, câtă muncă şi cât timp vor trebui pentru a obţine intr’un mod imperfect ceea­ ce O-zeu dăduse acestei ţări într’un mod darnic. Stârpirea acestor păduri seculare a adus mire nenorocire asupra Basara­biei ; de atunci de când s’au nimicit aceste păduri clima ţării s’a schimbat spre defavoarea omului, şi natura se răzbună în contra risipei necumpănite ce s’a făcut cu tesaurul îngrijit şi crescut de ea cu atâta cumpătare. Tăierea fără rost, absolut fără nici un sistem raţional a pădurilor din Basarabia, precum şi puţina grijă pen­tru creşterea arborilor au făcut, ca în sudul ţării să dispară cu desăvârşire pădurile, ca, la nord, dincolo de Orheiu să se întindă câmpii mari lipsite de ve­­getaţiune. Fireşte, că faţă cu asemenea stare de lucruri, simţindu-se toate de-­zavantagiile lipsei de păduri, s’a redeş­teptat in fine în societatea cultă conş­tiinţa răului, care bântuie ţara«, încer­cările de a planta păduri s-au şi înce­­put pe alocurea, mai cu seamă la sud. In Basarabia nu există fabrici de cherestea şi afară de lemnul confec­ţionat cu toporul şi ferestrăul, pus la mişcare de doi oameni, alt mod de fabricare nu există. Comerciul de lemne in Basarabia se mărgineşte la daraveri interne, şi afaceri cu Odesa se fac puţine. Lemne de construcţiune, scânduri, grinzi etc. nu numai că nu se expoarta, dar din contră se im­­poartă pentru trebuinţele locale. A­­ceste lemne via din Austria și Podo­­lia, pe apa Nistrului. Distrugerea pădurilor urmează pe o scară întinsă. Din cauza destrăbălării cu care se esploatează pădurile, Basa­rabia întreagă sufere. Sunt bătrâni, cari își aduc aminte, că acum 30—40 ani Basarabia era avută în izvoare de apă bună de beut, in dumbrăvi, poieni şi codri; toate acestea dispar, şi acolo unde acum trei decenii creştea o ve­­getaţiune bogată, azi se întind câmpii sterpe, lipsite de umezeală. Sunt râuri, de pildă Botna, cari acum 40 de ani mişunau de peşte, şi cari azi s-au prefăcut în nişte păraie neînsemnate. La depărtare ca de 3 kilometri de Chişinău, pe la 1828, curgea încă un râu frumos cu apa limpede, care azi de-abia mai şerpueşte pe ici pe colea, secând cu desăvârşire pe tim­pul verii. Cu albinăritul se ocupau prin sate bătrânii, retraşi din vieaţă ca ve­terani ai muncei, călugării, preoţii. L«

Next