Glasul Bucovinei, iunie 1922 (Anul 5, nr. 1000-1020)

1922-06-03 / nr. 1000

Pag. 2. f GLASUL BUCOVINEI No. 1000 ul Il Ili­­lityi filial Imii“ — Pagini tie ziar — Cernăuţi, 13 Octombrie 19­19. Evenimentele se urmează într’un vârtej nebun. Răspunsul lui Wilson a sosit. Cere ca Germania ofi­cială care i-a primit principiile ca bază a discuţiei, să declare dacă vorbeşte sau nu în numele întregului popor german — cu alte cuvinte, cere ca printr’un act constituţional să se ia din mâna Kaiserului drep­tul de a dispune asupra războiului şi a păcii. Pe Austro-Ungaria nici n’o învredniceşte cu un răspuns, considerând-o ca un stat vazal al Germaniei. Gazetele de azi aduc următoarele ştiri: Turcia a început tratative cu Înţelegerea în vederea înche­ierii unei păci separate. Polonia s-a declarat indepen­dentă, reclamând regiunile polone din Germania şi Austria — iar cancelarul Max o felicită telegrafic. Ruşii au denunţat pacea de la Brescul lituan­ Arma­tele lui Foch au spart frontul şi sânt în drum spre Valenciennes. La Lille se dau încă lupe s crâncene, dar cine va putea de acum opri pe Francezi în dru­mul lor triumfător ? Austria e o casă de nebuni, în care toţi şi-au pierdut capul, nimeni nu mai crede într’o soluţionare a situaţiei încurcate şi cei de la cârmă încearcă să o­­prească sfârşitul bolnavului, prescriindu-i apă des­­tilată. Din Ungaria nu prea avem veşti. Se pare că şi acolo a ajuns cuţitul la os. Cinicul Weckerle se va duce, ţinând însă, înainte de a părăsi arena, să mai facă un gest de cabotin, denunţând dualismul. Tissza şi-a păpat lefteria. Păcat! Dacă ar fi el ministru pre­şedinte, prăbuşirea ar veni mai repede. Noroc că va ajunge Andrăsy ministru de externe. De la magnaţi ne vine mântuirea; mult mai primejdios ar fi de ar ajunge la cârmă elementele democratice în Un­garia. In astfel de împrejurări nu se poate ca numai noi Românii să rămânem neactivi, aşteptând să ne cadă mură ’n gură doritul viitor. Se pare că în Un­garia terorismul e încă prea mare, încât ai noştri nu cutează să se mişte. Dar aici în Bucovina a sosit momentul ca să ne manifestăm. Alecu Procopovici m’a întrebat, cam enervat: „nu începem !“ — Acum, da, vom începe ! i-am­ răspuns. M’am dus la Max Hacman, cu care vorbisem mai demult: „Ești gata, pentru orice se va întâmpla ?“­­ »Gata !“ ! L-am întâlnit pe Vasile Bodnărescu pe stradă, începând să-i vorbesc, mi-a răspuns : „Ieri am oprit pe stradă pe doi dintre deputaţii noştri şi le-am spus verde: dacă nu începeţi d-voastră acţiunea pe care toată lumea o aşteaptă, o voiu începe eu!" Doctorului I. Bodea i-am spus: „Mâne seară vom ţinea la tine o adunare în cerc intim“ — „Vă aştept“. La această adunare, care se va ţinea diseară am mai chemat pe profesorii St. Saghin şi V. Gheorghiu, pe doctorul Oct. Gheorghian, pe V. Marcu, pe Iacu­­bovici­ Boldur, preşedintele tribunalului, pe C. Ho­­minca, pe protopopul Şandru şi pe profesorul Vi­­tencu. Le voiu prezenta planul unei gazete, în fruntea căreia vom publica o proclamaţie. De-acum rămas bun cărţi şi hârţoage! Cine ştie când vor sosi vremile să mă pot retrage iar, din vârtejul vieţii publice, cu voi în liniştea camerei mele de lucru ? Cernăuţi, 3 Noembrie 1918 Duminică în 13 Octombrie ne-am adunat la doc­torul Bodea. Am hotărît să tipărim imediat o revistă politică, care să apară de trei ori pe săptămână şi căreia Vasile Bodnărescu i-a pus numele „Glasul Bu­covinei“. Cu redactarea ei au fost însărcinaţi Alecu Procopovici, Radu Sbiera, V. Bodnărescu, M. Hac­man şi eu. S-a decis să fie rugat bătrânul consilier Bejan, preşedintele celor mai multe societăţi româ­neşti, să primească a figura ca redactor al foii. (El a primit imediat, fără să-i pese de urmările grele ce putea să le aibă acest pas şi îndemnat numai de ma­rea sa dragoste de neam). Am cetit proclamaţia ce era să se publice în fruntea foii şi pe care aveam s’o iscălim toţi, ca s’o acoperim cu numele nostru şi să ne asumăm toată răspunderea. Penibil a fost mo­mentul când unul din cei prezenţi*) s’a rugat ca nu­mele lui să nu fie tipărit; având el o chestie pen­­dentă la guvern, ar dori să participe de­ocamdată numai cu sufletul între noi. O scurtă discuţie s-a încins numai în jurul u­­neia din alineatele acestei proclamaţii. Era de ajuns să declarăm că voim ca să putem dispune singuri de soarta­­noastră, sau trebuia să fim mai expliciţi prin adaosul „în cadrul românismului întreg ?* După fru­moasele cuvinte ale unuia dintre noi, s’a primit unanim să tipărim şi aceste cuvinte, cari anunţau u­­nirea. Acelaş entuziaşt, a doua zi, împreună cu altul, au­ cerut să-şi şteargă iscălitura, căci peste noapte s’au răsgândit şi au găsit că nu e „consult" să apă­rem cu un astfel de program revoluţionar. „Domnilor“, le-am răspuns, „noi am plecat cu trenul-fulger spre o ţintă de la care nu n­e vom mai abate. D-voastră aţi scos capul pe­ fereastră ca să vedeţi pe unde trecem şi vântul v-a luat pălăria. Acum vreţi să trageţi frâna de alarmă, pentru ca de dragul pălăriei să oprim tre­nul ? Să creadă lumea că locomotiva noastră are un defect ? Mai bine coborîţi binişor la prima staţie, întoarceţi-vă şi lăsaţi-ne pe noi să trecem înainte!“ Dar greutăţile abia acum începeau. In gruparea noastră nu era nici un reprezentant oficial al grupărilor politice din Bucovina. După za­darnica încercare a lui V. Bodnărescu de a-i îndemna la acţiune, crezuserăm că e mai bine să începem fără ei. Dar faima gazetei noastre se răspândi înainte de a scoate întâiul număr, iar politicianii neputându-se hotărî înşişi să păşească în arenă, n’ar fi dorit nici ca iniţiativa luptei să pornească din alte părţi. Totuşi Aurel Onciul se hotărî să facă un în­ceput şi convocă la o con­sfătuire intimă pe câteva din căpeteniile vieţii politice. Au căzut de acord să pre­pare o mare adunare naţională. La a doua şedinţă, ţinută Marţi, în 15 octombrie în casa baronului A. Hurmuzachi am fost chemat şi eu. Erau de faţă, a fără de Onciul şi Hurmuzachi, Niculiţa Popovici, Nicu Flondor, Aurel Ţurcan şi Ipolit Tarnovschi. Onciul a venit cu textul manifestului care tre­buia primit în adunarea proectată: în el se spunea că se vor ceda Rutenilor părţile din nordul Prutului, iar restul Bucovinei se va uni cu Regatul Român subt coroana Habsburgilor. (Textul acestui manifest a fost şi publicat în „Foaia Poporului“ Nr. 40 din 1918, care apărea de­odată cu întâiul număr al „Glasului Bucovinei“). A urmat o discuţie înflăcărată, în cursul căreia Onciul voia să-şi impună părerea lui, iar cei mai mulţi din cei prezenţi căutau să împace intran­sigenţa lui cu intransigenţa mea, care refuzam orice înţe­legere pe baza acestor două puncte. Ca argument hotă­­rîtor aduse Onciul numărul cel din urmă din„ Neue Freie Presse“, în care se spunea că Ardelenii făcuseră prin ros­tul lui Mihali declaraţia că vor să rămână supuşi cre­dincioşi ai coroanei ungare: „dacă milioanele de Ar­deleni, cu înţelepţii lor conducători politici au făcut o astfel de declaraţie, însemnează că noi, o mână de oameni, nu putem avea altă ţinută şi nu ne putem declara rupţi de monarhia căreia i-am jurat credinţă“ Mărturisesc că ştirea din gazeta vieneză m’a descon­centrat un moment, dar mi-am zis că chiar dacă Ar­delenii au luat o astfel de atitudine, ea e greşită şi Bucovina, prin ţinuta ei, trebue să-i întoarcă de la calea rătăcită. De aceea am contestat adevărul acestei notiţe, pe care o prezentam strecurată în jurnalul vi­enez de biroul de presă maghiar*) La un moment dat, Onciul îmi spuse intre patru ochi: «Nu uita că eşti căpitan în armata austriacă şi că generalul Fischer are puteri discreţionare în Buco­vina. O vorbă din partea mea şi mâne ai apucat dru­mul trădătorilor de patrie !» I-am răspuns: «Sânt gata să port toate consecinţele. Dar una s’o ştii. Nu va trece un ceas după ce Fischer va fi pus mâna pe mine şi dumneata nu vei mai fi între cei vii!» Tratativele au fost rupte. Ajuns acasă am spus soţiei mele: «Stau îna­intea pasului hotărîtor. Urmările lui sunt incalculabile. Să-l fac sau să mă opresc cât mai e vreme?» După o pauză grea am primit răspunsul: „Dacă patru ani de zile a trebuit să fii în orice moment gata să-ţi dai viaţa pentru o cauză care nu era a noastră, acum, când e în joc viitorul neamului tău, nu poţi şovăi». Dar apariţia „Glasului Bucovinei“ a suferit nouă întârziere. Joi în 17 octombrie m’a căutat acasă Eusebie Popovici, din Suceava. Mi-a comunicat că partidul naţionalist («apărărist») a hotărît să con­voace în cel mai scurt timp o adunare românească din toată Bucov­ia, care să se proclame constituanta. M’a rugat să amân apariţia «Glasului Bucovinei» până după această adunare, ca să nu apărem în faţa lumii desbinaţi sau, cel puţin, să nu publicăm proclamaţia noastră înainte de a apărea manifestul viitoarei cons­tituante. Tot ce i-am putut făgădui a fost ca să supun chestiunea comitetului nostru. La şedinţa ţinută la mine acasă, unii erau de părerea că trebue să aşteptăm adunarea. Alecu Pro­copovici, doctorul Gheorghian, Max Hacman şi A­lexandru Vitenco nu voiau să ştie de nici o amânare. Vasile Bodnărescu îmi reproşă că am putut să mai pun în discuţie chestiunea: „poţi să fii un bun pro­fesor, dar un rău politician!“ Admirabil a fost doctorul Bodea şi ţinutei sale intransigente şi energice se datoreşte înainte de toate că nu ne-am abătut de la planul original, am mers înainte, mai puţini decât porniserăm la început, adevărat. «Glasul Bucovinei» a apărut la 22 octombre. Cum Alecu Procopoivici era bolnav şi avusese un caz de moarte în familie, numărul prim l-am scris în întregime eu. Evenimentele se precipitau atât de re­pede, încât pe când se tipărea trebuia să schimb unele articole cu altele. Din toate părţile ne veneau încu­­­­rajări. Declaraţia Românilor Ardeleni făcu o adâncă impresie şi ea- Autorităţile locale îşi pierdură capul. Când, în numărul 2, dădurăm, ca­ un fel de balon de­­ încercare, articolul lui A. Procopovici «Dumnezeu s’o ierte», în care se cânta prohodul Austriei, pe când în fruntea ei se zbatea încă împăratul din Viena, cre­deam că vom fi arestaţi. Dar contele Etzdorf stătea ascuns şi, după cum îmi spuse mai târziu Const. Tarangul, prefectul poliţiei, censura râmase atât de deconcentrată de cutezanţa noastră, încât credea că în spatele nostru stau armatele române gata să intre în Bucovina şi­­ se făcu că nu vede nimic. In «Glasul Bucovinei» voiam sa spulberăm mai ales ultimul rest de respect şi teamă de­ Austria, ul­tima rămăşiţă de admiraţie pentru armatele germane, pe care mulţi nu voiau să le creadă încă biruite şi să pregătim terenul pentru o încredere oarbă şi necon­diţionată faţă de România, despre care, din nenoro­cire, părerile erau atât de nefavorabile, ideile acestea trebue infiltrate consecvent, în articole cu fel de fel de titluri, în reproduceri, în felul cum lansam veștile în „Spicuiri“. Chestiunile pur bucovinene sânt în grija lui Alecu Procopovici, iar V. Vitenco apără în, fiecare număr integritatea Bucovinei împotriva celor ce cre­deau că ideile lui Wilson pot fi puse imediat în apli­care. Am îngrijit ca «Glasul Bucovinei» să se audă­ şi în Ardeal şi în Iaşi şi la fraţii noştri refugiaţi în Basarabia. De­sigur că Adunarea de la 27 octombrie a fost posibilă numai graţie întorsâturei favorabile a eveni­mentelor de pe câmpul de luptă. Mă întreb însă dacă pregătirea ei n’a făcut-o foaia noastră, care a arătat că de-acum sosise vremea să strigăm lămurit şi la­ auzul tuturor drepturile noastre. . . . Sextil Puşcariu. *) Evenimentele descrise sânt prea apropiate; de aceea am lăsat afară câteva nume. **) Mai târziu s’a adeverit că Mihali cel cu ruşinoasa declaraţie nu era Teodor, ci celălalt Mihali, din Maramureş. Septi­mien­ții'Ori. Primind, ca unul dintre cei mai vechi colabo­ratori ai acestui ziar, din partea conduceri sale ac­tuale invitaţiunea de a scrie ceva pentru N-rul «1000», destinat sa apară în haină de sărbătoare, mă gân­deam asupra unui sunet potrivit cu însemnătatea mo­mentului, când îmi căzu în mână un număr mai re­cent din marea revistă franceză «Le Monde Nou­veau».­­ Frunzârindu-l, găsii în el unele date puţin cu­­noscute asupra nouilor formaţiuni de State răsărite din ruinele vastului imperiu ţarist, State noui şi în mare parte exotice, State mai mult sau mai puţin autonome, independente şi suverane şi în conse­cinţă, mai mult sau mai puţin vremelnice. Unul dintre cele mai mari, în noua ordine a acestor State, este «Republica Extremului­ Orient», care­­ se compune din 6 mari regiuni sau circumscripţii subdivizate în cantoane şi comune. Dar înainte de a continua cu lămuririle noastre asupra «Republicei Extremului-Orient», găsim necesari o explicaţiune, căci cetitorul acestor şire se va întreb­a, nedumerit, ce fel de nex cauzal există în­tre acest număr festiv al «Glasului Bucovinei» , «Republica Extremulu-Orient», prietena şi aliata «Re­publicei socialist-federative a Sovietelor » ? Iată explicaţiunea: Sărbătorirea apariţiei N­oului «1000» al ziarul nostru este un fel de aniversare al primului său de­­­but. Or eu n’aş putea să scriu nimic asupra aceşti­i atât de important moment din viaţa noastră politic­ă şi culturală, fiindcă în 22 Octombrie 1918, ziua ap­riţiei primului număr al «Glasului Bucovinei», n gâsiam la cel puţin 20 000 klm. depărtare de pali­tea în care nu m’am înapoiat decât în Aprilie 191 Relaţiuniie mele cu «Glasul Bucovinei» nu c­o­teazâ decât din ziua de 30 Aprilie 1919, când s I publicat in coloanele sale din N-rul 132 «O scriscan care o terminam astfel: «Chiemat în sfârşit prin­ : I crederea confraţilor (râmaşi în Siberia) a sust; I cauza repatrierii lor pe lângă guvernul Romar. S Mari, am ajuns, după o călătorie de peste două­­ i de zile în jurul Azi­ei, iarăşi ia punctul de la e. Aplecasem, la vatra părinţilor, unde mă opresc d­e mtiv, punându-mă cu to­ata dragostea şi cu depl , încredere în succesul final, în ser­viciul cauzei car­e reprezintă atât de frumos gruparea pr­eteniilor ş­­i camarazilor de luptă din jurul organului nostru «G­iul Bucovinei». Iată de ce trebue să cedez prietenilor cari gâsiau atunci acasă, cinstea de a vorbi despre ceputurile organului nostru de publicitate, mă­rindu mă a-i întreţine câteva momente pe cetii noştri cu unele detalii asupra nouii formaţiuni Stat, care a luat fi­nţa, ulterior, în Extremul-Or liberian, în care am trăit întreg anul 1918. Lămuririle, care le voiu da în cele ce urm. asupra «Republicei Extremului-Orient» se sprijină datele culese din „Le Monde Nouveau“ şi pe îm­nările şi amintirile mele personale. Ele nu sunt mai instructive, ci merită toată atenţiunea noi şi din punct de vedere naţional-românesc. Ziceam că „Republica Extremului­ Orient" compune din 6 regiuni. Ea este, ca şi celelalte surori ale sale, produsul hârţuelilor dintre cai, vechiului regim şi reprezentanţii nouii idei c­riste, hărţuieli cari favorizară mai întâi deda independenţei, apoi unirea facticâ a tuturor ora mai mari din Extremul-Orient, pildă cărora o­ri mai târziu ţăranii din împrejurimi, astfel câ în

Next