Gazeta Transilvaniei, septembrie 1912 (Anul 75, nr. 192-215)
1912-09-19 / nr. 205
Nr. 205. Brasov, Miercuri al 19 Septemvrie (2 Octomvrie) 1912. Anul LXXV. Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe i/2 an 12 cor., pe i/4 an 6 cor. Pentru România şi streinătate pe an 40 franci, pe i/ an 20 franci, pe i/4 an 10 franci. REDACŢIA, TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. Telefon: Nr. 226. Pentru Braşov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an 20 coroane, pe l/1 an 10 coroane, pe I. * */4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. Un glas de frate... De Dr. Valer Moldovan. „Tinerimea universitară din Cluj „îşi va ţinea seara de cunoştinţă în 3 Octomvrie n. ... Se vor „discuta chestii de o deosebită însemnătate privitoare la organizarea tinerimei române pe temeiul „muncii conştiente“. (Dr. Octavian Russu, preşedintele tinerimii din Cluj.) Cu un esplicabil sentiment de duioşie şi de regret aţu primit vestea despre seara de cunoştinţă a tinerimii din Cluj. Număr pe degete ani. Aproape un deceniu şi jumătate de când am luat parte pentru ultima oară la seara de cunoştinţă a tinerimii universitara. Ptatunci eram şi eu — nu fără mândrie — meraniu al acestei tinerimi. Eram plin de credinţă şi de nusîi, căci aveam încă primăvara în inimă. Deatunci au trecut ani »ca nori lungi pe şesuri«. An de an noua generaţii de tineri au luat locul celor ieşiţi în vioaţă. Tinereţa rămâne tot mai departe în urmă şi tot mai aproape vine toamna vieţii, şi ceea ce vine după toamnă »Adveniunt novi, vateres migrate coloni.« Dar se mi se ierte clipa de duioşie .. . Altul este rostul acestor şire. Nu la sentimentul dia intelectul tinerimii voi se fac apel, con ştiu de făptui, că mă adresez cătră crema intelectuală a neamului nostru. Sentimentul de solidaritate, bazat pe amintirile trecutului, ce mă leagă de tinerimea din Cluj şi prin ea de întreaga tinerime româna, mă îndreptăţeşte ca să spun sincer şi fără înconjur cea ce aflu că e de lipsă s’o spui în momentul de faţă. Nu voi să apar în lumea omului sfătos care vrea să dăscălească gratuit pe alţii. Cuvintele mele săie cuvintele fratelui mai mare cătră fraţii mai tineri, dar dragi inimii lui. * Dl president al tinerimii din Cluj a făcut amintire în apelul său despre o organizare pe temeiul muncii conştiente. Asupra rostului şi felului acestei munci voi să arunc şi eu câteva raze de cugetare, prinse aşa în fuga condeiului. Nu spun nici un lucru nou, când afirm ca între procesul de trezire la cunoştinţa de sine al unui popor şi între cel al unui singur om e multă asemănare. Aproape aceleaşi etape, cu aceleaşi semne caracteristice. Prima etapă se distinge prin o prevalenţă a sentimentului, a puterii de imaginaţie şi de imitaţie. Nimic nu are o putere educativă mai decisivă asupra tineretului fraged decât pilda bună ce-o oferă părinţii. Tradiţia familiară cu momentele luminoase contribue la formarea caracterului şi la întărirea conştiinţei şi încrederii în sine a tinerului. Tot astfel un popor în faza primă a trezirii conştiinţei sale naţionale, cu nimic nu poate fi înrâurit mai bine, decât prin evocarea originei sale distinse, prin scoaterea la iveală a faptelor mai de seamă a înaintaşilor, a eroilor săi naţionali, mulţi puţini câţii va fi având. Frasa largă bine sunătoare însoţită de un patos sincer, sunt bune arme în aceasta epocă. Dacă în etapa primă a predominat sentimentul apoi cea ce îi urmează, se caracterisează prin întâietatea intelectului sau cu alte vorbe a cugetării serioase şi a muncii sistematice şi conştiente drept rezultante a acestei cugetări. Ca să mă întorc la analogia scoasă din evoluţia sufletească a singuraticilor, apoi e clar, ca lumina zilei, că pe un tânăr deja crescut şi ajuns în pragul studiilor, cari o să-l pregătească nemijlocit pentru vieaţa de toate zilele, nu-l mai pot influenţa cu aceleaşi mijloace cu cari l-am stăpânit în etatea lui mai fragedă. In zadar îi voi zice fiului meu de la universitate: „învaţă dragul tatii, fi tot eminent ca tata“. El îmi va râde în faţă şi de-a vrea să mă năcăjească, îmi va cere să arăt atestatele. Tot astfel în momentul când poporul român a trecut de-a binele peste vârsta copilăriei naţionale şi a intrat în aceea a tinerului înţelegător ar fi păcat de moarte, dacă în loc de-a încerca să înrâurim asupra intelectului său, oferindu-i hrana nutritoare a învăţăturilor de tot soiul, l-am sătura şi pe viitor tot cu frase frumoase, dar goale cari şi-au avut rostul lor odinioară dar azi sunt de prisos şi produc un efect aproape comic, ca orice anachronism. In timpul din urmă s’au ridicat mai ales din partea unor tineri cu mult talent şi serioasă pregătire, tot mai multe observări în potriva acestui fel de propagandă. Se zice, că să mai slăbim cu „tata Trăian“ şi cu înşirarea „faptelor măreţe ale străbunilor noştrii glorioşi“. Observările aceste în parte sunt juste şi conţin un sâmbure de adevăr. Sunt juste şi adevărate intru cât ele nu se refer la trecutul apropiat, când propaganda se-i zicem aşa, sentimentală şi-a avut rostul ei, şi întrucât ele au în vedere numai acele pături ale neamului a căror conştiinţă naţională e deja atât de trezită încât cu drept le putem privi ca ajunse în a doua etapă, etapa cugetării şi a muncii sistematice şi conştiente. Pătura intelectualilor români şi în fruntea, ei tinerimea academică o putem azi declara de coaptă îndeajuns, ca să înceapă opera muncii serioase organizate şi intensive menite să trezească şi celelalte pături ale neamului rămase îndărăt în desvoltarea lor. Dacă privim împrejurul nostru vom observa, că munca aceasta s-a început deja. Ceea ce îi lipseşte încă, ca să aducă rezultate deplin mulţumitoare e lipsa de sistem şi lipsa de intensitate. Cea dintâi, adecă lipsa de sistem e o urmare naturală a educaţiei defectuoase sociale-culturale şi economice a însuşi instructorilor, a păturei conducătorilor. Iar lipsa de intensitate e a se atribui împrejurărilor vitrege prin cari a trecut poporul nostru, cari au împedecat veacuri dea rândul diferenţiarea sănătoasă a claselor sociale, şi formarea unei burghezimi puternice şi a unei clase de intelectuali mai numeroasă. Neamul românesc cu cele trei milioane de ţărani şi cu abia câteva mii de intelectuali pare un uriaş covor alb, împestriţat abia ici şi colo prin câte un punct negru reprezentând straele domneşti. Ce urmează de-aici ? Nimic altceva decât, ca sentinţa sfintei scripturi, care zice: „mulţi chemaţi dar puţini aleşi“ s-o adoptăm trebuinţelor noastre şi să zicem, că în ce priveşte pe cele câteva mii de intelectuali, luminători naturali ai poporului, toţi sunt chemaţi, prin urmare toţi trebue să fim şi aleşi. E aşa de mare şi nestrăbătut întunerecul cultural economic şi politic la noi Românii, încât fiecare din noi trebue să ne punem toate cunoştinţele şi toate energiile în serviciul marii opere de trezire. Iar ca munca să fie încununată de succese reale e lipsă, neapărat de lipsă, ca mai întâi şi întâi înşişi instructorii şi conducătorii de azi şi de mâne să fie îndeajuns instruiţi şi luminaţi. Nu mă simt chemat să judec, că oare noi cei de azi corăspundem sau nu acestei misiuni. Dar un lucru stă mai pe sus de orice îndoială, că D-voastră cei de mâne trebue să vă unzuiţi, să ne fiţi întru toate superiori. Excelsior! Iată cuvântul de ordine al tinerimii. Să nu fiu rău înţeles. In cele ce urmează evit conştient de-a atinge barem, chestia împlinirii datorinţelor D-voastre faţă de studiile de profesiune. Aceasta e treaba părinţilor şi celor, cari vă ajută cu stipendii. Asupra altor datorinţe însă voi să vă trag eu atenţia. Nu sunt lucruri nouă. Le-au mai spus şi alţii şi le-am mai spus chiar şi eu într-un articol din revista „Orizontul“, care a apărut mai anii trecuţi în Cluj. Fiind însă la începutul unui nou an de studii şi cetind apelul preşedintelui tinerimii din Cluj, care promite o organizare pe temeiul unei munci conştiente, cred că nu fac un lucru de prisos când vin ca să atrag din nou atenţia tineretului asupra marilor şi grelelor datorinţe sociale, culturale, economice şi politice ce-l aşteaptă pe fiecare tinăr în momentul ce întră în vieaţa şi pretinde de la poporul român ca să-i dee pâne şi subsistenţă materială. In urma numărului restrins al intelectualilor români la noi, încă multă vreme nu poate fi vorbă de o împărţire a muncii naţionale. Aproape pe umerii aceloraşi persoane zace întreaga grije a propagandelor şi acţiunilor culturale economice şi politice din singuraticele ţinuturi locuite de români. De aici urmează în mod logic că numai acei tineri vor fi bine pregătiţi în vederea datorinţelor naţionale ce aşteaptă în vieaţa, cari îşi vor da silinţa deja de la universitate ca să-şi însuşească o cultură am putea zice enciclopedică, cari se vor insui ca să cunoască, să înţeleagă, şi se aprofundeze rostid tuturor frământărilor noastre, fie social-culturale sau economice, fie chiar politice. Şi ca să fiu concret: Neamul românesc din Ungaria poate multă vreme încă nu va lua folos practic unui tânăr, care şi-a perdut vremea rătăcind printre sistemele filosofice ale lui Hegel, Kant, Schopenhauer sau Nitsche. Dar cu atât mai cu drag vom primi pe cel ce ne va aduce un capital de idei şi de cunoştinţe practice, cu cari vom putea continua mai cu bun rezultat propaganda de trezire culturală a poporului în cadrele Asociaţiunii. Sunt frumoase teoriile de economie naţională ale lui Adam Smith, ale lui Ricardo sau ale lui Matthus, dar în toiul frământărilor economice ne-am bucura cu mult mai mult de tinerii, cari au cercat să aprofundeze rostul şi legile cooperaţiei şi ne vor veni cu idei noui şi bine limpezite, cu ajutorul cărora să urnim cu un pas înainte carul organizării şi propăşirii economice a poporului nostru. III. 1739—1912: O tempora o mores ! — Cavaleria, rusticana.— Rectificări şi buclucuri. — O mângâiere. — Cităm şi punem faţă-n faţă următoarele voci de pressă, cari se ocupă cu chestiunea ardentă a episcopiei gr. cat. maghiare. In articolul prim „Domnul Stroiescu fi Blajul a apărut în unul din 13/26 Sept. a. c. a „Telegrafului Român“ cetim următoarele: «...Să trecem acuma la părerea d-lui Stroiescu despre bula papală «Christi fideles». Tot în vara aceasta a cercetat pe dl Stroiescu un domn canonic din Blaj la cvartoliul său în Căciulata. «Ce ţinută va lua Blajul în chestiunea înfiinţărei nouei episcopii gr.cat. maghiare» ? întrebă dl Stroiescu. «Această chestiune este foarte grea şi delicată pentru noi — răspunde el canonic, — pentru că locurile competente o au decis fără ca relativ la dismembrarea comunelor româneşti din eparhiile noastre să fi consultat şi pe episcopatul nostru, precum i se ceruse. Aşa ştiu însă că Mitropolitul nostru in conţelegere cu episcopii sufragani va înainta un memorand la Papa, în care va atrage atenţiunea asupra pericolului la care se expune biserica noastră prin incorporarea mai multor parohii româneşti la noua episcopie maghiară». «Ce rezultat favorabil poate avea memorandul mitropolitului la Papa?» zise dl Stroiescu. «Pentru D-voastră Papa este infalibil. Tot ce dispune Papa, pentru D-voastră este porunca lui D-zeu, fiind infalibilu! Papa Christosul catolicilor pa pământ, căruia aveţi să vă supuneţi necondiţionat fără să aveţi drept a rezona sau chiar a protesta contra dispoziţiunilor lui». «Cu Papa aţi isprăvit-o ori vă convin ori nu vă convin dispoziţiunile lui». Din memorandul Mitropolitului din Blaj vedem acum că dl Stroiescu şi în această chestiune «a vorbit ca un popă» cum zice românul, căci iată ce zice Mitropolitul: «...Nu vreau prin aceasta să învinovăţesc pe nime, nici voiesc să mă amestec în sfaturile preaînalte şi înţelepte a S. Scaun, cari covârşesc puterile minţii mele. Din contră mărturisesc, că S. Scaun are putere da jurisdicţie într’adevăr episcopală şi nemijlocită asupra tuturor şi singuraticilor păstori şi credincioşi de orice rit şi demnitate şi că astfel El poate dispune tot ce înţelepciunea sa crede a fi folositor bisericii». „Datorinţa mea este să tac şi să mă supun la ceea ce Sanctitatea Voastră crede a fi bun pentru S. Biserică a lui Dumnezeu“.... Iar în ultimul număr al „Luceafărului“ d-l Dr. Silviu Dragomir reîmprospătează în articolul d-sale „Primejdia episcopiei gr. cat. maghiare“ următoarea scenă petrecută la anul Domnului 1737 : „...Când scriu aceste şire și când mă gândesc, că pentru poporul nostru s’a deschis o nouă serie de salariaţi, îmi aduc aminte fără să vreau de una dintre cele mai frumoase seme, cari s’au petrecut aici în Sibiiu. Era în toamna anului 1737. O comisiune aleasă de straturile ardelene spre a examina gravaminele Românilor se întrunise sub prezidenţia contelui loan Thorotzkai. De faţă era şi episcopul loan Inocenţiu Klein, care cerea să i se recunoască drepturile promise. întârzierea din Viena şi ezitarea staturilor ardelene îl determinaseră să fie mai rezolut. Poate şi neîncrederea, ce i s’a trezit în suflet faţă de cercurile mai înalte, cari promiteau să facă totul in favorul unirii şi nu făceau nimic, îi inspirase o îndrăsneală neobişnuită. In toiul discuţiei prezidentul se adresează cătră Klein şi-l întreabă: «Ori de sunt Românii cu adevărat uniţi ?» — «Cu adevărat» — a răspuns episcopul — «dacă vor obţinea ceea ce cer cu insistenţă». I s’a replicat atunci: «Aşadară sunt uniţi numai condiţionat ?» «Desigur» — a răspuns Klein — «fiindcă, dacă nu se vor împlini postulatele lor, sunt gata a se face şi Turcia. Romanio, nara si non praestentur eorura postulata, paraţi sunt etiam Turcicam ampleeti religionem). «Cuvântul acesta al episcopului unit formează una din cele mai frumoase pagini aia vieţii lui sbuclucnate, un strălucit «gest suprem» al unui om, care a pătruns rostul adevărat al operii de unire. Şi el însă s’a stins departe, mistuit de prisosul de milă şi dreptate, care izvorea din cetatea eternă.» O tempora, o mores ! * O ştire, care a produs şi va produce o bucurie generală în sânul societăţii române braşovene !! Aşa cred cel puţin, cu toate că am făcut în trecut adeseori esperienţa, că bucuria unora, chiar şi când era vorba de evenimente de interes obştesc românesc, a fost spre supărarea multora. Şi acest fenomen este de altfel o specialitate a Românilor braşoveni. Să sperăm însă că de astădată nu va fi aşa! E vorba, că la iniţiativa maestrului Dima se va reprezenta în acest nou an de activitate al «Reuniunei române de gimnastică şi cântări» celebra operă italiană «Cavaleria rusticana». Când scriu aceste rânduri îmi trec pe dinaintea ochilor sufleteşti amintiri de-acum 12 ani... Vechia noastră reuniune braşoveană reprezentase în anul 1900 neuitata operă «O noapte în Granada» tot sub dirigenţa d-lui G. Dima. Câtă bucurie, câtă însufleţire curată şi câtă dragoste de neam n-a produs acest eveniment epocal de pa vremuri ! Par’ca trăiam în alte lumi! Luni de-arându-i ori unde ne întâlneam : bărbaţi, femei, bătrâni sau tineri, ne salutam şi conversam în terţe, cvinte şi octave, folosindu-ne de melodiile operei, care devenise peste noapte o operă românească. Pe stradă auziai ziua mare şi noaptea târziu fredonându-se crâmpeie din aceiaşi operă, iar în familii, unde se afla un pian, o vioară sau o cobză părăginită vedeai întruniţi în jurul celui ce mania instrumentul pe toţi membrii casei, cântând cu o evlavie fără păreche părţi din «O noapte în Granada», «Din vârf de munţi în vale...», «Tras-a clopotul de seară...», «O pungă plină..», «Ce lin văzduh...», «Ce glas duios răsună..», «Oare a cui să fie calul...», «Mărit infam...», «Cântă cântarea celui vechiu castel...» — tot atâtea îo-