Informatia Bucureştiului, octombrie 1970 (Anul 18, nr. 5320-5346)

1970-10-20 / nr. 5336

Valeriu O­şteanu: PROTEZE" . Oricît el părea de­­ curios, Valeriu Ol­­ţteanu este un poet care se ignoră şi, tocmai de aceea, vrea tra devină pe cale ar­tificială, anulindu-şi esenţa firească. Fiind­­,,la modă“ suprarea­­lismul, el a ales pro- I cedeul dicteului au­tomat Şi încearcă să ,se convingă că acesta este universal vala­bil. Citindu-i volumul de debut, „Proteze“ — apărut în Editura •Litera — desco­peri mai ales efor­tul autorului de a-şi supune imaginaţia — de o reali putere combinatorie — caprin­ciilor unei tehnici in care predomină ar­­bit­riul asociaţiilor lexicale în locul spontaneităţii revela­ţiilor de sensuri. Re­zultatul este erme-glutionist, modition, bleford, endepagon etc. etc. despre care ne îndoim că fac parte din vocabularul uzual al poetului­­ — ermetizare ce nu poa­te duce la o adinei­­re a semnificaţiilor, cită vreme — prin însăşi formula aleasă — autorul nu urmă­reşte pătrunderea spre esenţe, ci doar stabi­lirea de interferenţe — prin aglutinare — intre elementele lumii reale. Dincolo de efortul de a-şi trăda voca­ţia poetică intr-un procedeu care nici măcar nu e original, rămine capacitatea asociativă a autorului, tensiunea ce li se im­primă cuvintelor de a intra în structuri cu­ de­cât autonome, sugestia de infinitate a materiei verbale de a se combina după legi proprii. Cum insă chestiunea vitală în artă este comunica­rea și cum orișice limba­ presupune o logică reciproc accep­tată, există prime­jdia Ca versurile lui Va­leria Oiștea­nu să nu poată fi receptate de­cit fragmentar. Uzarea voită a dis­cursului ■— inclusiv prin transcrierea unor neologisme ca: lep­­tozomi, edentat, de­ ADRIANA ILIESCU: „Domnişoara cu miozo“ Dacă n-ar fi avut ambiţia reconsti­tuirilor istorice, Adriana Iliescu ar fi scris, poate, un bun roman despre condiţia intelectualului în societatea românească de la sfirşitul veacului trecut. „Cum trăim „Cum iubim ?“ — sunt cele două laitmotive ale cărţii, întrebări cărora autoarea încearcă să le dea răspunsuri ilustrative pentru psi­hologia epocii în care sunt proiectaţi eroii săi. Şi chiar dacă prototipul unuia dintre ei este poetul Traian Demetrescu, nu identificarea de stare civilă ne interesează ci starea artistică a lor* ca exponenţi ai unor moduri de a fi reprezentative pentru lumea pe care o evocă. Naraţiunii îi lipseşte — în­tr-o mare măsură — tocmai ceea ce ar fi putut-o transforma în roman : inedi­tul, dramatismul trăirilor unor idei generale privind lumea şi societatea, viitorul sau iubirea. Se discută enorm de mult în cart© chiar şi descrie­rile autoarei par a fi imense mono­­loage ! — şi despre Schopenhauer, şi despre Eminescu, şi despre contele Tolstoi şi despre papa Leon al XHI-lea ; se citează din belşug versuri, se emit cugetări cu trimiteri exacte, se re­produc scrisori de amor­ă la Rică Venturiano ; în sfîrşit, se consumă o erudiţie istorico-literară care o tră­dează pe autoarea monografiei „Lite­ratorul“. . Debitîndu-şi fără osteneală discursurile, la club sau la cafenea, pe stradă sau la urechea iubitelor, eroii cărţii se străduiesc astfel să ne arate nu cum trăiesc sau cum iubesc ci, pur şi sim­plu, cum vorbesc. Cum însă cei mai mulţi se exprimă in fraze desuet-sen­­timentale, spicuite din ziarele timpu­lui, am putea spune, fără prea mare exagerare, că, consistenţa lor este reductibilă la aceste formule. Neavînd capacitatea să retrăiască în mod intim şi profund problematica social-politică a epocii, autoarea are în schimb in­tuiţia vieţii sufleteşti a eroinelor sale — cu sau fără miozotis — ale căror drame sînt, desigur, mai „etern umane« decît ale virtualilor luptători pe baricade. Iată de ce, partea cea mai izbutită a cărţii rai se pare tocmai aceea în care sunt descrise zbuciumul sau peripeţiile amoroase, viaţa de familie în diverse medii craiovene, dramele atît de trecă­toare ale personajelor feminine, care ştiu să găsească răspunsul cel mai rapid la întrebarea «Cum iubim ?“» Ion Butnaru VÍRSTE (Urmare din pag. I) conturării idealurilor şi stabilirii fagaşurilor cînd irosirea timpului sau batjocorirea lui se răzbună fără iertare în vreme, sau rezer­vă fericitei împliniri cînd i s-a dat ceea ce i se cuvenea. E vîrsta de aur şi de neuitat, epoca valorilor nepieritoare, care se transferă cu capcicităţi de im­puls in întreaga viaţă, v­îrsta prin care, în orice moment al existen­ţei, mai mulţi sînt cei care au trecut şi nu puţini cei care n-au trecut degeaba. De la ei, cei care o trăiesc, au poate cîte ceva de învăţat şi, mai ales, că în chiar fuga timpului există permanenţe, valori morale care, o dată dobîn­­dite, cresc ca unică, reală bogă­ţie. Vîrstei marilor acumulări, epocii cînd se deschid drumu­rile, viaţa noastră nouă , oferă totul spre a nu fi trecută în zadar. Beneficiază toţi, în deplină egalitate, de luminile şcolii, sînt verificate capacităţile şi stimulate aptitudinile în acest prim splen­did pas spre viaţa către care se îndreaptă, înarmaţi, milioane de cuceritori, în minunata bătălie a creaţiei. Socialismul nu numai că a lichidat analfabetismul, dar, prin învaţămîntul gratuit şi obligato­riu de zece ani, a lansat cetăţenii spre întîlnirea cu ştiinţa şi cul­tura. Şi zece clase, se ştie, în­seamnă doar minimul în drumul fiecăruia spre stăpînîrea multiple­lor probleme ale vieţii, de la ştiinţă la artă, în ceea ce trebuie să însemne pentru fiecare profe­sia, în ultimă instanţă, înaltul profesionalism, putinţa integrării în ritmurile contemporaneităţii. Profesionalismul e azi, ca în­totdeauna, o mare problemă, dar azi mai mult decît oricînd pină acum, şi mîine mai mult decît azi, nu pentru că n-ar fi fost re­zolvată, ci pentru că niciodată nu poate fi considerată rezolvată o dată pentru totdeauna. Profe­sionalismul, înaltul profesiona­lism mai bine zis, condiţie a ac­tivităţii fructuoase, deci a ade­văratei activităţi, independent de domeniu, reprezintă rezultanta capacităţii asociată cu disponi­bilitatea, a unei anumite stări de spirit care presupune neapărat, cu virtuţi de combustie, aspira­ţia şi generozitatea, nevoia de depăşire, începînd cu aceea a­ insului însuşi. Procesul pleacă de la vîrsta acumulării primelor cunoştinţe, dar este nesfîrşit în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiin­ţifice pe care o trăieşte azi lu­mea ; de aceea omul nu poate fi decit învăţăcel, chiar atunci cînd este profesor, de aceea grija pe care statul nostru, societa­tea socialistă ne-o arată ; nu numai atunci cînd facem pri­mii paşi în viaţă, în profesiune, ci şi după aceea, spre a ne rea­liza pe deplin, spre a cunoaşte şi a stăpîni noul, veşnicul nou, spre a fi în pas cu vremea, in intensa şi necontenita ei acumu­lare. De aceea, indiferent de ani, de ceea ce eram obişnuiţi să limităm prin vîrste, beneficiem astăzi tot mai mult de condiţii care asigură permanenţa tinereţii spirituale. Şi cine nu vrea să fie tînăr ? (Urmare din pag. I) _, natare, de confruntare 7 De altfel, la o sumară răsfoire a programelor simfonice şi a repertoriilor lirice se poate observa că muzica noastră clasică ocupă un loc nesatisfăcător în peisajul vieţii artistice. Ceea ce apare inexplicabil este faptul că nu numai trecutul continuă să ră­­m­lnă o „mare necunoscută“, ci chiar mu­zica contemporană (ne referim în special la teatrul liric). O operă sau operetă nu se încadrează In rîndul lucrărilor „spon­tane“, realizabile In cîteva săptămlni. Directorii teatrelor lirice ar trebui să cola­boreze cu compozitorii şi libretiştii mai ales In faza de finalizare. Am rămas surprinşi cînd ni s-a comunicat reperto­riul Operei Române pe viitorii 4—5 ani şi nu am auzit pronunţindu-se nici un secolul anterior în care au trăit Monte­verdi, Purceii etc.), care constituie o eta­pă cheie In cultura artistică atlţ a in­terpreţilor unei instituţii lirice, cit mai ales a tineretului, continuă să trăiască In umbră. Chiar nu merită includerea In repertoriu a unei opere de Handel, a pieselor de căpătâi ce au deschis calea o­­perei comice („Pimpinone“ de Telemann şi „Servitoarea etopică“ de Pergolesi), spre a -i mai vorbi de „Bărbierul din Se­villa“ de Paisiello (nu de Rossini) şi de unele lucrări din epoca Revoluţiei fran­ceze ? In privinţa extremei celeilalte, re­pertoriul se află mult mai la Indemîna teatrelor (partituri, discuri) Incit nu ve­dem de ce nu se apelează la operele Iul Janacex („Jenufa“, „Casa morţilor“, „Afa­cerea Makropoulos“, „Vulpea şireată“), Krenek („Viaţa Iul Ores­te“), Cari Orii Perspectiva creatoare în stabilirea repertoriului liric şi simfonic titlu original. Nu a aflat Încă nimeni de partiturile lui Pascal Bentoiu („Ham­let“), Aurel Stroe („Nu va primi pre­miul Nobel“), Nelu Ionescu („Punguţa cu doi bani"), ultimele două fiind deja ti­părite . Pasul hotărîtor merită să fie întreprins asupra patrimoniului liric clasic româ­nesc. Dacă urechea melomanului actual mai poate suporta muzica lui Mitikus, a­­tunci sun­tem convinşi că va încerca satis­facţii sporite la audiţia creaţiilor lui D. Cuclin, Ion Nonna Otescu, C. C. Nottara, Alexandru Zirra (Inexplicabil cum o lu­crare de matineu pentru copil şi tineret — „Capra cu trei iezi" de A. Zirra ~ nu intră în reflectorul primei noastre scene lirice). Deşi dispune de un repertoriu infinit mai larg şi divers, totuşi şi ope­reta bate pasul pe loc. Cînd vom putea admira lucrările la Ion Hartularu-Darclee de pildă, reprezentate la Începutul secolu­lui in Italia, Elveţia, Argentina etc, şi absolut toate (11 operett !) tipărite . A­­cest „Lehar al României“ — cum l-a ca­lificat presa muzicală Italiană — merită să figureze în repertoriul permanent al teatrelor noastre lirice. Un principiu constant al repertoriului de perspectivă ii constituie azi echilibrul între creaţia nouă, originală şi universa­lă, şi valorile perene ale epocilor de strălucire din Istoria muzicii. Prestigiul unui mare teatru se ciştigă nu numai plin cu cine şi cum cînţi, cit mai ales prin ceea ce cinţi. Respiraţia largă se obţine prin atingerea extremelor istori­ce, prin cuprinderea capodoperelor, prin reprezentarea judicioasă a principa­lilor creatori ai genului. Veacul al XVIII- lea (nici nu Îndrăznim să amintim de­­„Prometeu", „Luna"), Bartók („castelul prințului Barbă Albastră“). Apoi, este greu de conceput o imagine reprezentativă a repertoriului major al unui teatru pres­tigios fără capodoperele lui Wagner, fără „Elektra“, „Ariadna la Naxos", „Salo­­meea“, „Arabella“ de Richard Strauss, fără „Wozzeck“ şi „Lulu“ de Alban Berg, chiar dacă asemenea piese se reprezintă la Început de 2—3 pn­intr-o stagiune ! Ele contribuie nu numai la cultura audi­toriului, ci la perfecţionarea profesională a cintăreţilor şi instrumentiştilor unui ansamblu. Aceeaşi limitare a repertoriului (împin­să în unele stagiuni până la închistare în epocile clasică, romantică şi modernă) se remarcă şi vn’ muzica simfonică. Forma­ţiile Radioteleviziunii Române au sondat în ultimii doi ani ţărimuri puţin bătăto­rite, dobîndind reale succese. Filarmonica însă rămine departe de posibilităţile şi obligaţiile faţă de educaţia publicului. în general, continuă să absenteze din re­pertoriul simfonic marile suite de Tele­­m­ann, concertele grosso de Torelli şi Ge­­miniani, simfoniile lui Samartini, Gossec, Pittersdorf, Stamie, Cannabich, oratoriile lui Heinrich Schütz şi ale maeştrilor Re­naşterii şi barocului italian. O acută criză se profilează în reper­toriul de balet. Un ansamblu de prim rang (ca formaţia Operei Române) tre­buie să-şi creeze un număr de lucrări originale pe măsura posibilităţilor reale, nu să abordeze soluţii de compromis (apel la piese simfonice). Implicaţiile unui plan de perspectivă merită o dezbatere amplă, astfel incit viaţa muzicală să cîştige în Intensitate creatoare. C­orespondenţă... In corespondenţa pe care o primim referitoare la rubrica de faţă, unele subiecte prezintă un interes mai larg, ceea ce ne determină ca, din cînd în cînd, să le discutăm aici, celelalte chestiuni de minimă importanţă urmind, ca şi pină acum, a fi lămurite pe calea scrisorilor: „SCRIITURA«. — Un cititor din Brăila, Radu Simionescu, a întîlnit într-o cro­nică literară acest pasaj : „Autorul are, în adevăr, o scriitură remarcabilă“ şi ne întreabă ce trebuie să înţeleagă prin termenul subliniat de d-sa. „Să fie vor­ba — zice cu vădită ironie coresponden­tul nostru — de scrierea frumoasă, adică de caligrafia autorului respec­tiv?...“. Este evident că nu aceasta a vrut să spună autorul pasajului. El a avut în vedere ceea ce substantivul respectiv exprimă în limba franceză, de unde a fost împrumutat, aproape calchându-i-se forma : écriture = scriere, arta scrierii. Avoir une belle écriture înseamnă : a stăpîni arta literară, a scrie cu talent. Deşi, de la o vreme, destul de frec­vent întrebuinţat, mai ales în recenzii şi cronici literare, nu se poate şti dacă termenul va „prinde«, căci unora dintre autorii textelor în care el apare, sensul lui nu le este prea clar. De pildă, in­tr-un astfel de comentariu, cuvîntului scriitură i se atribuie două înţelesuri distincte. Astfel, nu enunțul :­­limbajul de orice fel este o realitate formală con­cretizată fie într-o scriitură, fie într-o modalitate sonoră“..... termenul are ac­cepţia de cuvint scris, iar în pasajul : „...Robbe-Grillet a încercat să rarefieze c­orect­ sensurile pentru a obţine un fel de scriitură albă, pe cit posibil neutră“, el înseamnă scriere literară, derivare. — Un alt cititor, M. Va­­siliu din Ploieşti, str. Stăncuţei, ne scrie că nu de mult a dat, într-un articol, peste contextul următor : .....versuri şi proze pină la cele mai absconse, uve­­dem­odenizante“ şi ne întreabă : „Ab­sconse înţeleg, dar are...? O fi vreun germanism !“... Răspund : nu, nu e nici un germanism, este o creaţie lexicală ad-hoc, prin care autorul ei a vrut, desigur, să frîngă o săgeată împotriva epigonismului barbian. Zicînd şi noi barbian — epitet derivat din numele poetului Ion Barbu — am recurs la ace­laşi procedeu, folosit şi de autorul ace­lui pasaj pe care ni l-a comunicat co­respondentul şi în care uvedenrodenizant provine din titlul unui Ciclu de poezii ale scriitorului amintit: Uvedenrode. Cum în acest ciclu, una din poeme se cheamă chiar Uvedenrode şi cum ea cuprinde sensuri aşa-numite inei frate, epitetul reprezintă o etichetă vrednică a-i caracteriza — aşa cum spuneam — pe cei care mimează modalităţile de expresie ale lui Ion Barbu. Acest procedeu de formare a cuvin­telor se foloseşte destul de activ şi de­pinde de Ingeniozitatea celui care re­curge la el pentru a obţine forme lexi­cale cit mai izbutite. Epitetul adus in discuţie mi se pare destul de expresiv pentru ceea ce autorul lui a vrut aâ spună. ERORILE DE TIPAR. — Sesizarea ci­titorului Vasile I. Drugeanu, din Bucu­reşti, calea Flevnei, ne dă prilejul să atragem atenţia asupra unor erori de tipar In legătură cu care nu trebuie implicată responsabilitatea autorului scrierii respective. „Sînt în posesia unei interesante cărţi care — ne scrie citito­­rul — este tipărită în anul 1848 cu caractere semichirilice şi reprezintă tra­ducerea dramei „Otello“ de Shakespeare. In cuvîntul introductiv se­ vorbeşte de concluzia morală extrasă din scurtarea istorică a lui Otello. Nu înţeleg ce sena are scurtarea în acest text ?“... La mijloc este, desigur, vorba de «cruţare* (privire in adincime) devenită — printr-o greşeală de tipar — scurta­rea ! De notat că uneori aceste erori pot răsturna cu totul sensul comunicării, cum a fost cazul unui context ca acesta: „O străveche, mediteraneană deprindere de cultură“ apărut în forma : „o stră­veche, mediteraneană desprindere de cultură” — caz în care o erată a pus lucrurile la punct... Neplăcerea unor atari situaţii e provocată de faptul că nu întotdeauna cititorul poate lua cu­noştinţă şi de rectificări, chiar dacă ele apar ulterior. Nu este exclus ca o «rată referitoare la greşeala pe cere ne-a semnalat-o cititorul nostru să fi fost publicată în vreuna din revistele vre­mii... Dar, cine ştie ?... N. Mihaescu Biblioteca şcolară a liceului nr. 36 este zilnic vizitată de numeroşi elevi. Distrunînd de un fond de circa 20 000 de volume, literatură, bele­tristică, fizică, chimie, pedagogie, filozofie, este mult îndrăgită deopo­trivă de elevi și de profesori. PICTURĂ ŞI POEZIE VASILE GRIGORE, ŞERBAN RUSU, EFTIMIE MODILCA, ADRIAN BELDEANU, IULIAN GHEORGHIU, NICULAE GROZA N­ umele­­pictorului Vasile Grigore a devenit un obişnuit al expozi­ţiilor şi cronicilor plastice datorită afirmării unui stil propriu şi original, ce s-a impus prin căldura culorilor, far­mecul Intim al Imaginilor, prin compo­ziţiile şi armoniile care exprimă calm şi bucurie. In faţa tablourilor tale simţi linişte şi satisfacţie estetică — spre deosebire de sentimentul neliniştii şi al zbuciumului unor „originali“ extremişti contemporani. Vasile Grigore nu este un tradiţionalist. El continuă exaltarea culorilor pictorilor fovişti, manifestând dispreţ pentru meto­da şi sistemul neo-impresioniştilor, dis­­trugind conturul obiectelor pentru a exalta lumina şi a păstra valorile au­tentice ale culorilor dar, prudent, nu se hazardează in Inovaţii gratuite. Vasile Grigore se înscrie In pictura noastră, In lanţul marilor colorişti, ştefan Luchian, Al. Ciucurencu. Primarul culorii l-a o­­bligat la o gamă restrînsă de teme, pre­ferind natura moartă. Sticla de lichior impresionează prin admirabila paletă de culori strălucitoare ca fl­­upa neagră, Paleta roşie, Cana roşie sau Paharul ne­gru. Pictura sa nu foloseşte perspectiva, umbra, degradeul, sisteme specifice şcolilor tradiţionale. In spirit modern, Vasile Gri­gore concepe pictura ca o suprafaţă pla­nă, în care culorile au o structură, adică o relaţie specifică, diferenţiind obiectele, dîndu-le intensitate şi chiar materialitate. Culorile sunt folosite în plenitudinea şi puritatea lor , petele de negru, gri­­sau roşu avînd rol de catalizator. Astfel, prin­­tr-un procedeu­­propriu, la care a ajuns prin asimilarea experienţei maeştrilor săi, Vasile Grigore afirmă o expresie pa­sională a culorii, ţişnind din compunerea obiectelor, din vidul care le Înconjoară, C­arnet, plastic din proporţiile lor şi mai ales din modul In care sunt colorate. C­eilalţi doi expozanţi se situează pe alte direcţii artistice decit Va­sile Grigore. Şerban Rusu expune sculpturi „Mobile“ şi desene, iar braşo­veanul Eftimie Mociu­că — lucrări construc,­tiviste şi cinetice Amindoi sunt animaţi de ambiţia grandioasă de a include plas­ticul in arhitectură, de a face din arhi­tectură, sculptură şi pictură o singură unitate. Deocamdată, el se rezumă la o „artă de salon“, dar visurile lor sunt mai Îndrăzneţe, tinzind spre o artă a spaţiu­lui. Metoda lor de creaţie este strict ri­guroasă, folosind calculul geometric abs­tract. Astfel, ei se Înscriu In arta nefi­gurativă. Modîlcă urmăreşte mişcarea perpetuă, Şerban Rusu — diviziunea geo­metrică a spaţiului pictural, prin o de­nivelare a motivului abstract al compo­ziţiei. Amîndoi folosesc o concepţie arhi­tectonică : Şerban Rusu în pictură. Mo­­difcă in sculptură, obţinînd imagini de cristal, care Închid In compoziţii geome- trice stări amorfe ale vieţii. Cit despre originalitate, s-ar putea discuta mult, dacă ne-am referi la sinteza artelor ima­ginate acum patruzeci de ani de Does­­burg, Gropius şi le Corbusier sau la arta unui Vasarely, Ch. Lapique, Magne­t ş.a. In orice caz el demonstrează dreptul de a fi mai larg analizate aspectele atlt de variate ale constructivismului contem­poran. U­niunea scriitorilor a redeschis por­ţile artelor plastice. La Casa scrii­torilor, pe calea Victoriei, o dată cu expoziţia lui Adrian Beldeanu, asis­tăm la o conciliere între litere şi plastică, semnificativ prezentată de Adrian Bel­deanu, care Îmbină poetul şi pictorul In activitatea sa de creaţie. A. Beldeanu este la a treia expoziţie personală. Sun­tem­ In faţa unul poet care „cântă" vizual natura, metamorfozînd-o în culori şi ara­bescuri, în amuzamentul şi fantezia isco­ditoare a frumosului. Are o tehnică ar­tistică a acuarelei şi desenului In­tus, originală, care impune pregnant plasticia­­nul. Culori arzind cu suflul unul meri­dional, ce exaltă sentimentele şi sublinia­ză pitorescul eternului uman in frumuse­ţea unei linii sau a unei armonii inedite Imaginile sale sunt sincere, lipsite de os­tentaţie sau falsă originalitate. Ele expri­mă delicateţea sufletească filtrarea inte­lectuală in spirit poetic a naturii. Paleta este clară, culorile se îmbină în armonii, ce au forţa Incantaţiei poetice, liniile sa răsucesc In sinuozităţi baroce. Imaginea doblndeşte forţa sugestiei, de la fastul concret la sentimentul absolutului, de la elanul dionisiac la pacea apolloniană. A­­sistăm, astfel, la expoziţia unui poet-pic­­tor, ce afirmă in primul rind o personali­tate artistică, născută din necesitatea creaţiei, In care poetul şi pictorul se in­­tîlnesc. In fervoarea actului de creatie. In structura artistică originală şi, In mod firesc, fiind la a treia „personală“. In ma- , nifestarea unei evoluţii evidente ce l-au dus la făurirea unui stil ce-l situează In galeria pictorilor bucureşteni notorii. L­a Kalinderu două expoziţii mar­chează, ilustrativ, deosebirea Intra spiritul academic reprezentat prin desenele de atelier şi picturile In „dlar obscur“ ale lui Iulian Gh­eorghiu de con­cepţia „modernă" asupra picturii din pînzele lui N. Groza. Dar nici unul nici celălalt nu pot fi daţi ca reprezentant­ ideali al acestor două tendinţe. O ex­poziţie ca a lui Iulian Gheorghiu ne sur­prinde, lăsîndu-ne nedumeriţi, neintele­­gîndu-i nici rostul, nici eficienţa in ex­punerea desenelor în creion înfâtişind n^uri în poze de atelier. A vrut să arate calităţile de desenator sau de profesor academist ? ! Poate ! Dar nu suficient ?e .Coni­‘xgator ?!, la o analiză mai a­­tentă, fără strălucire şi fără să lase urma în memoria contemporanilor. Nicolae Groza se opreşte la concepţia fovistă asupra culorii cu oarecare ten­dinţă spre decorativism, dar cu Înzestrare şi aplicaţie spre portret şi compoziţie. Groza evocă şi natura ; uneori are ten­dinţa de a-i imprima un simbol, cu vă­dita Intenţie de a face artă, imbinînd ordinea şi claritatea formei cu sinceri­tatea impresiei şi senzaţiei vizuale. Culoa­rea este şi ea rezultatul observaţiei asu­pra naturii, subordonînd-o unităţii com­poziţiei şi unui „spirit" al pictorului, care trăieşte sentimentul creaţiei intens intr-un amestec de luciditate cu spontaneitatea impulsiilor emotive. In orice caz, echili­brul picturii sale, seriozitatea şi pasiunea de care face dovadă, stau mărturii ale unei evoluţii promiţătoare. MIRCEA DEAC La expoziţia din Galeriile Apollo A APĂRUT nr. 10/1970 AL REVISTEI „PROBLEME ECONOMICE^' DIN SUMAR­­ Nicoară Ionescu : „Un concept dina­mic al dezvoltării eficiente a economiei româneşti" ; Dr. E. Pintilie : "Probleme ale modernizării şi perfecţionării învâ­­ţămîntului economic superior" ; Dr. C. Moisuc : „Sporirea eficienţei acumulări­lor — expresie a reproducţiei lărgite intensive“ ; Dr. Radu Mănescu : „Opinii referitoare la unele probleme monetare actuale“. DEZBATERI Gestiunea economică « Întreprinderilor socialiste (începerea dezbaterii). Perfecţionarea normării şi retribuirii muncii ln C.A.P. (continuarea dezbate­rii). Valorificarea creaţiei tehnico-ştiinţifice româneşti — imperativ al progresului economic şi social (continuarea anche­tei). Economisirea resurselor materiale -n­­necesitate vitală a ridicării calitative a activităţii de producție (începerea an­­chetei). s JHIIII]!!! • Formaţii muzicale alcătuite din copii La Palatul pionierilor îşi des­făşoară activitatea ansamblul fol­cloric „Românaşul“, un ansamblu coral şi alte formaţii muzicale. Pentru­­completarea locurilor dis­ponibile în ansamblul coral şi în orchestra de muzică uşoară se primesc înscrieri pentru selecțio­narea elevilor cu aptitudini mu­zicale, In zilele de 22 și 23 octom­brie Intre orele 0—11 și 15—17. A II-a Conferinţă de mecanică tehnică (Urmare din pag. I) Secţia a IV-a, Teoria mecanismelor va discuta aplicaţii posibile la roţi dinţate, transmisii, mecanisme articulate . Secţia a v-a va analiza capitolul încercării ma­terialelor. — Ce caracteristici atribuiţi, deci, reu­niunii sub aspect tematic . — După cum se vede, lucrările confe­rinţei urmăresc fundamentarea teoretică a unor probleme de interes practic şi, invers, caută să deducă efectele unor teorii pe ţărim aplicativ. — Cine sunt participanţii ? — La lucrări vor participa specialişti, ingineri activind în sectorul de cercetare şi proiectare, cadre didactice universitare din întreaga ţară. De asemenea, notăm prezenţa a doi cercetători din 8. P- Bulgaria : C. Apos­­toloff şi S. Kisliakov — care vor expune două referate in cadrul secţiei de Meca­nica structurilor. — Ce perspective deschid lucrările aces­tei manifestări activităţii de cercetare, ştiinţei aplicative ? — Irjtîlnirea cercetătorilor, schimbul de păreri, referatele prezentate, vor avea ca efect crearea unei atm­osfere emulative — stimulente pentru cercetători şi de efi­cienţă pentru cercetare. Totodată, exami­narea unor rezultate deja obţinute, în lu­mina cercetărilor întreprinse pe plan mondial in acest domeniu, comunicările de sinteză care se vor prezenta, vor con­duce, în mod sigur,­­ o mai bună jaa­ionare in activitatea viitoare de cercetare. Cum aţi pregătit contractările pentru trimestrele II şi III 1971? (Urmare din pag. I) uiri şi discuţii prealabile între par­teneri (combinate — ICRTI-uri) menite să constituie prime contacte de cunoaştere a colecţiilor, a can­tităţilor oferite şi a celor solicitate, a termenelor, de fixare a măsurilor pentru îmbunătăţirea unor modele, de intervenţii în procesul de crea­ţie etc. Ţin să menţionez că pentru anu­mite categorii de produse, nelegate de modă, s-au introdus contracte anuale. Astfel încheiem contracte pe termen lung pentru pînză albită, bocanci, obiecte de uz gospodăresc, pături etc. — Cumpărătorul îşi are el, undeva, un loc in consultările prealabile dintre industrie şi comerţ? — Bineînţeles, deoarece cunoaş­terea colecţiilor se­ face în cadrul unor expoziţii în care publicul este chemat — prin intermediul unor chestionare — să-şi arate preferin­ţele. Asemenea expoziţii de consul­tare au fost organizate la Bucu­reşti, Deva, Piteşti, Craiova, Ba­cău, cu rezultate interesante. Putem înţelege prin a­­ceasta că industria a beneficiat de un fond de informaţii de tip marketing din partea co­merţului? — Deocamdată acest tip de son­dare a pieţei se găseşte într-o fază incipientă : comerţul oferă spaţiul de prezentare a mărfurilor, iar in­dustria — colecţii, pentru expoziţii precontractuale. Sperăm însă că in­vestigarea pieţei va căpăta un as­pect mult mai complex, mai pro­fund. Comerţul ar trebui să poată oferi industriei rezultatele unor stu­dii de problemă, care să ajute în dirijarea şi stabilitatea producţiei. Concret, mă gîndesc că această im­portantă verigă care este comerţul ar fi cea mai în măsură să sesi­zeze reorientările cumpărătorilor către achiziţionarea preferenţială a confecţiilor de pildă, în defavoarea metrajelor, sau interesul pentru ambalaje transparente etc. In fe­lul acesta, o parte a industriei uşoare şi-ar putea mai lesne orien­ta — conform tendinţelor pieţei — producţia, în ce priveşte informarea asupra noilor tendinţe ale modei, populari­zarea creaţiilor realizate, educa­rea cumpărătorului, cred că sunt probleme ce îi revin din ce in ce m­ai­­ mult producătorului, în speţă industriei care — fie prin maga­zinele sale de prezentare şi des­facere, fie prin unităţile comerţu­lui — are obligaţia să le soluţio­neze. — Ce ne mai puteţi spune despre eficienţa întîlnirilor pre­­contractuale ? — Un amănunt interesant, cred eu, este conturarea extinderii legă­turilor directe între fabricile de confecţii şi cele de ţesături, fie în cadrul aceluiaşi combinat, cînd există astfel de unităţi, fie între fabrici diferite. Exemple în acest sens avem la Combinatul de lină Bucureşti, care a realizat aproape în totalitate acoperirea necesarului de ţesături pentru unităţile sale de confecţii din fabricile proprii, apoi fabrica de confecţii Craiova şi cea de ţesături de la Piteşti, unitatea de ţesături din lină Bra­şov, cu cea de confecţii Sibiu etc. Acest tip de colaborare asigură o mobilitate mai mare în rezolvarea unor probleme tehnico-organizato­­rice şi de aprovizionare, prompti­tudine şi operativitate în efectuarea obligaţiilor contractuale. Avem credinţa că actualele con­tractări — aşa cum au fost pre­gătite — vor fi în măsură să sa­tisfacă cu mărfuri frumoase, mo­derne şi de calitate, exigenţele spo­rite ale cumpărătorilor. Cursă cu „obstacole d­in căutarea articolelor de sport (Urmare din pag. 1) marfa la mărimea, talia, culoarea etc. preferată. Despre ce fel de gamă sortimentală completă poate fi vorba cînd — de pildă — la „Cabana“, repartiţia de canadiene pentru bărbaţi şi adolescenţi însu­mează, în trimestrul IV, 200 de bucăţi ? Să facem o mică socoteală : 3 numere adolescenţi + 8 numere bărbaţi = 11x3 (mărimi talii) =^33. Deci, cam 6 bucăţi pe fiecare mărime şi talie. Ce să mai spunem de va­rietatea poziţiilor coloristice, mai ales că cele 200 ca­nadiene nu vor fi aduse toate deodată ? Aceeaşi si­tuaţie se înregistrează şi la alte produse. Difuzarea fondului de marfă într-un număr prea mare de uni­tăţi face ca articolele să se dezasorteze repeede, cum­părătorul trebuind să parcurgă — ca să folosim o terminologie adecvată — autentice „curse cu obsta­cole“ pentru a lua treningul de aici, bocancii de dincolo, mănuşile din alt loc ş.a.m.d. O altă deficienţă, trecătoare — ni se spune — dar care... durează de peste două luni, se datorează timpului enorm de efectuare a inventarelor în depo­zite. Datorită acestei situaţii, magazinele de­­sport­­turism ivbit de multă vreme in deficit faţă de solici­tările de paturi pliante, mese şi scaune camping, ter­mosuri, obiecte de pescuit, beţe de schi şi altele. Tot­odată, nu se ţine seamă de unele cerinţe de sezon , lipsesc tricourile sport, puloverele groase, pantalonii supraelastici etc. In sfîrşit, la toate acestea se adaugă şi faptul că, în ultima perioadă a anului — cînd se apropie bilan­ţul — cluburile şi celelalte colective care dispun de fonduri pentru procurarea de materiale sportive, dau buzna pentru a ,,umple“ golurile în aprovizionare din renul anului. Astfel depozitele se golesc, iar solici­­tările clienţilor individuali nu mai au acoperire. Copil cu... mai multa moaşa Persistenţa tuturor acestor deficienţe, mai mult decît în alte sectoare comerciale, pune firesc între­barea : care este cauza ? înainte de a răspunde, să urmărim cum este organizată reţeaua de desfacere a mărfurilor destinate sportului şi turismului. În cele două­­capete ale străzii Lipscani sunt două magazine specializate. Al treilea se află pe str. Băcani, iar la circa 200 metri, în piaţa 1848, se găseşte un al patru­lea. Un număr de magazine intitulate „foto, sport, muzică“ sau „electrie, culturale, sport, muzică, foto“, aflate pe calea Victoriei (două), calea Griviţei, şo­seaua Mihai Bravu, şoseaua ştefan cel Mare (aleea Circului) deţin, aşa cum reiese şi din titulatură, şi anu­mite articole pentru sport-turistic. Mai există ra­ioane de specialitate la maril de magazine („Victoria“, „Sora“, „Vulturul de mare") precum şi la unităţile cu produse industriale din cartierele Drumul Taberei („Favorit“), Berceni şi Avrig. Să urmărim, în conti­nuare, cine dirijează această reţea: „Cabana“ şi „Ma­gazinul sportivilor“ aparţin O.C.L. „Universal“. „Olim­­pic“ şi „Club-turist“ sînt ale I.C.S. „Bucureşti“, iar cele intitulate „foto, sport, muzică“ sunt tutelate de O. C.L. „Tehpometal“. Pe de altă parte, aprovizionarea se face de către trei întreprinderi cu ridicata : I. D.M.S. (pentru articole de lemn, metal, mase plas­tice), I.C.R.M. (Idem), I.C.R.T.I. (pentru confecţii, în­călţăminte). Aşadar, o unitate de desfacere primeşte — să zicem — ghetele dintr-un loc, patinele dintr-un alt loc etc. Şi nu întotdeauna există concordanţa între mărimi sau timp de livrare. Şi — după cum am văzut — dispersarea se prelun­geşte şi In reţeaua de desfacere. Fără a nega nece­sitatea existenţei unor raioane cu asemenea articole Intr-o gamă sortimentală strict necesară, la magazine situate în toate cartierele, trebuie arătat că tutelarea de către mai multe întreprinderi comerciale a unită­ţilor specializate, nu are darul să îmbunătăţească situaţia. Puţinii cunoscători în materie nu pot fi con­centraţi pentru organizarea judicioasă a reţelei, re­partiţia sistematică a fondului de marfă, calificarea vînzătorilor. Intre improvizaţii şi teoretice „amenajări ideale" exiştă şi o cale de mijloc... Specialiştii consultaţi ne-au vorbit de necesitatea imperioasă a existenţei unui magazin central cuprin­zător . D in locul celor patru concentrate in jurul Lipscanilor). Acesta ar trebui să cuprindă o suprafaţă de vinzare de 1 200 mp., să aibă spatii de expunere şi prezentare cuprinzînd toată gama specifică de arti­cole, de la acul de pescuit. Astfel s-ar asigura struc­tura sortimentală, iar cumpărătorul ar putea fi orien­tat in alegerea mărfii Si, de ce nu, chiar stimulat spre practicarea unor sporturi. Dacă, în prezent, această propunere poate fi de domeniul viitorului mai îndepărtat, ne permitem să sugerăm o soluţie intermediară, la indemîna organe­­lor comerciale şi uşor abordabilă. Magazinul „Ca­bana“ este, de obicei, bine aprovizionat, dar suferă şi el din cauza lipsei de capacitate. Alături de el se află insă un mare spaţiu comercial, folosit in prezent dr­ept depozit. Ocupîndu-se de reluarea vechilor va­duri, comerţul n-ar trebui să-l neglijeze pe acesta, aliat în inima oraşului. S-ar crea astfel o mare uni­tate specializată, în stare să facă faţă solicitărilor la un pivot mai ridicat. Deficientele In desfacerea articolelor de sport­­turism nu pot fi contestate. Ele trebuie înlăturate, cu atît mai mult cu cit este vorba de un sector al cărui grad de solicitare se află în continuă creștere. De ce să fie vitregit de către Direcţia generală comercială şi Ministerul Comerţului In­terior ?... C­it va continua jocul“ decalărilor? (Urmare din pag. I)­­ pină azi nu au fost încheiate. La spitalul T.B.C. „Pantelimon“, de pildă, unele reparaţii trenează din ...1967 (constructori I.C.R. — 9 şi, ulterior, I.C.R. — 2). „Rămăşiţe“, încă din anul 1967 întîlnim şi la Spitalul de traumatologie (aceiaşi constructori). Deoarece nu a fost întocmită şi depusă la I.D.E.R. do­cumentaţia instalaţiei refăcute, e­­nergia electrică este primită, în continuare, pe vechea reţea care prezintă pericol de incendiu şi e­­lectrocutare. Din acelaşi motiv nu poate intra în funcţiune (sub ten­siune) nici noul punct de transfor­mare instalat la Spitalul central de c­­pii, precum şi instalaţiile electri­ce ale Spitalului de pneumoftizio­­logrie, din care cauză importante mijloace de diagnostic şi tratament nu pot fi utilizate. Dosarul fiecăreia dintre aceste lucrări a căpătat proporţii prin a­­dăugarea a sumedenie de acte adi­ţionale, „minute“, decalări etc. cu care constructorii caută să moti­veze întîrzierile, să-şi acopere ne­­respectarea obligaţiilor contractuale asumate. Dar pină unde poate a­­junge şirul decalărilor ? In acest noian de tergiversări, Spitalul P.T.T. ocupă un loc aparte. Suntem în al doilea an de cînd 180 de paturi nu pot fi folosite din cauza I.C.R. 2. Planul de lucrări nu a fost îndeplinit, în 1969, cu peste 200 000 lei. In anul curent, în 9 luni, din 1 600 000 lei investiţii ar­ fost realizaţi doar 600 000 lei. Aşa se explică de ce întregul spi­tal este afectat de lipsa energiei electrice (n-a fost montat tabloul general distribuitor), a apei (hidro­forul încă n a fost pus în funcţiu­ne), a căldurii (importante restante la staţia de termoficare) etc. Cum de s-a ajun­s la o astfel de situaţie precară ? In cursul verii au fost pe­rioade îndelungi cînd pe şantier se aflau doar cîte 2—3 muncitori, a­­provizionarea cu materiale nu s-a făcut în raport cu necesităţile etc. De cîteva zile, atât la spitalul P.T.T. ca şi pe alte şantiere cu res­tanţe, se observă o activitate mai bună­ Se pune însă întrebarea: vor fi recuperate rămînerile în urmă . Singurul răspuns l-ar constitui mo­bilizarea tuturor posibilităţilor în­treprinderilor constructoare pentru refacerea handicapului pe care ele însele l-au creat. Este o datorie im­perioasă, pentru că întîrzierile în­­darea în funcţiune a unităţilor sa­nitare afectează calitatea asistenţei medicale.

Next