Glasul Bucovinei, septembrie 1923 (Anul 6, nr. 1348-1370)

1923-09-15 / nr. 1359

ZIARUL: Telefon M­rul 61 Anul VI. flioNflnt HT pe un an 00 lei, pe V2 an 80 lei, pe trei­­ fiiA “IeC Mental” țărani zilnic, pe un an 80 lei, pe % an 40 pe 20 lei. Numai numărul de Duminică, pe un Vîr­SS tei, pe >­2 an 16 lei, pe trei sub 8 lei. Pentru străinătate pe un an 400 lei, pe Va an 200 lei. Număr pentru țărani Cernăuți, Sâmbătă 15 Septembrie 1923 Redacția și Administrația Cernăuți, No. 33, Strada domnească No. 33 Se primesc numai articole iscălite. Manucrieefe­c« se înapoiază. TIPOGRAFIA: Telefon 23S ",4 .­ L­­L Nr 1359 ANUNȚURI ȘI RECLIM­E se calculează după tarif și se primesc la admi­nistrație . Strada domnească No. 33 Pentru inserare in interiorul ziarului se urcă taxa cu 50%. Port^ lib^r^onf.­Iggea^lin Sibiiu m_ROstrlNESC 4--1 TELECUN No. 61 APARE ZILNIC 23 Martie 1904. 1 Exemplar APARE ZIL ! \ Ai carte, ai parte Peste câteva zile, școlile dela sate, șco­lile de meserii și cele înalte își vor deschide larg porțile, pentru a primi pe copiii noștri, dornici de lumină și învățătură. In școlile dela sate, școli poporale, sau școli primare, cum li se spune, e dator să-ș dea fiecare om copilul său, fie el bogat sau sărac, țăran sau funcționar, Român sau de altă lege. Nimeni nu poate să-și fie acasă copiii în vârstă de școală (de la 6—13 ani), și nici un om cu scaun la cap, nu ar face lucrul acesta, chiar dacă nu ar avea a se teme de pedeapsă. Căci, astăzi, omul care nu știe a scrie și a ceti e numai jumătate de om, și oricine îl poate purta de nas cum vrea. Nu credem clară, că mai este nevoie, să mai în­demnăm și noi, de aici, de la gazetă, ca toți să-și trimită copiii regulat la școală. Ne bucurăm că țăranii de la războiu în­coace, își trimit băieții și pe la școli mai înalte, la gimnazii, școli de agricultură, meserii ș.a.m.d., cu toate că traiul pe la orașe s’a scumpit și întreținerea copiilor pe la școli costă de 10 ori mai mult ca pe vremuri. Cu toate că s’a văzut în vremurile acestea tulburi din tim­pul războiului și de după războiu, că munca cu brațele se plătește mai bine decât munca cu capul, că lucrătorii și țăranii câștigă și trăiesc mai bine, mai din belșug, decât cei cu în­vățătură, totuși țăranii au înțeles foarte bine însemnătatea care o au școlile înalte, au în­țeles foarte bine, că vremurile de acum sunt vremuri tulburi, apele ieșite de pe urma răz­boiului n’au intrat încă în matca lor, trăim timpuri de prefacere și de mișcare. Ei au înțeles că toate vor intra în făgașul vechiu și când toate vor fi iarăși în deplină rânduială, atunci nu numai țăranul, ci și funcționarul, învăță­torul, toți oamenii trecuți prin școli vor duce un traiu mai bun. Mai sunt apoi și școlile de meserii, as­tăzi pline de străini. Știe oricine, că un me­seriaș bun câștigă mai mult decât un țăran cu 5 fălci de pământ bun. Cu o meserie te poți învârti ori­unde prin lume, dacă ai cuno­ștința unui meșteșug, nu duci nici odată nevoie. Casa îți poate arde, pâinea ți-o poate strica piatra, cunoștința unui meșteșug nu ți-o poate fura nimeni, meșteșugul este averea cea mai bună. Să nu fugim dar de școlile de meserii, să nu disprețuim meșteșugul, ci să luăm pildă de la neamurile străine, în această privință Dar, chiar dacă voim să lăsăm pe feciorii noștri gospodari, e foarte bine, ca aceia din săteni, cari sunt mai cu dare de mână, să-și trimită băieții pe la școli înalte și apoi abia să se dea partea de moșie, ca unor gospodari luminați și neîntrecuți, ce vor fi atunci. Am întâlnit odată, pe vremea războiului, în munții Tirolului pe un neamț bătrân, gos­podar fruntaș în satul său Neamțul meu știa a scrie și a ceti, feciorul său cel mai mare îi purta acasă gospodăria, după ce făcuse gimnaziu și o școală de agricultură, al doilea fecior era măiestru șef al unei fabrici și al treilea era doctor în medicină la Viena. Se poate lucra mai frumos ca acesta? APEL* " Iubite cetitor, Mândra Românie de azi visată cu atâta dor prin veacuri, s­a înfăptuit prin spiritul de jertfă al tuturor fiilor ei și prin vraja puterii credinței noastre strămoșești. Pentru a eterniza pe de o parte spiritul de jertfă al Neamului nostru prin care s'a înfăp­tuit mândra noastră Patrie. România întregită, pe de alta pentru a aduce cum o făceau totdeauna după biruinți st­­anosti, noștri — prinosul cuvenit de recunoștință și mulțumită Celui Atotputernic, cum navem un locaș dum­­nezeesc încăpător, ci numai o mică bisericuță de tot veche, pus-am gând la Dumnezeu să ridicăm în satul nostru biserica ortodoxă ro­mână a desrobirei Neamului. Lipsiți de mijloace și puțini la număr să înfăptuim aceasta, apelăm­ cu aprobarea autorităților în drept, la mărinimoșia marelui public și îndrumăm o colectă cu rugămintea să binevoiți a ne ajuta, iar bunul D-zeu să Vă facă pentru aceasta părtaș de toate bunurile sale cerești și pământești. Raineț, August 1923 dan Nisipiu, preot ort rom.. Dionizie Cijeschi, învățător superior* Va­sile Comandat și Con­stantin Ciobotariu, ambii gospodari și epitropi. * Ziarele romăneși sunt rugate să publice acest apel. înjurarea de cele sfinte Un urât obiceiu al poporului nostru este de a înjura (sudul) de cele sfinte. Iată ce scrie despre a­­cest nărav rân­de profesor de teologie Dr. Cioloca în gazeta «Făclia» din Banat: Unul din păcatele cele mai mari, cărora s’a de­dat și poporul nostru, este înjurarea (suduirea) de cele sfinte. Acest obiceiu urât se zice că a rămas ca o moș­tenire rea de la păgânii de Turci, cari în veacurile tre­cute de multe ori ne-au luat în picioare, ba ne-au și stă­pânit multă vreme. Pe lângă multele rele, ce acest popor crud a adus asupra poporului nostru, a mai adus și acest obiceiu rușinos. Turcii, ca un popor care crede în Mohamed, în răutatea și îngâmfarea lor, cu care nu-și mai încă­peau în piele, înjurau de tot ce creștinii aveau mai sfânt. De Turci, cu ajutorul lui D-zeu, am scăpat de­­ mult, dar de moștenirea lor urâtă, nu. Adevărat că toate popoarele, cari au ajuns în atingere cu Turcii, cum sunt Ungurii și Sârbii, au a­­celaș obiceiu; ba se știe că atât unii, cât și alții din cei de mai sus, înjură și mai urât decât Românii. A­­ceasta însă nu scuză și nu ne dă dreptul să cădem și noi în acelaș păcat. Dacă noi, ca urmași ai unui popor cu fapte strălucite de vitejie, ne mândrim cu obârșia noastră dela tata Traian, apoi trebue să ne și purtăm așa, ca sa fim vrednici de înaintașii noștri, de Romanii, cari au fost poporul cel mai cult, cel mai viteaz, cel mai bogat, și cari au ajuns să fie stăpânii întregei lumi cunoscute pe atunci, adecă cu 2000 de ani mai nainte. Și precum mare rușine ar fi pentru noi, ca ur­mași ai vestiților Romani, să nu păstrăm, de pildă vi­tejia lor, numele lor bun și alte însușiri bune ale lor, tot așa mare rușine ar fi să nu ne păstrăm, să nu ne cinstim legea noastră creștină. Iar prin înjurături, mai ales de cele sfinte, încă ne facem nevrednici de numele frumos de creștini ce suntem. In toate țările legea oprește batjocorirea credin­ței, religiei. Și în țara noastră este așa. Legile ferii pun pedeapsă aspră asupra acelora, cari în nesoco­tința lor, în mânia lor, în nebunia lor înjură de cele sfinte. Și acolo, unde oamenii sunt mai tari în cre­dință, și preoții mai zeloși, și judecătorii mai cu iu­bire față de «cele ce sunt ale lui Dumnezeu», acolo hulitorii de D-zeu nu scapă nepedepsiți. De multe ori vedem oameni buni, oameni ai lui D-zeu,­ cum se scutură de groază, auzind pe unii spurcați la gură, cum înjură. Și auzim atunci cuvinte ca acestea : d’apoi cum de-i mai rabdă D-zeu și cum m­u &e tem ca D-zeu poate să facă o minune, și sa-i amuțească într’un moment pentru vecie ? Bătrânul Constantin Călțiun din Caransebeș, un creștin cu o rară dragoste și inimă pentru biserica lui Hristos, știe să ne spună, cum la anul 1880 feri­citul mare episcop al Caransebeșului loan Popasu, al cărui om de mare încredere era d. Călțiun, a dat că­­tră preoții și credincioșii din dieceza sa un circular, prin care a arătat mărimea păcatului de a înjura de cele sfinte. Prin cuvinte frumoase a căutat să abată pe credincioși de la acest păcat, cu care își îngreunau sufletul.­. Cu România­ Mare, cu România Nouă, se cuvine să ne înnoim și sufletele. Să deschidem largi porțile lor numai pentru lucruri bune. Să ne obicinuim a ne prețui tot mai mult tot ce avem mai bun și mai fru­mos. Căci cum ne vor prețui alții, dacă nu ne vom ști prețui noi pe noi înșine. Dacă nu ne place ca altul să se atingă de avutul nostru vremelnic, să ne calce moșia, să ne vateme vitele, și altele, apoi să nu su­ferim nici aceea, ca cineva să ne vateme credința noastră, pentru că și aceasta este un avut al sufletului nostru. Iar dacă s’ar întâmpla aceasta, apoi să cerem legii să pedepsească cu toată asprimea ei pe cei ce ar îndrăzni să vateme avutul sufletesc al atâtor sute de milioane de oameni. Când se vor afla pârîtori, trebue să se afle și judecători. Așa este în țările înaintate. Iar noi, Românii, încă ne credem în drept sâ avem o țară înaintată și civilizată. (Din „Făclia“) Din Isopia Voronețeană Carte scrisă în 1801, de călugărul Ironim Sto­­leariu, la mănăstirea Voroneț. Pilda 36 O furnică însătasă și întră într’o apă mare să bea ap(ă). Iara repegiunea o lua și vru sâ s(a) înnece, iară o porumbiță o văzu că să înineacă și-i aruncă o cranga, iar biata furnică sâ apucă de crangu. Și o scoasă din apă și să însoțiră amândoao. Iară odată veni unu vânătoriu de pasări și pa­­sări (sic) lațuri și vărsă mălai mânuntul ca s(ă) amă­gească pre porumbiță, să o prinzâ. Iară furnica mears(ă) și-l mușcă de picior. El de dure are sări, porumbița îl văzu și fugi și scăpă cu viiață. Pilda arată: Trebuiaște celuia ce ț-au făcut ție bine, să­­raci și tu bine pentru bine(le) ce­ ț-au făcut.

Next