Gazeta Transilvaniei, octombrie 1914 (Anul 77, nr. 216-241)

1914-10-26 / nr. 237

Nr. 237. Brașov, Duminecă 26 Octomvrie (8 Noemvrie n.) 1914. Anul LXXVII ABONAMENTUL ' Pe an an . . .24 Cor. Pe o jmn. du an 12 . Pe trei luni. . . 8 „ Romínig ^1 atn&inftist* ; P® u,n as# ... 40 Jet. Pc o Juca. du an 20 TULKÍÖS 22« REDACTIA Sl ADMINISTRATIA Tirgul Inului Nr. 80 INSERATELE ie primesc la adminia­­trat­le. Preţul dapfc tarii ţi involaUL ZIAR POLITIC NAŢIONAL. id^natorUele na te In­­najid­asi. Jertfa noastră. — Articol din afară. — Prinşi de foc din două părţi am măsurat cu o ochire sigură gra­vitatea situaţiei ce i­ se creiase ţării. Ca un singur om complexul cetăţe­­nimei poliglote a ştiut să fie la da­torie. Primejdia care începuse să plutească ameninţător peste pămân­tul ţării a amuţit dintr’odată diver­genţele şi disensiunile îndreptăţite şi purificătoare mânând pe toţi ca pe unul, ca să ţină piept uraganu­lui pornit din două părţi ale lumii. Şi soldaţii noştri, soldaţii monarhiei, au pornit cu voie bună şi cu curaj la luptă sfidând moartea şi păzind cu sfinţenie cinstea drapelului sdren­­ţuit de fulgerarea glonţului duşman. . Pe lângă durerea îndreptăţită de a nu-i vedea striviţi de iubirea glon­ţului ucigaş,­­ ni se umple inima de mândrie, când ştim, că printre cei cari au curs mai în grabă la ho­tarul primejduit sunt atâţia şi atâţia Români. — Şi nu sunt aceştia prin­tre cei din urmă. Comandanţii dife­riţi ai trupelor austro-ungare au re­cunoscut cu nenumărate ocaziuni, că contingentele date de Români sunt contingente de elită. Românii sunt soldaţii cei mai credincioşi, cei mai dispreţuitori de moarte, în fine sunt soldaţii cei mai soldaţi din ar­mata noastră. N’avem decât să deschidem mo­nitorul oficial al armatei şi vom găsi acolo istoria scrisă pe pagini de aur a soldatului român. In lungile co­loane, cari cuprind numele vitejilor sunt atât de bătătoare la ochi nu­mele scrise româneşte, nume, cari îţi vin des înainte, foarte des în ra­port cu valoarea nu­merică a Ro­mânilor din monarhie. Sutele şi sutele de decoraţii de răsboiu, cari împodobesc piepturile voinicilor români sunt tot atâtea mărturii şi probe despre respectul, care se dă azi şi mai cu seamă va trebui să se dea în viitor poporu­lui, din sânul căruia au eşit aceşti viteji. Aşa soldaţii noştri. Dar nu nu­mai marele tribut de sânge am ştiut să-l dăm noi ţarii. Paralel cu acţiu­nea, pe care o desvoltă atât de mi­nunat soldatul român acolo, pe câm­pul datoriei, simţul de jertfă al no­stru nu s a desmînţit nici pe terenul activităţii de ordin — să zicem aşa — social. Ba tocmai privită din a­­cest punct de vedere acţiunea noa­stră la proporţiile unui zel şi a unei abnegaţii evanghelice. Aici am jert­fit mai mult, decât puteam. Pe când Germanii şi Maghiarii şi-au trimis în foc o anumită parte din sufletul mişcărilor lor cultural­­sociale rămânându-le un surplus de energie, date fiind împrejurările fa­vorabile, în cari au trăit noi a trebuit să dăm totului tot. Căci nu e doar’ aproape nici o generaţie de om, de când ni s’a aruncat şi nouă o fărmitură de li­bertate de-a buchiza câte-o slovă aducătoare de lumină, n’a trecut nici o jumătate de veac, de când ne am putut ridica şi noi din glia robotei de toate n­anşele punând o peatră de fundament ridicatei noastre de mai de-apoi şi iată acum, că şi pe aceia, cari cu mult meşteşug şi zel s’au apucat de zidirea acelui fundament, trebue să ni i trimitem pe câmpul morţii, pe câmpul morţii onorifice, e drept, dar al morţii. Nu-i plângem însă. E în sângele nostru, ca generosităţile să le facem într’un mod demn, vrednice de noi şi de originea noastră nobilă. — Dar poţi opri oare şoimul să nu plângă, în singurătatea neştiută de nimeni de jalea după fii, în care-şi pusese atâtea nădejdi ?.... Noi nu avem generaţii întregi de intelectuali, cari să lucreze pen­tru neamul întreg pe toate terenu­rile. Nu avem, căci nu ni-au permis împrejurările vitrege, nu avem, căci eram opriţi de brutalitatea forţei ma­jore. Acum, când se părea, că avem şi noi ceva, am dat totul... Am dat nu pentru că am fi fost siliţi să dăm, ci pentru că am vrut, ne am ţinut de datorinţă să facem gestul gene­ros, uitând pentru moment mizeriile nedemne, pe care ni le-au cauzat atâta amar de vreme sufletele mici şi înguste. Ni am luat apoi, în raport cu valoarea noastră numerică faţă de toate popoarele monarhiei, partea leului din opera carităţii publice. N’a fost Român, începând din pala­tul din oraş până la coliba cea mai sărăcăcioasă din cătunul înfundat între munţi, care să nu fi jertfit cu dragă inimă din tot ce a avut: bani pansamente, haine chiar, totului tot. Activitatea eficace a nobilelor dame române, întrunite în reuniuni, ori particular a fost semnalată cu multă recunoştinţă şi elogii de către toţi. Preoţii noştri şi învăţătorii să­raci, lipsiţi de ajutorul din partea statului, pentru prosperarea căruia doar c ei lucrau şi lucrează mai mult, au voit să uite pentru un mo­ment procedeul urât al celor, cari atât de jignitor îi neîndreptăţiseră. Ei sunt acum acei, cari pătrunşi de simţul de umanitate,­­născut în sân­gele nostru, martiri ai calvarului eternei ertări, au făcut ca banul de dare al văduvei din cătunul sărac să se adune într’una şi repede uşurând suferinţele celor plecaţi, alinând pe ale celor rămaşi şi deobligând ca­valereşte şi loial pe cei cari altă dată îi loviau. Noi am făcut totul. Doar’ mai mult decât trebue. O spunem şi o vom­ spune. Nu pentru ca să ne in­sinuăm. Noţiunea insinuării e­eschisă în conduita unui popor, ca cel ro­mânesc. Conştiinţa noastră naţională e mult mai desvoltată, pentru ca să putem admite existenţa în această ţară a unei astfel de autorităţi, fie popor, fie corporaţie, ori individ, căreia să fim siliţi să ne insinuăm. Pretindem să ni se recunoască şi mâine aceste jertfe. Pentru ca pro­­porţional cu mărimea lor uriaşă să avem şi noi cuvântul nostru. Noi nu cerem să fim protejaţi căci cine ar fi în drept şi în stare să-şi atribue posibilitatea grandomană de a „ne proteja“? Pretindem însă, ca să ni se dea pace, să nu vedem noi, cum ştim noi, de sărăcia, de nevoile şi de neamul nostru. Prof. Dr Bogdan pe câmpul de luptă- Amintiri. Batalionul de glotaşi din Braşov a’a format în luna August. Când­­am ajuns prima­ dată în fruntea batalionului, mi-a atras aten­ţiunea un sublocotenent cu barba şi musteaţa rasă,*) a cărui privire după nişte ochelari, avea, cu toată blândeţa şi seninătatea, ceva scrutător. Ochii aceştia întrebau totdeauna, atât la instrucţia teoretică cât şi la cea practică, şi adeseori mă lăsam ademenit de privirea lor, ca să repet unele lucruri sau să dau explicări mai amănunţite. Eram convins, că e un profesor, care conştienţios, ca pe catedră, voia nu numai să-şi complecteze cunoştinţele militare, ci să ajungă perfect. Era profesorul Dr Alex. Bogdan. * In 9 Sept. n. am fost toată ziua in luptă, şi Înaintasem deja pănă la 500 m aproape de inamic, care să afla în o cetăţuie formidabilă, şi era spri­jinit de vre-o 20 de tunuri. Pe la 5 care d. a. căpătasem *)Le­a­raa când a îmbrăcat uniforma militară (N. C.) ordin să ne retragem până la satul H. Fac semn celor mai de aproape, cari comunică signalul meu mai de­parte şi trupele se retrag în cea mai perfectă ordine. înaintea mea, la stânga, mai observ un pluton care nu se mişcă. In zadar fac semne, — plutonul nu se mişcă. Tot câmpul se golise deja şi plutonul sta într-un foc puternic de şrapnele, căci Ruşii observând manevra noastră. Începuseră un foc adevărat infernal. Intr-un târziu s’a retras și plu­tonul acesta, care fără nici o îndoială a protegiat mult retragerea perfectă a noastră. Gur­giosul comandant era prof. Bogdan. * In 12 Sept. n. ne aflam lângă satul H. la avantposturi. Dimineața pe la 7 oare îmi cău­tam aghiotantul, pe Dr Titleni, — în civil, advocat,­care dispăruse de lângă mine. După timp îndelungat îl găsesc lungit lângă o claie de fân, zvâr­­colindu se de dureri, şi lângă el, pe prof. Bogdan — îngrijindu-l. In primul moment am văzut amândoi ce­i cu Titieni — holera, doar la toţi aşa începea ! Sandi Bogdan l-a învăluit în mantaua sa, mi-am dat şi eu mantaua, pelerina etc., să-i facem un culcuş mai suportabil sărmanului Titieni, pănâ ce-l vom putea pune p’un car, să-l trimitem la spiţal. Realitatea războiului însă m-a sfiit să mă cuget, că iar n-am aghiotant. Pe care să mi-l aleg ? De la un aghiotant să cer calităţi superioare : devotament, abnegaţie, pricepere pen­tru situaţiuni mai dificile şi în prima linie : curaj. Toate aceste calităţi ie găsiam la prof. Bogdan. Dar, oare ştie călări? întreb: »D­le Sandii — Sandi ii ziceam cu toţii. »Ştii călări ?­ — »N’aş putea afirma că ştiu dom’ maior“, îm­i răspunse. — »Dar bine, n-ai călărit nici­o­­dată? — »Ba da, dom’ maior, odată, din Braşov până pe Postovar«. Imi zisei în mine: de la Braşov până pe Postovar nu-i nu ştiu ce re­cord, dar fiind decis, să-l cruţ, cât îmi va fi posibil, l-am făcut aghiotant. Războiul însă nu cunoaşte consi­deraţii ! — In noaptea următoare prof. Bogdan a făcut 28 kim. călare, şi, în zori de zi, când s’a reîntors, mni-a zis numai, că îl dor niţel picioarele, dar îi place călăritul. Aşa a ajuns prof. Bogdan aghio­tant * Din 12 până în 20 Sept. ne-a plouat încontinu. Norii atârnau deasu­pra noastră, ca nişte steaguri obrăzate cu doliu, par­că ceriul făcea funerariile celor morţi, căci oamenii nu mai aveau timp. Aveam marşuri strajnice, mai cu seamă noaptea. Eu, deja bolnav, mă ţineam cu sila în şea. Când simţiam, ca am să cad de slăbiciune de pe cal, mergeam pe jos. Sandi Bogdan călăria, ca aghio­tant, lângă mine, şi adese­ori observam, ce muncă îi costă, să-şi suprime obo­seala, şi văzându-mă bolnav, să mă dis­treze pe mine. Dar o făcea. Şi încă atât de inteli­gent, încât uitam durerile şi Slăbiciunea. Adese­ori mă simţiam şcolarul lui Vorbiam şi de năcazurile zilei. Intr’o seară, când ne scăldam ge­nunchii de vre-o 8 oare în noro­ul drumurilor Galiţiei, mi se plânse că nu mai are ciocolată. Mi-a­­dusei aminte, că eu am încă două cutii din Braşov — neatinse. Le-am scos şi i le-am dat. Era fericit. Atunci am văzut şi eu, cât de bună e ciocolata, căci Sandi primind-o, şi-a adus aminte de o sticluţă cu cog­nac adusă tot din Braşov şi încă nea­tinsă, şi o puse în circulaţie intre noi doi. Am tras o duşcă bună şi-apoi i-am întins-o lui după datina strămo­şească. A tras şi el o duşcă bună, căci era frig, şi noi uzi până ’n suflet. In ziua următoare pe la 5 oare dimineaţa eram iară in marş. Prof. Bogdan călăria lângă mine obosit şi tăcut. De-odată îi aud vocea : — „Dom’ maior, mai aveţi din cognacul cela de eri ?« — »Am, Sandi dragă«. Ii întind sticluţa, el trage o duşcă bunişoară, să întoarce apoi cătră mine şi cu ochii strălucitori şi cu un zimbet fin, sarcastic mă întreabă : »Oare ce-ar zice Axente Banciu, să mă vadă bând rachiu la 5 oare di­mineaţa ? Am tăcut, căci mă cugetam, ce-ar zice despre minei? D in 20 Sept. la 4 oare d. a. mi-am luat adio de la Sandi în satul las chiar lângă cimitir. Eu am fost transportat la spital şi dânsul a rămas în Galiţia. Deşi ploua torenţial era bine dis­pus, şi m’a rugat să­­ aduc la reîn­toarcere ciocolată, — de cognac voia să Îngrijească insuşi. Şi în 20 Oct. tot pe la 4 oare d. a. — chiar după o lună — a căzut ca erou pe câmpul de luptă. — Ce știa granata, ce ravagii face, poate să în­drepta ’n altă parte ! Odihnească in pace! _______ | Statele balcanice si­­ — Un interview al d București 6 Nov. n. Dintr’un important interview acordat de dl Take lonescu d-lui JS. Protonotarios, redac­tor la „Mociteur Oriental-1 şi „La Tarquia“ din Constantinopol reţinem următoarele: Am crezut în­totdeauna şi cred încă, cum că viitorul statelor balcanice nu stă decât într’o strânsă unire între dânseie, fie că această unire ar lua sau nu forma unei confederaţiuni. Nici unul din statele balcanice nu­­ destul de tare, ca să reziste izolat presiunei ma­rilor Puteri. Nefiind unite, statele balcanice vor fi pe rând un instrument în mâi­nile cu câruia sau cutăruia dintre ma­rile Puteri, pentru a se paraliza reci­proc. Din această cauză am regretat adânc, că Liga balcanică dinaintea răz­boiului din 1912, nu s’a adresat şi Ro­mâniei. Căci sunt convins, că dacă Ro­mânia ar fi luat­ parte în primul răz­­boiu balcanic, nu am fi avut al doilea. Am făcut tot ce mi-a stat în pu­­tinţă şi am reuşit ca să împiedic răz­boiul între România şi Liga balcanică în iarna anului 1912—13. Am riscat atunci toată populari­tatea și nu regret că am făcut-o. Am făcut deasemenea tot posibilul ca să evit al doilea războiu, de pe urma că­ruia, cu toate astea, trebuia sa tragem foloase. Am spus-o și am repetat-o bul­garilor că nu trebue să-l facă, fiindcă dacă-l încep vom întră şi noi. Nu am reuşit. In timpul celui de al doilea răz­boiu balcanic, am făcut tot posibilul, ca să se sfârşească cât mai repede cu putinţă, şi când cu conferinţa din Bu­­reşti am făcut sforţări, pe care d-nii Venizeios şi Pasici le cunosc, ca să obţin pentru Bulgaria Învinsă cele mai bune condiţiuni. Scopul meu era atunci de a ajunge la o nouă înţelegere între toate statele balcanice, dimpreună cu România. Dacă aş fi isbutit, situaţia ar fi fost astăzi netăgăduit mai bună. Nici un om cuminte nu ar putea tăgădui că în momentul acesta statele balcanice se paralizează reciproc, ceea ce e o situaţie păcătoasă. Nu vă ascund că în conferinţa de la Bucureşti neisbutind atât cât aşi fi vrut în favoarea bulgarilor învinşi, am încercat să fac ca să le garantăm toţi linia Enos-Midia. Probabil că dacă aşi fi reuşit situaţia astăzi ar fi mai bună. Asta nu însemna nici o ostilitate din parte-ne, contra Turciei, pe care ași vrea s’o văd prosperă și stăpână a răsboiul european. lui Take Ionescu. —• Strâmtorilor, dar în acelaș timp o Tur­cie convinsă că nu trebue să se mai gândească niciodată la privinciile per­­dute în Europa sau în Archipelag, o Turcie liniştită, muncitoare şi necăutând glorie falsă în nişte visuri militare ce nu sunt în interesul ei, ci in acela al altor Puteri, cari nu se gândesc decât la ele şi nu la Turcia. In Oct. 1913 când am isbutit să fac să se ind­ice pacea între Grecia şi Turcia, urmăream aceeaşi idee a înţe­legerii balcanice. La întoarcerea dela Atena am încercat fără succes să pun raporturile greco-turce pe o bază ami­cală şi de încredere, căci sunt convins că interesul bine înţeles al amfunduror ţărilor stă nu numai In relaţiuni ami­cale, ci chiar într’o alianţă. In timpul negocierilor din Bucureşti, acum două luni, intre d. Zaymis şi Talaat-bey, mi-am permis să dau aceleaşi sfaturi de moderaţie reciprocă. Cred cu tărie că dacă una din ţările balcanice ar profita de acest războiu european spre a face război altei ţări balcanice, ar săvârşi o ade­vărata crimă în contra intereselor noastre comune. Neînţelegerile ce există — şi ele exista — între ţările balcanice, pot fi rezolvite fără război printro înţele­gere amicală şi momentul cel mai bun spre a le rezolvi va fi atunci când la sfâr­şitul războiului european, va fi loc să se schimbe harta Europei. Statul balcanic, care ar intra un război contra altui Stat balcanic ar săvârşi nu numai o crimă împotriva interesului său propriu, ci şi o prostie. Soarta şi viitorul Statelor balca­nice şi ale tuturor ţărilor mici din Europa nu vor fi rezolvate prin răz­boaie fratricide aici (in Balcani), ci prin marele războ­i european, al cărui obiect adevărat e de a se şti dacă Europa va intra intr’o eră de dreptate, prin urmare de fericire pentru micile State, sau într’o eră de apăsare, prin urmare de sclavie mai mult sau mai puţin aurită. Şi cum am crezut totdeauna ca bunul simţ şi adevărul triumfează până la sfârşit, îmi place să cred, cu toate informaţiile alarmante ce-mi vin din fiecare parte, că Statele balcanice nu vor face nebunia de a se război în­tre ele şi de a justifica astfel pariurile acelora, cari nu cred în vitalitatea mi­cilor națiuni.*

Next