Luceafărul, ianuarie-mai 1965 (Anul 8, nr. 2-11)
1965-02-27 / nr. 5
a Uniunii scriitorilor din R.P.R. daia. In viaţă, chiar oamenii cei mai simpli discută azi Intre ei chestiuni politice, sociale sau morale la cu totul alt nivel intelectual, decit cel din multe cărţi, care le sint consacrate. Unii prozatori însă parcă se Incăpăţinează să demonstreze cu orice preț că Lovinescu avea dreptate. Ei cultivă un soi de simpatie bizară pentru primitivismul intelectual. Eroii lor rezolvă cele mai complicate dileme morale printr-o izbucnire intempestivă sau printr-o bătaie protectoare pe umăr. Regimul sufletesc al acestor personaje, destul de des întîlnite, stă sub semnul reducţiei, dată ca formă supremă a „sănătăţii“, „vigorii“ şi „bunului simţ". încolo, se sugerează vrînd-nevrînd, lucrurile merg perfect şi oarecum de la sine, fără nici o poticneală, înainte. O reprezentare idilică a dinamicei sociale apare inseparabil legată de asemenea concluzii. Ea e întotdeauna mai comodă pentru că simplifică datele vieţii. Dar dacă efortul autoperfecţionării e stînjenit sau chiar împiedicat de anumiţi factori obiectivi ? Dar dacă răul renaşte, fie şi temporar, în unele împrejurări prielnice şi trebuie stîrpit printr-o luptă care comportă riscuri ? Iată numai cîteva întrebări eludate dintr-odată de această prezentare a luptei noului cu vechiul exclusiv pe tărîmul conştiinţei. Comod din punct de vedere literar este şi a refuza să examinezi formele ascuţite, tragice cîteodată, pe care le pot îmbrăca, în diverse condiţii particulare, chiar contradicţiile neantagoniste din viaţă. Aici, mai simplu spus, stăruie o reprezentare vulgarizatoare a raporturilor dintre destinul individual şi evoluţia societăţii, aşa cum le concepe marxismul. Dacă o clasă e, sub raport istoric, în ascensiune, nu urmează că absolut toţi cei care o compun cunosc o soartă fericită. Ceea ce se verifică statistic nu exclude excepţia. Practic vorbind, autorii pentru care situaţiile întîlnite mai rar constituie „cazuri“ neglijabile, fenomene „periferice“, „accidente“ fără interes, sunt amatorii de ilustrări literare. Ei se mulţumesc să ia de-a gata legile mari stabilite şi să le exemplifice prin nişte întîmplări şi comportamente. Realitatea din jur nu e astfel studiată, ci folosită ca simplu material documentar pentru romane, nuvele sau schiţe scrise mintal dinainte. In „Vara oltenilor", unul din romanele de prim Interes apărute recent, contradicţiile lăuntrice ale eroilor, urmărite cu o rară fineţe şi originalitate, alcătuiesc substanţa cărţii, aşa cum s-a remarcat. Adversităţile exterioare, chiar cînd iau o turnură violentă şi senzaţională, rămîn totuşi într-un plan de interes secundar, fiindcă nu dictează ele propriu-zis dramatismul real al proceselor morale înfăţişate de autor. Desigur, acest tip de conflicte sînt proprii vieţii noastre şi pot furniza o literatură excelentă cum s-a şi dovedit. Formulele noi de proză încearcă să răspundă, nu odată, unor probleme reale ale perfecţionării mijloacelor prin care literatura ţinteşte să exploreze mai adînc şi mai îndeaproape viaţa. Soluţiile aduse pot fi discutabile sau de-a dreptul eronate. Prin aceasta, problemele nu încetează să existe şi să-şi ceară o rezolvare. A le ignora cu seninătate înseamnă a condamna literatura la stagnare şi epigonism. De aceea Partidul ne-a îndemnat să nu rămînem străini de mişcarea literară mondială, de tot ce ea conţine nou, valoros, interesant. Datoria noastră, ca scriitori revoluţionari, este de a aborda curajos problemele inedite pe care le ridică perfecţionarea tehnicii narative, a le stabili cu luciditate termenii ieali şi a le aduce o rezolvare originală, străină de orice mistificare ideologică, în spiritul concepţiilor celor mai înaintate. Iată aşadar, că avînd conştiinţa realizărilor prozei româneşti contemporane, nu putem să nu discutăm şi cîteva aspecte mai puţin satisfăcătoare, ale dezvoltării ei. Reamintim pe cele asupra cărora am crezut că merită să ne oprim în primul rinel (adîncirea tematicii de actualitate în sensul cuprinderii problemelor majore ale vieţii noastre, tratarea cu îndrăzneală comunistă a luptei dintre nou şi vechi, perfecţionarea tehnici narative). Suntem încredinţaţi că dezbaterile Conferinţei ne vor ajuta să vedem mai bine lucrurile şi, analizîndu-ne cu simţ de răspundere succesele ca şi slăbiciunile muncii, vom găsi căile practice pentru a da un nou avînt creaţiei noastre. DRAMATURGIA ...Descoperirea unor conflicte autenticii» nu asigură încă succesul dramei. Este necesar ca, odată problema pusă în datele ei majore, piesa să se menţină, cu tot ansamblul ei de mijloace, pe direcţia aleasă. în acest scop, elementele de observaţie şi datele caracterologice, substanţa dialogului şi vigoarea replicii n-au dreptul să slăbească, nu-şi pot permite crize de respiraţie fără a minimaliza punctul de plecare, compromiţînd ideile şi uneori chiar sugerînd concluzii eronate. Un scriitor cu adevărat înzestrat ca Al. Mirodan propune în primele scene ale dramei „Noaptea e un sfetnic bun“ o controversă etică de o netăgăduită importanţă. Cortina se ridică pe conflictul între două poziţii adverse faţă de posibilitatea recuperării unui om. Comandamentul moral al încrederii în om, care — cum vom vedea — ocupă un loc de seamă în preocupările dramaturgiei actuale, este aici înscris pe ordinea de zi a conflictului cu o deplină claritate. Dar în a doua jumătate a piesei sfera de idei a acţiunii se îngustează mereu, dialogul se autonomizează încetul cu încetul, trăieşte prin respiraţie artificială şi pe cont propriu. în acelaşi timp, personajele care îşi ocupaseră locurile la masa dezbaterii părăsesc tema principală şi îşi trec timpul cu convorbiri adiacente, care subţiază mereu conflictul. Obligaţia dezvoltării pînă la capăt a termenilor capitali ai conflictului şi necesitatea amplificării acestora printr-o acumulare treptată de fapte şi argumente, condiţionează realizarea deplină a dramei. In legătură cu aceasta, se evidenţiază un anumit aspect al raportului dintre formă şi conţinut, exploatarea artistică a unui conflict se sprijină deseori pe o formulă dramatică adecvată ingenios găsită. Dar pentru ca această formulă să-și păstreze expresivitatea, este absolut necesar ca nivelul de adîncire a conflictului să rămînă măcar constant. Slăbiciunile care se vădesc mai ales în ultimul act al comediei „Somnoroasa aventură“ de T. Maziliu, piesă care propune din experiment satiric de un Cert interes, provin, desigur, din părăsirea — la un moment dat — a dezbaterii de substanţă şi reducerea la un aspect secundar a luptei dintre nou şi vechi. Diminuarea conflictului provoacă şi scăderea forţei de sugestie a expresiei artistice. Atunci cînd între subiect şi conflict se creează o legătură formală, teatralitatea gratuită invadează spaţiul scenic şi compromite intenţia. In acest caz, ideile se estompează şi cîştigă teren sentimentalismul şi efectul gratuit. Drama se converteşte în melodramă, iar comedia satirică în divertisment facil. Din păcate, aceste încălcări ale cerinţelor artei autentice n-au fost rare în teatrul nostru. Piese plecate de la bune intenţii ca „De n-ar fi iubirile“ de Dorei Dorian sau „COStathe şi viaţa Interioară“ de Paul Everac, sunt ilustrative pentru rezultatele decalajului dintre conflict și întrigă, dintre valoarea spectaculară a întîmplărilor din scenă și valoarea conflictului... ...Ideea încrederii în om a căpătat o deosebită dezvoltare în dramaturgia noastră, tocmai ca urmare a convingerii în capacitatea omului de a se transforma, transforming lumea. A avut loc o evoluţie interesantă a acestei teme de-a lungul etapelor succesive ale drumului străbătut în ultimii douăzeci de ani. De la simpatia pentru soarta omului simplu, s-a produs un revelator salt atunci cînd a fost subliniat rolul activ pe care omul îl poate juca în elaborarea istoriei, în promovarea unor noi forme de viaţă ale întregii colectivităţi. Referindu-ne la preocuparea stăruitoare a dramaturgiei noastre pentru problemele eticei noi, remarcăm piese cu multe calităţi, de la „Reţeta fericirii“ şi „Fii cuminte, Cristofor !“ de Aurel Baranga, la piesa de debut a lui Paul Everac, „Poarta“, „Steaua polară" de Sergiu Fărcăşan sau „Accidentul" de Maria Földeş. Dar nu putem să nu observăm că multe dintre piesele cu program moral nu izbutesc să-l exprime artistic, ceea ce nu numai că le retrage forţa de convingere, dar produce — prin exasperare didacticistă — un efect mai curînd contrar. Construcţia simplificată a psihologiei personajelor scade valoarea educativă a unei piese ca „Este vinovată Corina ?“ — datorată unui autor preţuit cvni este Laurenţiu Fulga. Alteori, problemele morale sunt introduse pentru a încerca să susţină ideologic o dramă de interes poliţist („Cine a ucis ?“ de Ştefan Berciu) sau o farsă cu efecte comice exterioare („N-avem centru înaintaş“ de Nicuţă Tănase). Cînd demonstraţia morală nu capătă un subtext psihologic edificator, argumentarea textului cu situaţii de o teatralitate ieftină, mijloceşte pătrunderea artificialului ca în „Judecata“ de Tudor Roşca. Problematica de ordin moral cere prin excelenţă o tratare de o deplină autenticitate. A despărţi răul de bine este o operaţie delicată, care solicită farmecul adevărului artistic. Modificările structurale ale dramaturgiei noastre apar cu o nouă evidenţă în schimbarea calitativă a categoriilor tragicului şi comicului. Natura tragică a conflictelor alimentare de ignoranţă şi plecînd de la îngeriunchierea umilitoare a omului în faţa tainelor destinului nu mai poate avea însă nimic comun cu o viziune a lumii bazată pe eficienţa cunoaşterii. Sfera tragicului a fost eliberată astfel de avatarurile neputinţei. Dramaturgia noastră s-a angajat pe drumul realizării unor tragedii de un vibrant umanism. In opera unor autori elementul tragic a fost implicat mai ales în drama eroică, ca, de pildă, în „Anii negri“ sau în trilogia lui Al. Voitin dedicată oamenilor „care tac“ și „înving". Dar reconsiderarea în spirit marxistleninist a surselor tragicului nu duce în nici un fel la o limitare a acestora. Aşa numitul caracter optimist al tragediilor scrise într-o viziune realist-socialistă se fundează pe o seninătate filozofică susţinută de perspectiva istoriei. De aci nu decurge nici o îndulcire a realităţilor luptei, nici un rabat, de adîncime acordat temelor grave ale existenţei. Rezolvarea facilă a unor conflicte, de teama întîlnirii cu nefericirea, este tocmai de aceea condamnabilă. Mai întristătoare decît tristeţea însăşi ne apar finalurile surîzătoare ale unor drame care ocolesc momentele de tragism Intens. Horia Lovinescu, amplificînd, fără o justificare majoră, moartea unei eroine care abia începuse să se caracterizeze (Neli din „Febre“), a trecut brusc în zona sentimentalismului gratuit. O încercare mai recentă ă unui debutant („Stăpînul apelor“ de Constantin Pastor), căruia nu-i lipseşte talentul, de a realiza o tragedie cu resorturi morale explicite, a rămas pe pragul marilor înţelesuri. Ce s-a întîmplat ? Incercînd să reliefeze ideea răspunderii fiecărui om faţă de soarta tovarăşilor săi, piesa — păstrîndu-se în planul exigenţelor realismului — nu izbuteşte să atribuie eroilor trăsături psihice revelatoare, capabile să-i susţină în climatul unei tragedii. Cerinţa individualizării adînci este însă esenţială dezvoltării conflictelor tragice. Numai evidenţierea deplină a individualităţii subliniind dispariţia unei entităţi umane de neînlocuit, stabileşte atmosfera tragică, evitînd melodrama sumară... Ea ce duce realizarea fericită a acestei cerinţe ne-o dovedeşte ultima piesă a lui Horia Lovinescu, „Moartea linui artist“. Nu numai amploarea şi bogăţia interioară a eroului tragic este aici relevabilă, ci şi caracterizarea decisă, în linii pline şi ferme, a celorlalte personaje. Construită ca o versiune reconsiderată a vechiului mit al creaţiei, piesa ajunge la concluziile sale asupra chestiunii cruciale a sensului existenţei după ce încearcă puterea de rezistenţă a unei serii de false soluţii. Eroul trece astfel prin febra unor încercări de extremă limită şi ajunge la adevăr prin acceptarea punctului de vedere al înţelepciunii populare. O modalitate cu antecedente mai vechi dar cu un prestigiu relativ recent în teatrul universal, şi nu numai în comedie, aceea a abordării absurdului, creează obligaţia unor delimitări şi pentru dramaturgia noastră. Caracterul aberant al orînduirilor bazate pe exploatarea omului, esenţa lor anti-umană, a generat forme nefireşti ale existenţei sociale şi prin urmare, deprinderi morale absurde, contrarii raţiunii şi esenţei umanităţii. Intr-o asemenea înţelegere abordarea artistică a zonei absurdului poate favoriza demascarea inamicilor omului şi este explicabil faptul că într-o literatură ca a noastră, absurdul a fost considerat ca o sursă a comicului şi a prilejuit unele experienţe, ca în comediile lui T. Mazilu... Necesitatea învăţării artei de a fi dramaturg este de o covîrşitoare însemnătate iar dramaturgia noastră se resimte de pe urma unor serioase lacune în pregătirea de specialitate a multora dintre autorii noştri dramatici. In acelaşi timp nu putem reduce obligaţia instruirii talentului la deprinderea unei tehnici rudimentare privind ieşirile şi intrările, efectele şi suspensia acţiunii. Un autor tînăr şi înzestrat cum este Dorel Dorian a scris mai întîi o piesă cu destul meşteşug în construcţia de suprafaţă („Dacă vei fi întrebat“). Din momentul în care el a trecut însă de la o reprezentare ilustrativă, exterioară a conflictului la o problematică gravă, au început să se ivească dificultăţile reale ale „meseriei“. Harul artistic se cere a fi dezvoltat pe baza unei bune cunoaşteri a structurii interne a dramei. In legătură cu acest fel de probleme s-a dezvoltat mai ales în ultimele decenii pe plan mondial, o vie activitate de analiză minuţioasă a experienţei celor mai de seamă dramaturgi. Urmărite cu tot discernămîntul necesar, asemenea disecţii sunt, desigur, profitabile. Trecerea în prim-plan a conflictului de idei a cerut o împrospătare corespunzătoare a limbajului artistico-dramatic. S-a pus cu o deosebită ascuţime sarcina exprimării conceptelor şi a urmăririi mişcării ideilor în înfăţişări scenice investite cu o mare forţă de generalizare. Considerăm că problemele principale puse artei dramaturgului, după selecţionarea conflictelor autentice ale epocii, s-au grupat pe de o parte în efortul de esenţializare, de concentrare, pe de altă parte în realizarea unor construcţii dramatice favorabile demonstraţiei partizane, dezvoltării unei dezbateri care să conducă la concluzii limpezi, cu un declarat rol educativ. Iată de ce dramaturgii noştri cei mai înzestraţi au supus unor noi exigenţe tehnica simbolurilor teatrale, destinată să exprime ferm dlar şi nuanţat, esenţele, punctele de vederecheie... Privită de-a lungul celor două decenii literatura noastră dramatică prezintă spectacolul unei cotituri decisive, în care schimbarea modului de interpretare a istoriei şi a relaţiilor dintre om şi istorie a dus la un incontestabil salt calitativ. Preocupată cu precădere de problematica evului socialist, literatura dramatică românească n-a încetat a fi sensibilă la marile întrebări ale omului. Piese şi autori români au încercat sa propună răspunsuri originale la aceste întrebări. Scriitori mai vîrstlnici şi-au încoronat opera cu lucrări de o reală tinereţe. Au apărut scriitori noi dintre care nu lipsesc talente certe, personalităţi viguroase. Un aspect important al creaţiei dramatice noi, îl oferă piesa într-un act. Amploarea pe care mişcarea teatrală de amatori o cunoaşte astăzi în ţara noastră a impus atenţiei problema utilui repertoriu specific, menit să răspundă acestui amplu fenomen cultural. Dramaturgi cunoscuţi şi apreciaţi ca Aurel Baranga, Lucia Demetrius, Mihail Davidoglu, Tudor Muşatescu, Paul Everac, au scris pentru teatrul de amatori lucrări interesante care s-au bucurat de popularitate pe scenele atâtor cămine culturale, cluburi şi case de cultura. Sfera tematică a acestui repertoriu s-a lărgit considerabil; ea priveşte zone mai diverse ale realităţii socialiste. Din ce în ce mai evident se face observat faptul că o serie de criterii vulgarizatoare care duceau la o înţelegere îngustă a imaginii teatrului de amatori, încep să dispară. Aşa, de pildă, se afirmă tot mai viguros concepţia după care faţă de piesa intr-un act trebuie să avem aceleaşi exigenţe ca faţă de orice operă de artă, ca rolul ei educativ, influenţa asupra maselor, se pot realiza numai dacă ideile sunt întruchipate în imagini de reală valoare artistică. CU toate acestea, creaţia literară nu se află, în sectorul dramaturgiei, la înălţimea cerinţelor vremii, la nivelul exigenţelor publicului nostru, îndrăgostit de luminile teatrului. Există largi sectoare ale vieţii noastre neactordate încă decît incidental, există — mai ales — probleme importante neaprofundate dramatic, uneori ocolite, adeseori atinse grăbit, tulburînd vag apele la suprafaţa lor. Deşi numărul dramaturgilor tineri nu este mic, relativ puţini sînt aceia care s-au apropiat de conflictele Vii, de situaţiile-limită ale luptei dintre nou şi vechi, înfăţişările ascunse pe care le iau de obicei recidivele trecutului, apar rar pe scenă şi sunt, mai rar încă, descifrate in întreaga lor profunzime. Debuturile interesante ale unor tineri nu sunt in mod corespunzător dezvoltate la a doua şi a treia piesă. Apar astfel pe de o parte urmările unei cunoaşteri limitate a realităţilor, mai cu seamă sub aspectul vieţii interioare a omului, iar pe de alta parte semnele unei aprofundări nesatisfăcătoare a mijloacelor de expresie. CRITICA SI ISTORIOGRAFIA LITERARA Mobilizaţi de ideile conţinute în cuvîntările tovarăşului Gheorghe Gheorghiu- Dej şi în alte documente de partid, criticii şi istorici literari şi-au intensificat eforturile pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în examinarea şi îndrumarea fenomenului literar contemporan, în revalorificarea critică marxist-leninistă a moştenirii literare, în combaterea manifestărilor ideologice burgheze. Se constată, parcurgînd paginile publicaţiilor literare şi de cultură din ultimii ani, o vădită creştere a spiritului critic, o sporire a exigenţei, a simţului de răspundere, seriozităţii şi competenţei în abordarea problemelor de creaţie, în analiza operelor literare. Criticii şi istoricii literari au devenit mai activi, ci participă mai intens la dezbaterile literare, îşi spun cuvîntul mai prompt, mai răspicat în probleme centrale ale literaturii, în ultimii ani s-a impus o promoţie de tineri critici bine pregătiţi, talentaţi, pasionaţi de literatură, care participă activ la viaţa literară, intervin în diferite discuţii, publică studii ample, au stiluri diferenţiate. In toate revistele, mişcarea literară contemporană este îndeaproape urmărită, încredinţarea cronicii literare şi a celei dramatice de la fiecare publicaţie unei echipe stabile de critici este menită să asigure operativitate în urmărirea noilor apariţii, consecventă în judecăţi... Un merit al articolelor, al dezbaterilor consacrate creaţiei literare curente este efortul de abordare a problemelor esenţiale la un iivel ştiinţific cît mai ridicat. Cărţile remarcabile s-au bucurat de analize temeinice, în jurul lor s-au purtat discuţii vii. Este cazul unor romane ca Risipitorii, Facerea lumii, Cordovanii, al unor culegeri de versuri şi nuvele aparţinînd în special scriitorilor mai tineri, al multor piese de teatru. Examinînd diverse scrieri, criticii se străduiesc — cu rezultate cît se poate de bune, adesea — să le judece pe fiecare pornind de la mesajul lor, de la structura artistică specifică, de la particularităţile de stil, de viziune personală, ferindu-se de şabloane, de etichetări. Ei au făcut şi fac eforturi de a evită judecăţile simpliste, vulgarizatoare, străine esteticii marxist-leniniste, ca şi aprecierile formaliste... Progresele realizate de critică sînt elocvent ilustrate de dezbaterile literare din ultima vreme. Printre asemenea dezbateri pot fi amintite, bunăoară, acelea purtate în legătură cu raporturile dintre literatură şi viaţă sau acelea privitoare la originalitatea literaturii contemporane, la specificul poeziei, la lupta dintre vechi şi nou în literatura actuală, la orientări în literatura occidentală contemporană, la romanul actual, la sfera şi accepţia realismului etc. Mai ales această din urmă discuţie (în curs de desfăşurare de altfel), merită a fi salutată pentru abordarea serioasă, competentă, a cîtorva puncte controversate şi, în general, pentru pasul înainte făcut în interpretarea unei noţiuni foarte frecvente, ca aceea de realism. Dintre multele aspecte luate în discuţie, trebuie subliniate cîteva : distincţia între realism şi realism critic, combaterea tendinţei de a aplica criteriile realismului critic la toată literatura şi de a aplica nefiferenţiat criteriile realismului, valabile pentru proză, la poezie, ideea că nu se poate identifica valoarea operei cu realismul etc. Deosebit de utilă este această dezbatere pentru clarificarea problemelor realismului socialist. Acesta și trebuie să fie, după părerea voastră, scopul ei principal. E foarte important a preciza raporturile dintre realismul socialist și vechiul realism, pe de o parte, dintre realismul socialist şi curentele moderne din literatura universală, pe de altă parte. In discuţii s-a demonstrat cu argumente temeinice că anumite formule artistice novatoare din literatura secolului XX nu pot fi respinse pe motivul că nu se conformează regulilor realismului tradiţional. Totodată s-a arătat că noţiunea de realism, pe care unii critici tind să o extindă foarte mult, nu poate include în nici un caz o literatură fără conţinut liman, exerciţii formaliste şi platitudini naturaliste. Prin clarificarea unor probleme teoretice, dezbaterile au făcut implicit să progreseze înţelegerea trăsăturilor particulare ale literaturii actuale. In această ordine de fapte, sînt demne de menţionat eforturile criticii literare, în preajma celei de-a 20-a aniversări a Eliberării, de a elabora sinteze despre literatura română în cele două decepiii. Se observă aici preocupația de a examina cu o mai mare exigență fenomenul contemporan, de a introduce o ierarhie de valori reală, de a defini originalitatea literaturii române actuale în raporturile ei firești cu literatura anterioară. în general vorbind, credem că faţă de studii asemănătoare mai vechi, cîteva din cele recente înregistrează, prin multe din laturile lor. Un incontestabil progres. Ne aflăm în faţa unor prime sinteze critice care se străduiesc să fixeze literaturii contemporane, considerată în ansamblul ei, adevăratul profil. Eli se străduiesc să dea o imagine cît mai exactă a literaturii contemporane, rectificînd în unele cazuri opinii mai vechi, nefondate, stabilind locul real al unor opere pe scara de valori. Cărţi asupra cărora s-au rostit la un moment dat judecăţi limitative, pe considerente vulgar sociologiste (Bietul loanide, Scrinul negru, Groapa) au fost, reaşezate la locul ce li se cuvine. Alte cărţi, suprapreţuite şi infirmate de trecerea timpului, şi-au pierdut din strălucirea iniţială... Prin aplicarea cu consecvenţă a spiritului ştiinţific, marxist-leninist, în cercetarea fenomenelor literare, s-a putut întreprinde reconsiderarea profundă a scriitorilor, studierea temeinică a unor curente, grupări, momente şi etape din istoria literaturii noastre... Toate aceste studii şi discuţii sînt lucrări pregătitoare în vederea alcătuirii tratatului de Istoria literaturii române, pus sub conducerea acad. G. Călinescu şi proiectat în cinci volume, din care a apărut deocamdată doar primul volum, cu un studiu sintetic asupra folclorului literar și istoria literaturii române din perioada feudală, de la origini pînă în anul 1780. Ţinînd seama de faptul că în literatura română veche fenomenul artistic propriu-zis, după expresia acad. G. Călinescu, este ca un bloc de marmură încă nesculptat, colaboratorii s-au străduit să descifreze în el prezenţa virtuală, embrionară, a statuilor lui „Eminescu şi Creangă, Caragiale şi Sadoveanu". Prilej de legitimă satisfacţie, consemnarea înfăptuirilor implică obligaţia de a semnala totodată anumite manifestări în contradicţie cu actualul stadiu al gîndirii critice, al cercetării ştiinţifice, şi mai ales de a pune în discuţie anumite probleme ale muncii criticilor şi istoricilor literari. Cu toate că o seamă de fenomene reprobabile, combătute la Conferinţa trecută, au fost în bună măsură înlăturate, unele din ele recidivează din cînd în cînd. Cine urmăreşte rubricile de note ale revistelor poate constata că ţinta atacurilor şi înfruntărilor sînt, în unele publicaţii, mereu aceiaşi scriitori şi critici, în timp ce alţii sînt cu consecvenţă menţionaţi pozitiv. NU e aceasta o reminiscenţă a spiritului de grup? Un spectacol penibil oferă acele polemici neprincipiale, degenerate în invective şi injurii, cărora le-au oferit găzduire îndeosebi „Luceafărul“, „Tribuna" şi „Contemporanul“. Nimic mai străin, mai diametral opus adevăratei lupte de opinii, dezbaterilor fecunde, decît asemenea încăierări primitive, care distrag atenţia de la problemele reale, otrăvesc atmosfera vieţii literare şi pun pe purtătorii lor (printre care se numără scriitori, critici şi istorici literari cu experienţă) în cea mai proastă lumină. Sîntem siguri că, dezaprobînd categoric polemicile neprincipiale pe care presa de partid le-a combătut consecvent, exprimăm atitudinea fermă a obştei scriitoriceşti şi a cititorilor... Dezideratul exigenţei critice, al respingerii manifestărilor de apologetism, nu poate fi separat de acela al receptivităţii faţă de tot ce înseamnă valoare, experienţă artistică pozitivă, efort de abordare originală a tematicii actuale. E straniu punctul de vedere al unor critici care, ori de cîte ori dau peste cronici elogioase, fie şi la cărţi bune, se grăbesc a trage semnalul de alarmă contra apologetismului. Ca și cum oricărei opere ar trebui să i se caute neapărat... noduri în papură. Pe drept cuvînt revoltat împotriva tămîierilor, Virgil Ardeleanu a împins la un moment dat zelul său antiapologetic atît de departe îneît a ancorat în negativism, ajungind să conteste un roman precum Jocul cu moartea al lui Zaharia Stancu. Intr-o eroare asemănătoare a căzut Marin Bucur, scriind un articol polemic la adresa celor ce, nu fără temei, au relevat calităţile romanului Risipitorii de Marin Preda. A formula aprecieri pozitive clare asupra operelor vrednice de interes — si a le argumenta — este, în actul critic, tot atît de necesar ca și a rosti franc părerea defavorabilă despre compunerile caduce... In continuare referatul desprinde cîteva probleme, mai de specialitate, ale criticii si istoriografiei literare. Astfel nu odată s-au purtat discuţii animate relativ la metodologia criticii. Cercetarea originilor şi funcţiei sociale a artei, confruntarea operei cu realitatea care a generat-o pe care o exprimă, aprecierea partinică a tendinţelor ei sînt principii de bază ale criticii ştiinţifice. Criticul este un militant pe frontul ideologic şi are îndatorirea de a promova tendinţele înaintate, de a-şi da concursul, susţinut, la orientarea literaturii, evident nu propunînd modele sau norme de creaţie, ci sprijinind fenomenele şi valorile care exprimă mai convingător din punct de vedere artistic idealurile timpului, viaţa morală a omului contemporan, atitudinea sa faţă de existenţă, destinul său în istorie. Fără a face concesii estetice, e normal ca un critic marxist să acorde o preţuire deosebită cărţilor bune în care îşi găsesc oglindirea fenomene esenţiale din viaţa contemporană, în care sînt exprimate original problematica şi idealurile omului de azi. Temele mari presupun eforturi artistice pe măsura lor, stimulează căutările creatoare, sforţările de autodepăşire. Ideile înălţătoare ale timpului nostru pot fi afirmate pornind de la orice aspect semnificativ al realităţii, dar aspectele fundamentale din viaţa de astăzi oferă posibilităţi deosebite de manifestare plenară a concepţiei noastre, a atitudinii comuniste în faţa lumii. De unde îndatorirea pentru critic de a considera literatura de la înălţimea conştiinţei ideologico-estetice contemporane, de a ţine seama în aprecieri, deopotrivă de legile artei şi de cerinţele vieţii pe care tind s-o exprime operele literare — legi şi cerinţe care concordă, dacă sînt bine înţelese. Ignorarea surselor sociale ale operei, concentrarea numai asupra aspectelor stilistice sau a filiaţiilor literare nu pot funda o judecată critică despre operă în totalitatea ei. Tot atît de eronat este a opune, asemeni unor participanţi la o „masă rotundă“ de acum vreo doi ani a Luceafărului, criteriul confruntării cu viaţa preocupării nu numai legitime, dar obligatorii de încadrare istorico-literară a operelor discutate, de stabilire de filiaţii, de raportare a unei scrieri la opere înrudite tematic sau asemănătoare ca structură. Renunţînd la asemenea operaţii, n-avem cum formula judecţi de valoare valide, nu putem defini specificul artistic al operelor. E de neînţeles înverşunarea unora împotriva referinţelor literare, sentimentul pe care îl au unii scriitori că sînt diminuaţi dacă se încearcă definirea lor în raport cu alţii, dacă 11 se caută precursori. Respingînd parada de erudiţie, risipa gratuită de nume şi titluri, nu putem împărtăşi punctul de vedere al celor ce taxează drept „comparativism exagerat" strădania, inerentă actului critic, de a situa operele examinate în contexte ce le încadrează firesc, de a le stabili genul proxim. Criticul marxist e dator să înveţe a mînui toate instrumentele de lucru eficiente ale criticii anterioare. Preluarea tradiţiei critice româneşti, cu disocierile necesare, a permis criticii actuale» In mai mare măsură în ultima vreme, să-şi lărgească sfera de cuprindere şi să-şi îmbogăţească mijloacele de analiză. O literatură, inclusiv critica, nu se poate izola de fenomenele anterioare din cultură, nu poate ignora o experienţă dobândită. Contribuţiile lui C. Dobrogeanu, Gherea, Ionescu Raicu Pion, G. Ibrăileanu, M. Ralea, ale criticii marxiste din perioada interbelică la progresul gîndirii critice materialiste, activitatea lui Titu Maiorescu, a lui E. Lovinescu, a lui Paul Zdrifopol în tot ce are pozitiv, — opera unor critici de orientare umanitar democratică în trecut şi care în anii noştri s-au îndreptat spre marxism, ca G. Căli- I1C3CU, tudor VladU, Perpessicius ş. a., reprezintă pentru noi tot atîtea poziţii cîştigate In critică, de la care trebuie să pornim. Prin exercitarea îndelungată a actului critic se obţine un progres de acuitate şi fineţe, o specializare a stilului critic (eliminarea confuziilor, definirea sferei de acţiune proprie criticii), care nu pot fi ignorate, chiar dacă, în multe privinţe, concepţia şi fenomenele, care stau astăzi în faţa criticii literare diferă de acelea din trecut... Pierderea din vedere a uneia sau a alteia dintre cerințele analizei fundamentate științific nu poate,, firește, decât dăuna actului critic. Fie că se exercită asupra fenomenului literar contemporan fie că are în vedere literatura perioadelor premergătoare, examenul critic este deplin eficient numai ținînd seama de întreaga complexitate a operei literare, de unitatea dialectică a elementelor ce intră în alcătuirea ei. Separarea arbitrară a expresiei de sensurile interioare, insistența unilaterală asupra efectelor stilistice, tonalităţii, compoziţiei e o eroare estetizantă. Opera de artă constituie un tot de nedesfăcut, organic, şi nici unul dintre elementele ei structurale nu poate fi pe deplin înţeles decît în legătură cu celălalt. Nu izbutesc să dea imaginea reală a unei opere, să-i fixeze semnificaţia» şi ca atare nu-şi îndeplinesc decit în parte menirea acele cronici şi articole care atestă, doar preocuparea de a defini o anume formulă artistică, neacordînd tot interesul cuvenit sensurilor mesajului unei cărţi (ca de exemplu cronica lui Mircea Tomuş, din Steaua, la Cîntece împotriva morţii de Eugen Jebeleanu), salt în care — ca în cronica lui Mihail Petroveanu la „Cele mai frumoase poenii“ de Nina Cassian (Viaţa romînească) ori în aceea a lui V. Felea la Jocul de-a stelele de Aurel Rău (Steaua) — strădaniei de a reconstitui universuri poetice nu-i corespunde un tot atît de susţinut efort de diferenţiere a poeziilor pe considerente de valoare. Din fericire, ocolirea judecăţilor de valoare limpezi, ferme, argumentate, constituie un aspect izolat al fenomenului critic actual. Ceea ce se observă, mai ales în timpul din urmă, este, dimpotrivă, o atenţie sporită faţă de calitatea artistică a operelor, curajul judecăţilor critice, care pun neşovăitor, sub semnul întrebării unele scrieri a căror valoare a fost supralicitată. Uneori, din intenţia de a spune lucrurilor pe mime, se ajunge la exagerări contrare, la opinii care, insuficient argumentate, creează impresia de relativitate și chiar de arbitrar. Acest lucru a fost observat, pe bună dreptate în articolul de sinteză despre poezia noastră contemporană, apărut în Secolul XX, sub semătura, lui N. Manolescu şi Iu. Micu, in care, pe Ungă caracterizări considerate de comentatori izbutite, şi-au făcut loc judecăţi sumare, nesusţinute de argumente, unele cu o alură estetizantă. S-au semnalat totodată, în acest articol, unele omisiuni regretabile de autori şi opere. Alunecări către estetism se observă şi în istoriografia literară. La asemenea situaţie se ajunge, volens-nolens, atunci cînd, examinîndu-se creaţia unor scriitori de mare talent din trecut, tributari ideologiei dominante, sînt menţionate în treacăt contradicţiile de conţinut, de gîddire, pe care aceasta le învederează, cînd criticii sînt preocupaţi Unilateral de timbrul afectiv, de modalitatea artistică, de procedee. In felul acesta, nu numai că nu îlarmăm ideologic pe cititor, nu-1 ajutăm să distingă ce e valid într-o scriere de Ceea ce este incompatibil cu gînfiirea şi sensibilitatea noastră, dar nici nu relevăm dimensiunile reale ale personalităţii respectivilor scriitori, orizontul lor spiritual. Nu trebuie să uităm nici un moment că acţiunea de preluare a tot ce e valoros în literatura noastră de dinainte die eliberare implică necesar atitudinea critică, demarcaţia valorii de non valoare, combativitatea faţă de concepţiile retrograde, antiştiinţifice... Reabilitînd ideea de interferenţă a esteticului cu socialul şi politicul, critica noastră marxist-leninistă s-a izbit nu odată de înţelegerea simplistă, vulgarîza- toare a acestui raport. O idee justă (necesitatea utilizării, în discutarea operei literare, a factorilor de ordin sociologic) a fost transformată uneori, prin exagerare, într-un criteriu neştiinţific de apreciere a fenomenului artistic. Păcatul mortal al sociologismului, căci lui îi aparţine această vulgarizare a conceptului estetic, e de a fi ignorat specificul literaturii Ca formă de cunoaştere, de a fi aplicat otova criteriile de judecată, indiferent de natura particulară a fenomenului In dezbatere. Asemenea practici sînt, evident, de domeniul trecutului, însă tendința de a discuta resursele tematice, mesajul ideologic al unor scrieri, independent de modalitatea specifică a Constituirii artistice, de a subaprecia realizarea literară a operelor, se manifestă încă... Multe judecăţi false provin din neînţelegerea specificului artei, din eroarea de a transfera asupra unei lucrări însuşirile sau cusururile realităţii de la care aceasta porneşte... Nu trebuie confundată reflectarea vieţii în artă cu reflectarea suprafeţei vieţii, a acelor aspecte nesemnificative şi la îndemîna oricui. Un roman bun despre epoca noastră nu poate fi decît de roman care surprinde procese sociale şi umane esenţiale, un roman care pune probleme, dezbate idei. Dacă pe drept au fost elogiate scrieri ca Scrinul negru, Prînzul de duminică, Umbrela de soare, Risipitorii, Descoperirea familiei, 8 povestiri, Cantonul părăsit e tocmai pentru această temperatură înaltă la care areloc dezbaterea etică. O chestiune de loc lipsită de însemnătate e aceea a limbajului critic. In critică, întocmai ca în literatură, problema nu e de a scrie „frumos“, ci adecvat, de a exprima corespunzător ideea. Stilul în critică, întocmai ca în beletristică, trebuie să fie, vorba lui Caragiale, „potrivit“. E singura rigoare absolută. Cînd nu este, urmările se vede oricine, în diferite articole pe tema stilului critic, publicate în presă, s-au dat suficiente exemple edificatoare. In latceafărul a existat, multă vreme chiar, o rubrică. Mult e dulce, alimentată în bună măsură şi de articole de critică literară apărute în publicaţii... El’Ori simetrice — estetismul şi sociologismul — sînt străine criticii adevărate, ştiinţifice, suple, receptive la formele de înnoire în literatură, criticii care armonizează criterii complexe în judecată de valoare. O critică adevărată, plină de răspundere, trebuie să facă cunoscute în rîndurile cele mai largi de cititori valorile pe care le descoperă în cîmpul literaturii. Gîndirea marxistă dă criticii o orientare, o concepţie unitară despre existenţă şi despre opera de artă, despre raporturile dintre operă şi datele realului, dintre viziunea creaţiei şi viziunea filozofică despre lume, dintre subiectiv şi obiectiv în actul creaţiei, despre relaţia dintre estetic şi etic, estetic şi realitatea naţională şi socială etc. Critica îşi consolidează astfel baza ei ştiinţifică, criteriile de apreciere devin mai limpezi şi mai adecvate naturii operei de artă. Conceptul critic actual implică spiritul militant, combativ. Din acest punct de vedere se poate constata că epoca noastră a modificat imaginea tradiţională a criticului..* Succesele obţinute în critica şi istoriografia literară în ultimii ani învederează implicit posibilităţi de şi mai însemnate realizări, tendinţe către noi progrese. Ele se vor înfăptui în măsura în care eforturile în acest scop vor fi susţinute şi just orientate.