Luceafărul, iulie-decembrie 1966 (Anul 9, nr. 27-53)

1966-07-02 / nr. 27

________________________ % poşta redacţiei MĂRGĂRIT POPA, menţionat la poşta din nr. 9/1966, ne trimite un nou ciclu de poezii, din care reţin cîteva. De observat gravitatea rece a acestui poet, al cărui ochi intransi­gent parcă stă mereu de veghe, a că­rui conştiinţă judecă în numele unor înalte permanenţe morale. In acord cu caracterul combativ şi antiestetizant, aproape publicistic — cum se spunea mai demult — al acestei poezii, mi se pare a fi modalitatea aleasă de tînărul autor El ia prea puţin în considerare virtuţie sugestive, muzicale ale cu­­vîntului, care pare a fi tratat cu voită indiferentă, numai ca simplu vehicul, nu şi ca materia­ de artă. Aceasta poate surprinde pe cititorul obişnuit a i se măguli auzul cu eufonii ; se va recunoaşte însă că lipsa facilei „ma­eştrii" e cel puţin compensată de des­făşurarea dramatică a ideii. Toate acestea trebuie luate, bineîn­ţeles, mai mult ca simple aproximări, poetul fiind abia la începutul contac­tului cu cititorul şi urmînd ca de a­­bia de aci înainte să-şi limpezească vocea. O voce tînără, în formare, dar distinctă de pe acum prin grava şi deplina ei sinceritate. IOANICHIE OLTEANU trei Te iubim, Corina, neştiut In clasa gălbuie si, scundă Unde profesorii au crezut Cite-un an, o zi, o secundă. Cuvinte de cretă mereu, Adine in ochi zăpada-I lumina ! O, soarele greu Al părului tău, Corina. Cu briceag alb te-am scris In băncile dure Lemnul uscat, închis şi-a amintit de pădure. Spre seară la nucul răsucit Rezemaţi, şi raze puţine Eşti Sind întreit Şi nu vorbim de line. Vinovaţi, temători Casa ta in noapte-i albastră Flori limpezi In zori In trei feluri mor la fereastră. In dimineţile noi. In seara tirzie ,­Aceia dintre noi Nu ştie, băiatul cu cîrjă Pămîntul îşi jos ca muşchii Sub pielea nouă de asfalt O ridicare prudentă, apoi repede jos In ritmul lemnului alb Care mi-a crescut într-o noapte sub umăr. Peste tot oameni oblici Bărbaţi Şi femei Oamenii oblici sub casele strîmbe Dar creierul lor înclinat Nu înţelege, nu simte primejdia. Tinerii vorbesc despre fericire Despre fericirea lor oblică Surîsul bătrînilor albi Are o aripă îndoită spre pămlnt. Oamenii îşi fac promisiuni oblice Pe care le respectă pieziş Mergînd înclinaţi alături Pronunţă corect cuvîntul sinceritate Nici o linie dreaptă, nici o stradă nemişcată Cred că mi-e milă de ei ! Dacă aş fi mai mare Puţin mai mare Bunăoară ca un munte Bunăoară ca o dorinţă .Aş face ca oamenii să meargă drepţi Toţi oameni drepţi ! cuvintele Apoi au coborit, şi-am fost doi Şi mii de oameni, respirînd între noi. Compartimentul, becul obosit Mirosul de tutun, înteţit. Cit voiai să tac, zguduit rar In ritmul cafeniu şi galben-murdar . Străini cum ai vrut, dar trebuiau cuvinte Să astup noaptea rînjind înainte. Primele încercau, dădeau îndărăt Apoi a trebuit să spunem tot Ascuţit concentraţi, in şoapte Să nu clintim fragilele fapte. Un vînt suflind tot mai tare Desprindea cuvinte foşnitoare, Căderile albe şi moi Se adunau din podea către noi Pînă în noianul suitor Umerii tăi cereau ajutor. Rouă măruntă-n părul tău Cuvintele păreri de rău, Intre genele noastre joase Fuioare de cuvinte mlădioase Şi cuvintele necuvîntate Topindu-se prin geam îndurerate . Trenul, plutind în noaptea străină Lăsa două dîre de lumină. Şi iar, cînd ne-au trecut peste pleoape , Trebuia să fim mai aproape Obosită, şi cuvinte mereu Ai adormit pe umărul meu. Drept arzînd ca un brad am rămas Soție și izbindă de-un ceas. MĂRGĂRIT POPA _____| f I* • Să ved­em totuşi cum a fost primită opera acestui poet glorios la vremea sa şi mai tîrziu. Cele mai inte­resante date le găsim într-o carte de H. H. Houben. S-o începem deci cu Werther. Ziarul Reich-Postreuter din Altona a cerut, primul, intervenţia politiei contra lui Werther, numind in acelaşi timp Stella : „cea mai slabă dintre muzele goetheene" sau : „Un avorton cu corp uzat însă umflat de miasme, ucigătoare". „Wer­ther e şcoala sinuciderii, Stella, şcoala poligamiei", în schimb un alt ziar a replicat furios că Stella e capodopera lui Goethe. Pastorul Goeze, după pre­miera de la Hamburg, a scris aruncînd maledicţii şi sentinţe biblice de genul: ,,Nenorocire lumii din cauza scandalului I Scandalul trebuie să vină, dar neno­rocire celui care aduce scandalul I" Un critic de la un ziar berlinez dă în 1776 două reţele pentru a face din Stella ceva­ burghez : „sau Fernando să fie un scelerat şi să se sinucidă, sau cele două femei să-l îndepărteze şi să se roage împreună pentru conversiunea crimina­lului". Un teolog, Pi­ranger, predicator al cur­tii la Mei­ningen a scris chiar un al saselea act la Stella in care Fernando prins in bigamie, e arestat, pus în lanţuri şi condamnat la muncă silnică într-o fortăreală, pen­tru toată viaţa III Predicatorul tipărise actul suplimen­tar, o numerotase şi-l recomanda publicului, ca find adevăratul final al piesei lui Goethe, pe care printr-un hazard divin îl descoperise. După alte 3 luni, din ano­nimat apare un alt final. In versiunea aceasta, Fernan­do se întoarce la solie, dar, avînd un frate care-i seamănă leit, îl plasează celeilalte. Goethe însuşi oferă două finaluri tragice. In 1805 scrie noua versiune a Stellei. Aici Fernando îşi găseşte su­rşitul, împuşeîndu­­se în inimă, Stella se otrăveşte, şi Cecilia rămîne vă­duvă. Nu sint singurele imixtiuni în opera poetului. Clavigo suferise de asemenea, Prometeu fusese marcat de interdicţii. In Götz, cuvîntul libertate se întoia cam tare. Volu­mul a apărut in 1772 fură numele autorului şi al edi­torului1. Burgtheater a ezitat 58 de ani înainte de a o juca, fiindcă acolo cenzura spunem­ că operele poeţilor nu sînt deloc utile binelui individului, nici comunităţii. in 1808, Götz a apărut în 4 acte, semnată de către von Ehrlrpleid. In 1809 se foloseşte la Theater an der Wien o altă adaptare făcută de Franz Grüner care suprimase tot ce şoca onorabila cenzură imperială şi regală. Fran­cezii nu mai erau numiţi vulpi, iar Götz nu mai po­menea despre „boii de unguri". Dispăruseră total alu­ziile la Dumnezeu şi­­stihii. E curios totuşi cum un artist care suferea atila de goet pe urma intervenţiilor brutale ale altora în opera pro­prie, putuse să facă procese de intenţie, de pildă lui Fichte. Acesta fusese numit de Karl August ca profe­sor, ceea ce nu-l împiedica să spună la lecţiile sale că peste 20—30 de­ ani nu vor mai fi regi şi prinţi. Faptul acesta a declanşat o adevărată campanie împotrivă­;!, şi Goethe a fost silit să declare : Eu aş vota chiar con­tra fiului meu dacă şi-ar permite­­un astfel de limbaj cu autorităţile. De altfel ameninţarea cu demisia a lui Fichte a fost luată in serios, cum se obişnuieşte în ase­menea cazuri, şi profesorul dat afară. Mai departe , cu toate că Wenimtul păstra masca cehui mai mare libe­ralism, Goethe propune să nu se primească nimic de tipărit în imprimeriile din oraş care să nu fi fost vizat de către 3 persoane în serviciul statului. Această de­cizie era de fapt e copia fidelă a cenzurii populare in­trodusă de Iosef al ll-lea în 1786 în Austria şi care, acolo, fusese de­ mulţi ani uitată şi îngropată. Goethe spune în concluzii : „Cel care pactizează cu prinţii, mai devreme sau mai­ tîrziu va reuşi, cine vrea să se pună de acord cu plebea îşi va pierde un an întreg za­darnic*. Despre ideile sale faţă de libertatea presei am mai scris. Iată şi cazul Oken. Acesta era profesor la Uni­versitatea din Jena, un celebru savant naturalist care se consacrase educaţiei politice a contemporanilor săi. El scrise pe manşeta ziarului său Isisi „Totul e bun şi totul trebuie admis !* Lucra cu un dezinteres absolut, recomandînd colaboratorilor săi să nu ceară onorarii. Tinerii au fost atraşi de acest lucru şi, profitînd de îm­prejurări, au atacat Constituţia Saxa-Weimar. Goethe contribuie la interzicerea ziarului şi la destituirea lui Oken. Dar, cum se întîmplă în viaţă, iată-l pe poet perse­cutat la rîndul său. Frederic Wilhelm al Prusiei îl ura pe Goethe. Era militar şi nu suporta geniile h 6 (xxiv) care-i deranjau concepţia cazonă despre univers şi dis­trugeau ideea de ordine, după cum spune Robert Prnlz. El a refuzat serbarea comemorativă după decesul lui Goethe, serbare ce a avut loc într-un teatru de a doua mînă. Faust s-a jucat la Berlin în 1819—20. Ce sărbătoare pentru cenzori ! Goethe apucase să spună : „Faceţi ce vreţi cu Faustul meu !* Intendentul de Brunswick, Klingemann, o pune în scenă în 1829. Faust se juca în 5 teatre germane în acelaşi timp, noul autor ce­­dînd-o contra a 5 frederici de aur. Poetul nu avea drep­tul la nici un ban. lată cîteva „atenuări de grosolănii ale li­mb­ajului", săvîrşite de individ , în loc de astă noapte se spune încă astăzi ; camera iubitei devine alaiuri de iubită. Nu scapă nici dulcea carnaţie a Mar­garetei, nici nostalgia sărutărilor, nici aluziile la starea ei, ca nu cumva,să fie excitată imaginaţia prinţeselor adolescente. Nimic despre biserică, mai ales interpre­­tarea Bibliei de către Faust şi scepticismul lui cu pri­vire la miracole. După 2 spectacole de mare succes, Faust este interzis. La Leipzig piesa s-a jucat după adaptarea lui Tieck, care şi-a permis mai multe, liber­tăţi de text în acest mic Paris. Ce surpriză ! Cuvintele bunul stomac al bisericii şi alte săgeţi au rămas şi au fost primite de către parterul plin de studenţi cu râsete violente şi scurte. Consistoriul din Leipzig trimite la Dresda un protest furibund, fiindcă condamnarea finală a lui Faust la supliciile infernului nu ajungeau. Se cerea interzicerea pe joc a acestui Faust periculos. Scandalul declanșat e imens, pentru că textul din Leipzig oferea totul pentru asta. Presa nu avea voie să sufle nici o vorbă. De scos de pe afiș piesa nu putea fi vorba, căci Goethe era ministru al statului Saxa- Weimar. Deci au ciopîrfit-o iar. De treaba aceasta ono­rabila s-a ocupat un anume Winpler, redactor la Abendzeitung din Dresda, poet de-a zecea mînă, pro-­ lific ca tin cobai care semna sub pseudonimul Hell. Iată ce-a făcut ipochimenul : în loc de : ca și cînd sfîntul spirit v-ar dicta apare , căci aceasta e singura modalitate de a lucra. Despre Cîntecul șoarecelui, a cărui burtă e comparată cu Luther, indignat adaugă alte versuri „pline de spirit* : „El avea o burtă ca un foarte savant chinez". In corectura de la Dresda se văd urmele a cel puțin unsprezece cenzori care se întreceau în a descoperi viţii de text. Se pare că la această ope­raţie delicată au colaborat înalte personalităţi. Oare prinţesa Amalia, zice autorul acestui studiu, nu era şi ea poetă ? Nu rămasese nimic, nici din Purgatoriu, nu se pomenea nici de biserică şi nici de preoţi. Despre Diavol se vorbea doar în perii raze, iar cuvîntul a cre­de a fost înlocuit. Cîntarea cîntecelor de beţie a fost scoasă. Lipseşte şi versul : Noi ne simţim ca nişte ca­nibali, ca 500 de porci. Cuvîntul porcărie e înlocuit cu potlogărie (Schelmerei). Revenise presei străine datoria de a denunţa sacrilegiul. Poetul Hell a fost numit de către oficialităţi pentru serviciile aduse : Salvatorul. La Teatrul Regal din Dresda, Faustul astfel epurat s-a jucat totuşi de 40 de ori. Richard Wagner spunea : „Această operă nobilă se tîra tristă pe seînduri, muti­lată şi de nerecunoscut". Pe Margareta o interpreta Rozafia, sora compozitorului. La Weimar schimbările în text sînt mai puţin nemi­loase. Astfel , jartiera plăcerii dragostei — a devenit brăţară, iar cuvîntul sîn devine gură. Expresia piept lingă piept se transformă în ochi în ochi. Goethe sosea la repetiţii dînd tonuri actorilor (de exemplu pentru rolul Mefisto), dar nu s-a decis să vina la premieră, nevrînd să asiste la audierea operei sale capitale ast­fel deformate. Loja lui Goethe a rămas în seara aceea goală ! La Viena s-au jucat numai cîteva scene din Faust. în­ 1836 piesa a fost interzisă la Linz, din cauza a nu­meroase pasaje scandaloase. La Dresda textul integral n-a fost admis decit în 1907 !!! De aceea, în 1901, Leo Berg declară în Gefesselte Kunst: ,,Faustul lui Goethe, jucat în teatru, nu e de cele mai multe ori decit min­ciună de la un cap la altul* Berlinul a fost cel de-al 25-lea şi ultimul teatru din Germania care a reprezentat Faust, şi asta din cauza lui Wilhelm al lll-lea ! Şi aici expresiile dure au fost atenuate, toate cîntecele scoase, adoptîndu-se rima Rose-Chinese a poetului Hell. Doar cîntecul puricelui rămăsese intact. Totuși regele și-a manifestat cu voce tare dezaprobarea. La Viena, cuvîntul regină din acest cintec a fost schimbat cu doamnă, căci reginele nu puteau să aibă purici ! Fericit guvernămînt care ve­ghează la competența puricilor I seria criticul L. Seypel. Prefectul poliţiei prusace vorbind cu directorul teatru­lui din Königsberg, declară : „Ar fi fost mult mai bine dacă Goethe n-ar fi scris niciodată această piesă ." Tot la Berlin, în 1850, partea a doua din Faust a fost taxată drept apoteoză a vioiului.­­ Ca în toate cazurile, s-au găsit şi alţi amatori de a modifica şi sluţi această capodoperă. Astfel profesorul Moritz Rapp, poet necunoscut, autor al unor tragedii niciodată jucate, a transformat total Faust, adăugind 1­7­4 versuri groaznice, aflate în Biblioteca diri Tü­bingen. In februarie 1848, operele lui Goethe erau încă sub controlul poliţiei. La Berlin, Stella a fost interzisă după zece reprezentaţii. Egmond este de asemeni oprit. Unul dintre intendenţa unui teatru luîndu-şi pos­tul în primire declara cu seninătate : „Vă spun o dată pentru totdeauna că noutăţi în care se agită idei peri­culoase ca la domnii Schiller, Goethe, Shakespeare, n-or să fie admise de mine în teatru ! Domnii în chestiune s-au fofilat în repertoriu pe cînd eu nu eram aici, dar cum sînt trecuţi în repertoriu şi eu nu sînt responsabil de această nenorocire, să rămînă numele diavolului /' Dar nu e totul. La Stuttgart direcţia teatrului se te­mea să monteze Iphigenia din cauza picioarelor goale care trebuiau să apară din costumul antic. Intr-un oraş din West­falia, poliţia se întreba dacă se cuvine ca teatrul să joace o piesă ca Iphigenia în duminica morţilor. Biserica catolică l-a persecutat pe poet pînă tîrziu prin biografii tendenţioase, ca aceea a iezuitu­lui Baumgartner. Ediţia Operelor complete ale lui Goethe a fost pa­tronată de Marea Ducesă Sofia de Weimar şi a apărut începînd din 1887. Pasajele care i se păreau scanda­loase au apărut la 17 ani după moartea ei, abia în 1914. De fapt erau inocente. Existau încă în 1926 ediţii cuprinzînd Elegiile romane şi Epigrame veneţiene con­fiscate de către procurorul de Stat Mü­nich, aflate mai apoi într-un catalog inaccesibil publicului, bănuite de imoralitate, conform Codului penal al Reichului, para­graful 184. Să nu-i mai invidiem totuşi atît de mult pe Goethe şi să cugetăm la aceste imixtiuni păgubitoare în operele marilor artişti ai lumii, imixtiuni faţă de care ei rămân neputincioşi o vreme şi care sunt răzbunate de poste­ritate care aruncă în ridicol pe imprudenți. E. B. Argeş A izvorît ARGEŞ-ul, o nouă publi­caţie politică, socială şi culurală, a­­coperind încă o regiune în geografia tipărită a patriei. Nerăbdători eram şi noi să asistăm la naşterea unui frate mai tînăr, pe tărîmuri strabătute de­ duhul legendelor străvechi, nerăbdă­toare pare a fi fost şi revista pileş­­teană, în paginile căreia desluşim o inimă generoasă, bătînd încă emoţio­nată de debut. Ne facem o plăcută datorie din a semnala, dintr-un sumar variat, cîteva centre de greutate ale acestui număr de început de drum. Astfel, în mijlo­cul atenţiei stă recenta vizită a con­ducătorilor de partid şi de stat în re­giunea Argeş. O anchetă asupra „Coor­donatelor complexe ale cercetării ştiin­ţifice" este înnobilată de semnătura prof. Roman Moldovan, preşedintele Consiliului Naţional al cercetării ştiin­ţifice. Cîteva reportaje şi articole au în obiectiv aspecte ale noii realităţi socialiste din regiune. Revista se în­scrie, printr-un material semnat de Dumitru Dogaru, la discuţiile deschise de curînd în presa noastră cultural­­ştiinţifică în problema „Actualităţii sociologiei". Două pagini ale ARGEŞ- ului sunt dedicate reunirii unor opinii diferite pe tema „Tradiţional şi mo­dern în arhitectura contemporană". Un loc larg îl ocupă în revistă lite­ratura, critica şi istoriografia literară. Astfel dintre materialele ce ilustrează ideea „Rădăcinilor adinei ale con­temporaneităţii", semnalăm documen­­tele inedite despre M. Kogălniceanu, comunicate de Augustin Z. N. Pop, precum şi un articol al lui V. Netea despre personalitatea lui Iorga ,,luptă­tor pentru desăvîrşirea unităţii na­ţionale a românilor". Critica literară este reprezentată de condeiele lui Şerban Cioculescu f aplicat la poezia lui Matei Caragiale­, Gabriel Ţepelea („Premise şi criterii în editarea unor clasici"), ca şi de cronicile literare (P. M. Gorcea , Tudor Arghezi — „Ritmuri* ; M. Bucur , L. Blaga — ,,Hronicul şi cîntecu viiurilor"). Doi tineri prozatori (Ioniţă Marin şi Mi­­hai Diaconescu), precum şi numeroase nume de poeţi, între care unele — Cezar Baltag Ion Bănulă — deja fa­miliare cititorilor — susţin partitura literară. Obişnuitele paragrafe de muzică, film, teatru, note şi comen­tarii, cărţi etc., întregesc un număr febril, dorind să cuprindă cît mai mult cu putinţă în cele 20 de pagini. O promiţătoare condiţie grafică sub­liniază preocuparea redacţiei de a si­tua de la ban început ARGEŞ­ul în frontul tot mai larg al revistelor in­teresante. Preocupare pe care,,din toata inima, ,,Luceai Atoil? o omagiază călduros. £?.:■ C­­­11 ' ■; ':-AsW - - La Braşov, în­­ vechiul burg cu pu­ternice tradiţii spirituale româneşti, a­ apărut revista ASTRA. Strălucitoarea prezentare grafică reflectă oraşul mo­dern al zilelor noastre, cu blocurile lui zvelte şi pastelate. In caldul său cuvînt publicat pe prima pagină, Tu­dor Arghezi saluta deopotrivă oraşul şi noua lui publicaţie, întîmpinată cu bucurie de acad. C. Daicoviciu şi Ti­­beriu Brediceanu, de Ion Pas şi Za­haria Stancu, de Anton Breitenhofer şi Balogh Edgar, de Ion Lupaş şi A. P. Bănuţ, de Eugen Jebeleanu şi Al. Dima. Iar texte inedite din Lucian Blaga şi Sextil puşcariu asigură carac­terul festiv al acestui prim număr. Tradiţiile culturale locale sunt evo­cate de Tudor Ciorbea („Braşovul muzicăi~) şi Acad. Emil Pop, care pre­zintă pe doctorul Ilarie Mitrea din Răşinari, pasionat călător şi colecţio­nar din veacul trecut In paginile în­chinate literaturii, poeţi şi prozatori de pe meleagurile braşovene, în frunte cu Gherghinescu Vania, ani­matorul Claviaturilor de odinioară, se străduiesc să dea profil propriu aces­­tiei promiţătoare ASTRE, împletind temele de cultură generală (Dialogul artei cu timpul, Comedia şi actuali­tatea, Modern egal lapidar ?, Condi­ţia reportajului) cu preocupările de ordin ştiinţific (Cercetări de sociolo­gie industrială sau bogatul colocviu cu savanţi din diferite domenii pe tema Ştiinţa, dimensiune a epocii noastre), revista se situează într-o actualitate amplă. Mai semnalăm, în acelaşi sens, articolul arhitectului Ho­­ria Hudiţă despre Personalitatea ora­şului Urăm ASTREI să ocupe un loc de cinste în noua publicistică româ­nească. LUCEAFĂRUL Tendințe novatoare la „Gazeta Literară" In ultimul timp se observă la „Ga­zeta literară" o atenţie relativ con­stantă în întreţinerea elem­entului­­surpriză în paginile sale. Un concurs „Eroul literar preferat* se pare că a stîrnit interesul unor mari mase de cititori, de vreme ce trierea rezulta­telor devine o treabă care consumă un mare interval de timp. Marin So­­rescu a debutat într-o adorabilă şi mincinoasă „cronică fantezistă ci­tită săptămînal cu efectivă plăcere, în pagina a doua şi-a pus coiful, sin­gerosul şi vicleanul în numeroase!.­. publi­­meni mult sau? mai­e puţin su­ptem­ dovadă totuşi că prezenţa sa în cîmpul literelor nu este ignorabilă. Tot „Gazeta" a dat în u­ltim­ii bhu­p tonul publicării cu o anumită ritmi­citate sporită a unor documente lite­rare şi fotografice inedite. Deunăzi, revista a apărut frumos suplimentată cu încă o pagină (pentru ca ,,Amfi­teatrul* să nu se mai simtă atît­ de singur într-o asemenea iniţiativă), şi iată că, de trei numere încoace „Ga­zeta literară* a inaugurat o nouă for­mulă grafică, superioară estetic faţă Aşa cum prevestea acum cîteva săptămîni centralele Ulisse de la Ga­zeta literară, era imposibil ca dezba­terea pe tema „Creaţie si actualitate", a­ cărei foileton II urmărim din joi in joi în pagina a 5-a a Tribunii să nu atragă si pe valorosul nostru drama­turg Teofil Buşecan. Mărturisim că răspunsurile d-sale ne-au emoţionat profund, nici cum nu ni s-a mai în­­tlmplat de mult, mai exact de la o altă jerbă scipteieloare de aforisme care căzuseră din l­ena poetului Mi­ron Scorobete, poliii şi d-sa să zburde in cadrul aceleiaşi incintătoare ru­brici. Să recunoaştem, ideea că piesa de teatru este media cantitativă Intre nuvelă şi roman, nu am întîlnit-o pe toate drumurile; iat-o în b­azarea limpede a lui T. Busecan : „— Inten­ţionam — acum vreo unsprezece, doisprezece ani — să scriu o nuvelă. Aveam la îndemînă un subiect care mă pasiona. (...) Dar nuvela n-a fost niciodată scrisă. Faptele depăşeau po­sibilităţile unei nuvele. Romanul, în schimb, mi se părea că-mi oferă un cadru prea larg pentru ceea ce aveam de spus. Aşa, împins de subiect, am ajuns la piesă." In privinţa experimentului literar, lucrurile sun. străvezii ca sticla : „Experimentările nu pot fi DECIT (s. n.) utile. Mai ales atunci cînd au ca scop efectuarea de noi sondaje în universul atit de complext (sic ! — transcriem eroarea tipografica, osci­­lind intre „complex" si „complet" — n.n.) al omului contemporan". Așadar „noile sondetje" sint utile, dar nu ne­apărat necesare. Experimentul ra­mine in afara oricărui criteriu. Nodul gordian zace scămoşat la picioarele dezlegătorului de la „Tribuna". Autorii care au adus o contribuţie mai substanţială la dezvoltarea dra­maturgiei contemporane ? Şi aici răs­punsul cade precis ca o ghilotină­­ „Dürrenmatt şi Mazilu". Primul, de­oarece „scrie piese". Al doilea, e de fapt primul, ca importantă, intrucit cumulează două calităţi: 1­ ..scrie piesă de idei* ; 21 „scrie un teatru absurd" (Remarcaţi impecabila stăpî­­nire a noţiunilor de care beneficiază T. B.). Fiecare aspect merită cîteva cuvinte, şi intervievatul concede să te pronunţe. Astfel, piesele de idei au marea calitate de a fi „aşa-zise", adică o pură invenţie terminologică. Cu toate acestea ele îşi au reţeta lor, şi dramaturgul, vajnic Sanda Marin al teoriei teatrale, ne-o divulgă : „Construieşti cîteva figuri de hîrtie, sufli deasupra lor un mănunchi de idei, fragi sforile din culise și ideile, una mai genială ca alta, încep să zburde, apoi să puiască..." Idei zdravene se pare că are T. Busecan și în domeniul teatrului absurdului : „Am citit intr-un articol că bravul­­ne temeam că T. B. n-o să găsească epitetul potrivit I — n.n.) nostru Caragiale este un precursor al teatrului absurdului. «Ai puţintică «fN». ,m­ă zgudui că aat^ etc. Nu-i un absurd rie^ toată frumus*t«a ? Da­r cînd-'­ nişte­ proşti umblă pe sub clar de lună (piesa lui Maz­ilu, cumulardul calităţi­lor — susmenţionate — n.n.), în loc să doarmă ca tot omul, după o zi ii* muncă, nu-i ceva sublim de absurd ?* Dacă asta e „ceva sublim de ab­surd", alune­ ce superlativ mai putem găsi noi pentru intervenţia cunoscu­tului dramaturg Teofil Busecan in problemele legate de „creaţie si ac­tualitate’ ? DAN URSULEANU de precedenta, si care probează o ten­dinţă de permanentă mobilitate şi vioiciune In concepţia comitetului re­dacţional. Nu vedem nimic dăunător in aceas­tă preocu­pare permanentă ' pentru ino­vaţii decern­e, dimpotrivă' ele confi­­gurează­­o v­alură sportivă si primăvă­ratecă, fără a prejudicia tinuta unei publicaţii serioase, a cărei consa­crare este unanim recunoscută.­ ­ Se caută un superlativ Şi-a pus comic sin­ teatrului 1 iii ujisne, stoințk* răbdare»'1!­mhlicniii excipftiafiPj. teS­i» etc. i-« pnlin su'ceriftttth.a­.1 mais fni viaţa literară şi artistică în imagini de neagu rădulescu AL Andriţoiu traduce din poeţii chinezi Uniunea scriitorilor şi Uniunea A apărut revista „Argeş" artiştilor plastici au organizat în Calea Victoriei 115, vernisajul poeziei şi plasticii. Mandarin de viţă veche ! — în fine, cinicul (Marin — O nouă hidrocentrală pe Sorescu) şi culoarea (Corneliu Arge? ! Ci­i pegaşi putere o avea î Baba) braţ la braţ ! cărţi • cărţi • cărţi • cărţi O apologie lirică a cîm­purilor care „mi­­trează spre oraşe prin inima poetei“, un niraj cu cromatisme lunare în care univer­­sul trăieşte o frenezie naivă sau o nostalgie a copilăriei (mai puţin a adolescenţei), poezia Florenţei Albu se înscrie în peisajul liric contemporan ca o autobiografie deghizată, dedusă la scheme, printr-o silogistică pripită, cartea cu titlul simbolic ar putea, fi definită ca o infuzie de nostalgii agreste, dominant fiind sentimentul dezrădăcinării : Va fi ca să mă mai cheme­ o dată, peste timp / satul crescut în soare /.../ Va fi, tîrziu, să mă mai cheme­m / păstrează-i, suflete, albastrul ! şi-această însoţire veche-a prispelor /... Poema pe care am numi-o sentimentul po­lar al volumului se intitulează simplu : Acasă, şi cuprinde sub forma unei definiţii metafo­rice o poezie domestică, în care cele trei per­sonaje lirice, mama (cu mîinile trudite îm­preunate în poală), tata (cu umerii aplecaţi protector peste linişte) şi poeta privesc stelele „cuprinse cu timpul în pătratul ferestrei". E un laviu, cu o grafie delicată, în evident contrast cu reportajele lirice din restul cărţii, în care evoluează din pămînturile sălbatice o lume barbară, ce ne duce cu fantezia spre epoca sciţilor : călăreţii aleargă cu „iarba crescută-n bărbi", vîntul „trece printre pelinuri", părul „sălbăticit de rădăcini înverzeşte-n lună", poeta „bea din frunze mustul" etc. In aceste cicluri, la limita dintre mineral şi vegetal, „carnală, noaptea îşi lipeşte pieptul de umărul bărbaţilor cînd trec". Florenţa Albu nu e o hipoerotică. Versurile sale de dragoste nu impresionează statistic, dar ţîşnesc cu sălbăticia unui descîntec. „Vinul lunii" îmbată pentru că e vorba de ultima iubire ; dragostea e o nălucire, o fata morgana ca şi copilăria, ca şi peisajul bucolic al adolescentei : Am să-mi trec prin aerul încărcat de lună / mina, cum prin părul tău de aur vechi /.../ O, mai întîrzie-ţi ceru-n noi, iubire, / se mai zbate-aripa umărului sting. / De-aş putea, tăcută nălucire, / cu-o aripă/ să te mai ajung ! (Cintec mic). Poeta se defineşte ca un pierde vară, ca o haimana cu inima-n vin­­turi, inundată de amintiri sub forma unor senzaţii aproape organice. Dra­gostea, amintirea, trecerea timpului, foşnetul ierburilor, toul se oficiază, se consumă după un anumit ritual, închis între limitele morţii şi răsăririi. Declarativ, poeta iubeşte orele pline, orele de echilibru ale existenţei, orele „cu fruntea netedă", cînd claritatea lumii se sedimentează ca ,,piatra-n statui", ca gîndul în amintire. Şi totuşi declaraţia este dezmin­ţită de frămîntările unui univers în crepuscul, în care anotimpurile au osmoze cu toate regnurile. După ce închizi cartea Florenţei Albu, ai impresia de aluviune, de ape care aduc la maluri o lume la răscruce de vînturi. Nici măcar „şerpii molatici amintirile" n-au fost îmblînziţi. Pe planul emoţiei cartea oferă un sentimentalism lucid, la un punct de solstiţiu al vîrstei şi cu toate halucinaţiile cromatice ale acestui cîmp aluvionar, presimţi limpe­zirea, căutarea unui peisaj mai sever, a unei sinteze. Puse cap la cap versurile unor poeme dau imaginea unui reportaj liric retrospectiv care consumă multe cuvinte pentru a realiza abia o prefaţă la o metaforă. O proză căutată, exprimată cu ostentaţie, cultivată ca o congruenţă prozodică a versului alb, în accepţia bună a cuvîntului proză, pare a fi drumul cel mai propriu al creaţiei sale şi totuşi Cîntecul nuc, singura poezie cu rimă, din carte, pledează pentru structura de cîn­­tec, de bocet, de litanie discretă, sau, ca să repetăm un titlu de poem, pe desen pe sticlă al poeziei Florenţei Albu. EMIL MANU ILIE PURCARU: Numele lui Ilie Purcaru nu e necunoscut cititorului de literatură actuală. Celelalte cărţi ale sale l-au relevat ca pe un re­porter sau publicist de ţinută intelectu­ală niciodată sclav brutului material re­portericesc ci întotdeauna dominîndu-l. De altfel curate cărţi de reportaj nu sînt nici Ev nou în ţara banilor, nici Harpe şi ape, volume pentru care a fost de fapt clasificat reporter. In ele faptul brut de reportaj e de cele mai multe ori un pre­text de consideraţii, de digresiuni aducă­toare de noi orizonturi ceea ce a îndem­nat pe unii comentatori să le denumească reportaje-eseu. Eticheta încearcă să de­finească tipul de publicist care vine în reportaj cu un serios bagaj livresc, un intelectual dispus mai mult să ilustreze cu noi argumente teze verificate privind stilul de viaţă al unei colectivităţi u­­mane determinate geografic şi istoric. Astfel injectat reportajul ,s-­a- -revitalizat c­liar, cu riscul de a deveni altcdva. In­­acest caz reporterului nu i se.jmai cere­.simplul „copolei gazetăresc“ ci şi o pregătire intelectuală care aduce după­­sine alte exigenţe şi o altă optică a autocontrolului scriitoricesc. Tendinţa spre eseu, spre publicistica altfel concepută decit re­portajul comun, vizibilă încă din primele volume a avut o expre­sie mai­ tranşantă în volumul de Colocvii — de fapt o culegere de interviuri şi evocări — semnat în colaborare cu Ştefan Bănulescu, carte­ care colecţionează confesiuni artistice — majoritatea apă­rute în paginile revistei Luceafărul — de la cele mai de seamă per­sonalităţi ale literaturii române din ultimele decenii. Colocvii are meritul de a atrage atenţia asupra nevoii de continuitate artistică, a respectului pentru o tradiţie majoră, a întreţinerii cultului pen­tru marii creatori de limbă şi artă românească. Acest subtext patriotic al Colocviilor ca şi inaderenţa lui Ilie Purcaru la specia de reportaj propriu zis şi predilecţia pentru for­mula eseului e confirmată de ultimul său volum. Escale spre noi înşine — titlu sugerator de distanţe şi surprize sufleteşti — ex­primă inteligent ideea sondajului propriilor noastre valori. NU vom putea înţelege exact această carte dacă n-o vom plasa în con­textul ei firesc. Ea are un vizibil ton polemic şi justificarea aces­tuia îşi are raţiunile sale. A dăinuit mult timp, şi pînă nu demult, resemnata părere a unei distanţe neremontabile între România şi ţările avansate. Prejudecata invadase toate domeniile de activi­tate şi, eliberînd cîmpul literaturii române de multul balast al consideraţiilor inadecvate, G. Călinescu ţinea să arate falsitatea unei asemenea credinţe comode şi sfîrşea prin a exclama „Nasc şi în Moldova Oameni“ exclamaţie ce era abia începutul unei de­monstraţii ce voia să spulbere inconsistenţele unei afirmaţii ha­zardate. In prelungirea acestei atitudini, de inestimabil merit pa­triotic, trebuie aşezată şi cartea lui Ilie Purţaru Escale spre noi înşine care reface la un alt nivel de accesibilitate — acela a unei largi difuziuni — demonstraţia vitalităţii creatoare a unui popor. El nu face operă de ştiinţă şi nu abordează un singur domeniu ci aduce pentru cele mai diverse domenii probele adevăratei dimen­siuni a poporului român latura iscoditoare, activă, creatoare. Este demnă de atenţie informaţia autorului care se mişcă dezinvolt şi selectiv în chestiuni atît de diferite ca descoperirile astronomice, mostre celebre de artă plastică, invenţii aviatice, cărţi de călă­torie etc. In materie de mărturii ale străinilor despre românii din toate timpurile şi locurile autorul manifestă o adevărată erudiţie. Din acest punct de vedere cartea sa este un superior ghid al punc­telor de atracţie din România actuală, al marilor ei monumente de artă şi de creaţie colectivă, al momentelor istorice care au însem­nat salturi ale gândirii inventive şi ştiinţifice. Gestul este de rea­bilitare şi restaurare a unor adevăruri ignorate sau neglijate altădată şi retrospectiva autorului, destul de largă, dă o idee de ansamblu exactă asupra posibilităţilor de creaţie ale unui popor întreg. Desigur, că acest tablou nu se putea realiza decât cu ajutorul unei informaţii de bun gust, sigure, de care autorul face neîndoielnic dovadă. El are şi fraza nervoasă, inteligentă, sugestivă, intr-un cuvînt intelectuală, capabilă să conducă cel mai bine către cititori intenţiile autorului. GH. JUPENSCHI FLORENŢA ALBU: Fata morgana Escale spre noi înşine

Next