Glasul Bucovinei, noiembrie 1940 (Anul 23, nr. 5986-5989)

1940-11-04 / nr. 5986

Luni 4 Noembrie 1940 Numărul de 6 pagini 2 lei Ziarul: Telefon Nr. 2.10.43. ORGAN NAŢIONAL ROMANESC Anul XXII, Nr. 5986 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: Bucureşti III, Str. Argentina No. 39, Costul Abonamentului: 300 lei pe an; 200 lei pentru o jumătate de an; 100 lei pentru trei luni. ______ ÎNFIINȚAT IN OCTOMBRIE 1918 Tipografia:­­Telefon Nr. 2.10.43 btacris in registrul publicaţiilor periodice al Tribunalului Cernăuți, S. III, sub Nr. 15/38 din 26 mai 1938. — Proprietar: Institutul de Arte grafice şi Editură „Glasul Bucovinei" S.A.R. Cernăuți Director responsabil: Dr. AUREL MORARIU orvuj Ce-a fost odinioară Cernăuţii *) Cernăuţii este o străveche aşezare moldovenească, de care se face pomenire încă de pe vremea Domnului Alexandru cel Bun. Din timpuri străvechi se găseau pe hotarul acestui târg satele Roşa şi mănăstirea Horecea. Pământurile Cernăuţului se mărgineau cu satele Jucica, cu Lenţeştii — unde la anul 1497 vornicul lui Ştefan cel Mare, Boldur, îi bătu pe Leşi —, apoi Mihalcea, Cuciu­­rul Mare şi Cosminul în vestitul său codru. Când, în zilele de 18 până la 2­7 Septembrie 1782 — deci scurt după răpirea Bucovinei — se făcu o măsură­toare a pământurilor, boerii moldoveni din Mihalcea, Murguleţ şi Mănescu după multă vorbă şi la stăruinţa co­­misiunii, s’au învoit să lase Cernăuţenilor dealul Ţeţinei împreună cu Poiana şi cu o bucată de pădure. Pe locul unde se află astăzi suburbia Mănăsterişte, a fost pe vremuri un schit, adică o mănăstire mică, de unde apoi şi numele Mănăstirea, schimbat în urmă în Mă­­năsterisca. Şi Clocucica («Clocuţa») făcea parte din tă­râmul Cernăuţului. Pentru pământurile din «Clocuţa» mazilul cernăuţean Gavril Moţoc s’a certat şi judecat cu târgoveţii Cernăuţului timp îndelungat; dar la jude­cata Divanului n’a adus dovezi şi a pierdut pricina «după sfânta pravilă». Actele acestei judecăţi mai arată că: «Târgoveţii mai arătară o mărturie încredinţată cu pecetea târgului dela toţi bătrânii târgoveţi şi iscălită de preoţii de acolo, întru care adeverează că din moşi şi din părinţi, şi de când au apucat de ţin minte, tot ei au stăpânit acea bucată de loc»... Mărturie moldovenească pentru aceste locuri ale noas­tre mai este şi organizaţia de pe vremuri a Cernăuţului,­ asemănătoare întocmai celei a celorlalte târguri moldo­veneşti. Târgul Cernăuţului se bucura de o oarecare au­tonomie, nu prea largă căci autoritatea Domnului o cam îngrădia. Cernăuţul era cârmuit de un primar, numit şoltuz (după nemţescul Schultheiss), ajutat în slujba sa de 12 pârgari (Bürger) sau juraţi. Ei administrau târgul şi grijeau de bunul mers al treburilor obşteşti; ei făceau judecăţile în certurile mici ale târgoveţilor, înaintea lor se făceau vânzările şi cumpărările de pământuri şi ei a­­părau interesele târgului la judecăţi şi înaintea Dom­nului. In anul 1559 şoltuzul Cernăuţului cu numele Onciul, împreună cu vătafii Simion şi Grigorie Pascu şi cu cei 12 pârgari, semnează un act de vânzare şi pentru cre­dinţă îi atârnă pecetea oraşului. La 1602 îi găsim ca martori într ’un act de vânzare pe şoltuzul Eremia cu cei 12 pârgari şi vătafii Iuraşcu şi Dracea. Dela 1610 şi până la răpirea Bucovinei de cătră austrieci avem la cârma Cernăuţului tot şolituzi moldoveni precum: Dobruş (1610), Ion Ciuci, Ion Florescu (1631), Alexie­ Pareiul, Ştefan Ungureanu (1641), Popa Ignat, Grigorie Diaco­­nu, Toader Goian, Ion Robuleţ (1650), Ionaşcu (1663), Ion Micuţencu, Pavel (1718), Grigoraş (1764), Palade (1775). ’­­ Târgul Cernăuţului avea şi o pecete cu inscripţia «Târgul Cernăuţi», care se atârna sau se punea pe actele scrise încheiate în faţa şoltuzului şi a pârgarilor. In fruntea satelor, cari ţineau de oraş, erau vornici sau ju­raţi. Aceştia erau administratorii intereselor obşeşti locale; ei erau şi judecători pentru afacerile mici dintre săteni şi aveau în seama lor şi ridicarea de la săteni a dărilor obşteşti. Moldovenesc şi românesc este tot trecutul acestor a­­şezări. Nicăiri poate ca pre aceste locuri dreptul ro­mânesc nu-i mai acasă şi dreptatea Românilor nu-i mai lămurită şi mai sfântă ! *) Datele din acest articol le luăm din studiul istoric al d-lui profesor Al. Bocăneţu, Istoria oraşului Cernăuţi pe tim­pul Moldovei, Cernăuţi 1929. Cum va fi sărbătorita ziua da 8 Hoartilrie D. Horia Sima, «Comandantul Mişcării Legionare», a dat a­­seară următorul COMUNICAT . (1 1) La sărbătoarea legionară de la 8 Noembrie care va fi: la Iaşi vor lua parte Regurile: Suceava, Iaşi, Galaţi şi Constanţa Celelalte organizaţii vor trimite unităţi selecţionate. 2) Comandantul legionar al Bunei Vestiri Radu Mironovici e însărcinat cu organizarea solemnităţii. 3) Programul in amănunte se va publica la timp. ARŢARUL Departe ’ntr’o grădină ,un arţar * începe să-şi împrăştie frunzişul Şi fiecare frunză-i gând amar, Căci toamna îşi porneşte secerişul. In fund stă singur şi îngândurat Şi tot aşteaptă ca să se ivească Stăpânul său în depărtări plecat, Să ia de jos o frunză, s’o privească. Mai dulce i-ar părea şi toamna-atunci, Ar mai uita de feţele străine Ce-au năpădit grădini, cărări şi lunci Cu graiu necunoscut, priviri haine. Dar deodată-i vine-un gând răzleţ, S ’arunce-o frunză-uşoară peste creste, In slavă sus, iar vântul cel isteţ S’o ducă la stăpânul său drept veste. N. TCACIUC-ALBU DIN BUCOVINA DE ALTĂ DATĂ La Câmpulung acum 25 de ani *) de profesor G. ROTICĂ Dintr’un balcon al Palatului Comunal un steag tri­color îşi cobora orgolios dimensiunile. Pe peronul gării, doamne şi domnişoare purtau în braţe toate florile din grădinile oraşului. Din prelungi chemări de bucium, munţii aflau o veste mare. Conştiinţa românească a Câmpulungului primia pe cele două glorii ale teatrului românesc: Aristizza Ro­­manescu şi Petre Liciu. Seara s’a reprezentat piesa „Lipitorile Satelor“. Chemările buciumelor n’au rămas neînţelese de ţă­ranii Câmpulungeni. Invazia de cămăşi albe făcu să nu mai cuprindă sala pe câţi se grăbiră să vadă pe cel mai mare actor al neamului jucând pe cea mai primitivă scenă. După reprezentanţie, la masa oferită trupei, Petre Liciu şi-a arătat dorinţa să ne cunoască, nu numai ca entuziaşti admiratori ai lui dar şi ca naţie cu ne­număratele noastre nevoi. S’a alcătuit un program Binaziici de ani dela înfiinţarea u­niversității Româneşti din Cernăuţi Joi în 24 Octombrie a. c. s’au împlinit douăzeci de ani de când, în aceeaşi zi a anului 1920, sub preşe­­denţia de onoare a neuitatului Rege Ferdinand I şi în prezenţa slăvitei Regine Maria, a fost inaugurată Universitatea din Cernăuţi, ...astăzi desfiinţată şi li­chidată...­­ Cu acest prilej a fost aşezată în chip festiv în Aula Universităţii icoana, mărime naturală, a Regelui Fer­dinand, opera profesoarei de pictură şi artistei M. Seleschi. Iar Regele întregitor de Ţară a rostit acest memorabil cuvânt: Domnule Rector, Doamnelor şi Domnilor, Sunt mult mişcat atât de cuvintele calde ce mi-aţi adresat cât şi de ideia ce aţi avut de a desveli chipul Meu cu această ocaziune, a solemnităţii inaugurării Universităţii din Cernăuţi. Aş fi foarte fericit dacă prin figura Mea, pusă pe pânză, vă va putea vorbi spiritul cu care Eu privesc noua Universitate: spirit de dragoste şi de încura­jare, spirit, care cunoaşte istoria acestui colţ de pă­mânt românesc, care a sângerat mult, pe care s’au purtat lupte grele în trecut şi care tot prin lupte grele a fost realipit la Patria-mamă, realipit pentru vecie; realipit prin duhul care a trăit în conştiinţa naţională a acestui popor, care a ştiut să-l păstreze viu timp de 150 ani, cât a fost sub stăpânire străină. Fie ca toţi fiii acestei Ţări să înveţe şi să se insufle din acest spirit, care este cel mai tare scut în viitor, contra oricărei încercări de distrugere a ceea ce prin sânge şi sacrificiu a fost zămislit. Dacă acest chip al Meu ar putea vorbi în acest sens în­totdeauna, aş fi fericit, care, tot după dorinţa artistului, trebuia să înceapă cu o plimbare în împrejurimile Câmpulungului. A doua zi dimineaţa călăuza pe care Petre Liciu şi-o alese în persoana flăcăului care eram atunci, îl însoţia spre vârfuri de măguri. După urcuşuri cu trudă răsplătită, la capăt de-o potecă cum nici basme n’ar fi putut plăsmui un mai frumos loc pentru plimbările unei zâne îndrăgostite, întunerecul pădurii ne repezi deodată în orbitoarea lumină a zilei, pe muchia muntelui Bota. Din vale se prezentă bucuros ochilor noştri, oraşul cu faţa spălată proaspăt în aerul dimineţii, învitân­­du-ne să-i cinstim cu o privire şi un gând bun că­suţele resfirate prin munţi şi legende. Am contem­plat o clipă peisajul conturat de apa Moldovei gătită cu buchete de soare şi de cununa de muncele domi­nante, din fund, de venerabila majestate a moşului Rarău şi de svelta siluetă a Pietrelor Doamnei. Inima lui Petre Liciu, care nu mai putea stăpâni un sentiment care se vroia împărtăşit, căuta un prie­ten să-i vorbească. Diferenţa de vârstă, şi mai cu seamă gloria numelui său, punea între noi o distanţă care mă ţinea într’o respectuoasă rezervă. Ca să sfar­me distanţa care-i fura prietenul de care avea ne­voie, Petre Liciu îmi întinse braţul pe după cap şi deschise vorba. După o fermecătoare conversaţie condusă de el, era mult duh şi voie bună, şi care ne apropiase acum destul. Petre Liciu îmi mărturisea că improvizaţia de la Câmpulung, numită scenă, i-a dăruit, prin aplau­zele ţăranilor noştri, cea mai mare mulţumire din toată cariera sa de actor. Nu mai vorbea artistul ci Românul Petre Liciu, bucuros că gândul cu care a venit la noi, rodise atât de frumos în inima ţăranilor câmpulungeni. * întorşi în oraş, l-am condus la instituţiile societăţii „Şcoala Română“. Acolo, după ce a vizitat tipografia şi a cercetat cu amănunţit interes modesta bibliotecă publică, primă şi unică din Bucovina de atunci, s-a oprit la librărie unde a cumpărat o sumedenie de mă­runţişuri de cari nu avea absolut nici o nevoie. Le-a cumpărat însă numai ca să lase un ban în acel loc ■de ispravă în folosul neamului. Acelaş gest l-a repetat apoi şi la Şcoala de arte şi meserii. Cu toate că directorul şcoalei îi oferise un cadou, compus din câteva din cele mai reuşite lu­crări în lemn ieşite din iscusinţa şi migala unor copii de ţărani, Petre Liciu a cumpărat şi alte obiecte, ştiind că sprijineşte un interes naţional. La urmă l-au dus să vadă şi o mare grijă româ­nească, un început de faptă pe care sărăcia româ­nească nu o putea isprăvi: jalnicul schelet al inter­natului destinat să adăpostească şcolărimea română de la liceul înfiinţat de curând, şi admis de guvernul austriac după ce îl intimidase o năvalnică demon­straţie ţărănească, de proporţii epice. De la Bucureşti, din braţele artei sale pe care o iubea cu atâta pasiune şi care îi cerea toate gându­rile pentru strălucirea ei, Petre Liciu mă vestea în preajma anului 1912, că a trimis un ajutor pentru internatul de la Câmpulung. O instituţie românească primi o sumă de bani, iar marea noastră credinţă — puteri înzecite. Frumoasă era fapta, sublim însă simbolul. * Câteva luni mai târziu, într'o Duminecă încunu­nată de ramuri înflorite şi soare de primăvară, se oficia un parastas în Biserica Sfântului Nicolae din Câmpulungul Bucovinei. Era pentru odihna sufletu­lui lui Petre Liciu. Pe chipul unui ţăran, cufundat în pioasa reculegere, se prelingea o lacrimă, iar de pe buzele sale se înălţa discret o rugă către Domnul. Conştiinţa românească a Bucovinei jelea, sub cea mai autentică formă, moartea unui mare artist şi a unui mare Român. G. ROTICA ) Reproducem acest articol al maistrului G. Rotică din Calendarul „Glasul Bucovinei“ pe anul 1938, pag 118—119 (N. R.).

Next