Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)
1970-05-23 / nr. 21
23 MAI 1970 AL. PHILIPPIDE Consideraţii confortabile Editura „Mihai Eminescu" Versuri. Editura „Albatros" Gentlemanul şchiop Roman. Editura „Junimea" Iaşi. NARIN SOPESCU „O aripă şi-un picior" C. BARBIIEANlJ * — Deşi inimos, gestul unor autori tineri de a gira scrisul şi mai tinerilor lor confraţi are doar o semnificaţie afectivă care nu trebuie să fie neapărat publică şi de care, in orice caz, critica nu poate şi nu trebuie să ţină seama. Debutul e suprema şi irepetabila singurătate absolută a scriitorului. Să-i lăsăm acestuia şansa să şi-o trăiască. Nu ştim dacă un autor debutant sau altul „va impune în întreg contextul literar actual un nume“ şi nici nu trebuie să aflăm prea repede. Şi-aşa, critica se află azi faţă de proza debutanţilor într-o situaţie dificilă (fiind nevoită să amendeze volume tot atît de bune sau de proaste ca cele pe care le ridica în slăvi acum cinci-şase ani), pentru a-şi mai permite luxul unor imprudenţe. De asemeni, nu ni se pare potrivit să comparăm producţia unui debutant cu povestirile şi schiţele care apar prin reviste ori cu producţia unui alt debutant fiindcă, cel puţin în contextul actual, nu este o comparaţie stimulatoare. O raportare la cerinţele generale ale prozei ni se pare mai potrivită deşi, evident, e mai drastică. Lipsa subiectelor continuă să fie drama (dacă o putem numi aşa) autorilor tineri. De unde, această supraproducţie de literatură periferică, in marginiea faptelor şi,a semnificaţiilor, indecisă şi tinzind spre o efeminizare lentă. V . ION MARIN ALMAJAN Sunt dator cu o durere I. M. Almaján vine dintr-o regiune a ţării puţin exploatată literar deci, dintr-odată, şansa de a aduce ceva nou în literatură creşte simţitor. Din păcate, cu excepţia unor detalii de ordin topografic ori dialectal, proza sa nu poate fi „localizată“. Mai mult, unele cuvinte in dialect pot chiar să incifreze fără acoperire textul ca în acest caz , un personaj se numeşte Arîngu din pricina felului special în care vorbea. — ,,bălăngăne ca un arîng la biserică“. Dar ciţi cititori vor inţelege că arîng,clopot iar fiu cintăreţ de strană, să zicem ? Nu toate povestirile din volum rezistă unei lecturi atente dar citeva (Absenţa, Un mesaj sosit tîrziu. Sunt dator cu o durere) anunţă incontestabile calităţi de prozator. Absenţa ar putea fi chiar o linie directoare a viitoarelor proze. Dar acesta nu e un „sfat“. E ceea ce Lectorul încearcă, in naivitatea sa, să prevadă. IOSIF LUPULESCU Aş fi vrut să fie marţi Iosif Lupulescu ne este recomandat drept un autor al „faptului cotidian“ — ceea ce e adevărat dar nu și al faptului cotidian semnificativ — ceea ce ni se pare a fi, de fapt, important. Din cele douăsprezece povestiri, şase (Ultima săptămînă, Cind va ninge, Se duc cocorii.... Am pierdut o rază de soare. Zăpada. Aş fi vrut să fie marţi) pot fi grupate intr-un ciclu pe care l-am numi ad-hoc învăţătorul. Alte două povestiri. Noaptea mea de Anul Nou şi Dans fără femei, pot fi, de asemeni, comasate sub un titlu comun, rămînind in afara unei posibile grupări Scrisori pe sticlă de cobalt, Ostroveanca, Singur, în curtea şcolii şi Vacanţă şi gelozie. Fragmentarea poate fi justificată în diverse chipuri. Naraţiunea din Noaptea mea de Anul Nou este reluată după patru povestiri care ar putea reprezenta, să zicem, echivalentul celor două ore care se scurg între prima parte a povestirii (Noaptea mea de Anul Nou) şi cea de a doua (Dans fără femei). Dar s-ar putea să nu reprezinte nimic altceva decât un capriciu al autorului sau, eventual, o cursă întinsă criticii pasionate după „chei“. Eroul din ceea ce am numit ciclul învăţătorul este surprins în citeva situaţii „cotidiene“ fără prea mare audienţa la lector, primind mustrările elevei Ana (o Ană impresionată pină la lacrimi de legenda Meşterului Manole) pentru că vrea să părăsească satul , victimă a unei localnice care încearcă să şi-l apropie sustrăgindu-i metodic corespondenţa amoroasă , obsedat de imaginea învăţătoarei care-l precedase etc. Dintre aceste poveşti, singură Zăpada se distinge pentru că acolo autorul a trecut pe lingă un „subiect“ — psihologia mediilor preponderent masculine sau feminine, forme de evadare şi sustragere. O asemenea tentativă de evadare dintr-un spaţiu uni-dimensional, nu nesatisfăcător dar monoton, încearcă oţelarul Goşoiu (Scrisori pe sticlă de cobalt). Nevoia unui interlocutor „din afară“ se concretizează aici in acele scrisori mentale destinate Femeii „...gindurile, ca de fiecare dată, in fiecare zi, o pornesc spre o lume a lui, o lume pe care n-o dezvăluie nimănui. O privește pe Ana, pe Liana, ori pe Aura, indiferent pe care, că la fiecare ii va veni rindul, in una din zile, să-i compună o scrisoare“. Mai decisă, această proză ne-ar fi reţinut mai îndelung. Alte povestiri, chiar dacă alert scrise, se uită din pricina subiectelor. MARIN MAVRU Echivalenţa Nefericit alese numele proprii (Strubop. Crait — transcriere după ureche a englezescului „all right“. Nefast. Pacap. Ascul. Tubar. Iraseu, Slev, Vas etc.), cu atît mai mult cu cit ele nu sint sprijinite nici de text. Artificiozitatea acestor vocabule guturale-piţigăiate se lăţeşte şi asupra povestirilor in sine care pendulează intre intimplarea lăcrimoasă cu substrat moralizator (Vişinele, Ceva ce putea fi foarte bine, Nu mai vine nimeni) şi intimplarea cu „problem“ (Echivalenţa. După fructe în pădure, Dragostea, ceva cerebral). Păcat că uzanţele nu permit recomandarea de lecturi susţinute şi autorilor de cărţi tipărite. Ar fi fost altceva. EUGEN BĂLAN Exerciţii Autorul, de profesie inginer, a murit in anul 1968. A scris un roman (apărut in 1941) şi aceste Exerciţii care se tipăresc azi. Cel puţin două proze (Sub pecetea tainei şi Romane în borcan) justifică această apariţie editorială, patronată, după cite am înţeles din postfaţă, de Lucian Cursaru. Sub pecetea tainei ar fi o posibilă urmare („urmare scrisă după moartea soţiei lui Gogu Nicolau“) la scrierea cu acelaşi titlu de Matei Caragiale, mai exact o urmare la primul fragment — episodul Gogu Nicolau. Se ştie că acest episod, relatat de poliţistul Rache, se încheie aluziv : „...dacă femeia cu creniliştii şi cu berea nu ştie ea ceva“. Eugen Bălan preia şi dezvoltă această aluzie pină la stadiul unei povestiri de sine stătătoare, puţin aservită textului din care descinde dar fără a pierde, totuşi contactul cu acesta. Astfel, deşi, „fişa“ Linei se îmbogăţeşte mult in proza lui Eugen Bălan, datele esenţiale şi, totodată, iniţiale sunt rememorate cu înseşi cuvintele lui Matei Caragiale : „nu e nici bătrină, nici tinără, nici frumoasă, nici tinută, nici grasă, nici slabă, în sfirşit nimic aparte“. Se rememorează, de asemeni, după Matei Caragiale împrejurările dispariţiei lui Gogu (în gară, la întoarcerea de la Buşteni) precum şi alte citeva detalii, ajutătoare simulării unei „urmări“ cit mai exacte. Urmarea nu înseamnă însă sfirşit , în sensul dezlegării misterului, a tainei. Lina relatează doar faptele care au precedat ori au urmat dispariţiei lui Gogu, nimic mai mult. De altfel, in textul lui Eugen Bălan accentul nici nu mai cade pe Gogu, ci pe Lina. Lina e, pină la un punct, varianta feminină a lui Rache. Descoperind şantajul lui Gogu, ea strânge cu migală dovezi şi, sub aparenţa unei soţii corecte, naive chiar, pregăteşte pe îndelete răzbunarea. Pusă în imposibilitatea de a ucide fără să stârnească bănuieli, Lina încearcă inui să-l îndrepte spre sinucidere iar mai apoi (printr-o scrisoare) îl dă pe mina tovarăşilor lui de afaceri acuzindu-l de trădare. Cum a dispărut insă Gogu, nici Lina nu știe : „Ce s-a intimplat nu știu si nici nu m-am amestecat să aflu... După cum vezi moartea lui Gogu rămâne și acum învăluită in mister". Excelent scrisă, povestirea rezistă mai ales prin această fascinantă Thérèse Desqueyroux care este Lina. Romane în borcan e un soi de sciencefiction miezos şi plin de duh. Se imaginează o discuţie cu profesorul Amelior Complexius, specialist in problemele asimilării intensive a literaturii beletristice universale pe baza concepţiilor şi metodelor ciberneticii. Complexius este insă, înainte de orice, un duşman înverşunat al timpilor morţi — anticronofagismul său frizind deseori absurdul : „Energia consumată pentru un singur bună-ziua este de un miliwatoră. In total 60.000 kwh/zi. Se poate lumina un oraş de 80.000 oameni“, sau „nu vom admite ca Simfonia a 9-a să fie evitată la fel ca şi acum 100 ani, nn 65 minute. Ar fi dezolant. Ar fi revoltător. O adevărată crimă împotriva demnităţii umane şi un ultragiu la adresa progresului ştiinţei“. Cît priveşte traducerea cărţilor dintr-o limbă in alta, Complexius are in vedere tot consumul de timp. Ca atare, din cărţi vor fi eliminate „fără nici un scrupul toate închiderile şi deschiderile de uşi şi ferestre care ocupă... 6,3°1o din volumul total al romanelor, aprinderea şi stingerea ţigărilor, consumul de băuturi alcoolice slabe, răcoritoare sau pahare cu apă (se fac excepţii pentru băuturi alcoolice tari şi pentru beţiile urmate de scandal), încruntările, ridicările de spinare sau de umeri, stringente de mină, sărutările nevinovate, plimbările solitare şi fără scop, statul pe ginduri“ etc. Vor fi eliminate textele afectate portretizării eroilor (in locul lor punindu-se fotografii) precum si monoloagele interioare — „ca fiind împotriva naturii“. Un normativ adoptat după îndelungate dezbateri stabilește că „analizele sufletești efectuate la persoana întâia singular.... se rezumă după normele in vigoare“ în timp ce „analizele sufleteşti ale eroilor din romanele scrise la persoana a treia... se elimină. Fac excepţie numai analizele sufleteşti rostite... care se rezumă după normele fixate pentru dialoguri şi conversaţii“. LECTOR [ compendiu ) Cartea de proză T STILUL ARGHEZIAN aniversări v _____________________| —• 90 de ani de la Auzim, adeseori, formula : creator de stil. In puţine alte cazuri expresia aceasta — ce tinde, ca oricare alta, să se banalizeze — este mai la locul ei, mai plină de sens ca în cazul lui Tudor Arghezi. Arghezi este, cu adevărat, un creator de stil. Ce să însemne aceasta ? La apariţia Cuvintelor potrivite, în 1927, comentatorii literari au avut sentimentul foarte viu nu numai că a apărut un nou poet, un mare poet, comparabil cu Eminescu, dar că se afirmă, totodată, un nou mod de a organiza materia verbală, de o originalitate seducătoare. G. Ibrăileanu a exprimat mai bine decît oricine această impresie : într-o cronică literară el face observaţia că de la Maiorescu, stilul intelectual n-a cunoscut o înnoire mai radicală decît în poemele argheziene. Fenomenul este însă mai vechi. Stilul arghezian se afirmă înainte de război, în poemele din Viaţa Socială şi tabletele din Seara şi Cronica. Debutul, al III-lea, din Viaţa socială din 1910, cu Rugă de seară, poate fi comparat, în ceea ce priveşte evoluţia poeziei române, cu acela al lui Eminescu în 1870, în Convorbiri literare, cu Venere şi Madonă. Lirismul românesc intra, acum, într-o nouă fază. Nu este o exagerare a spune că Arghezi a schimbat faţa întregii literaturi române din secolul al XX-lea şi că, într-un chip se scria pînă la el, şi altfel se scrie după ce tableta lui suavă şi corosivă, concentrată, de o mobilitate spirituală rar întîlnită s-a impus în viaţa literelor române. S-a spus că Tudor Arghezi este un reprezentant al stilului scriptic, şi, Tudor Vianu, împrumutînd o expresie de la Paul Valery, l-a numit pe autorul Florilor de mucigai, un poetafaber. Ar fi vorba, aşadar, de un creator de structuri noi, de un descoperitor de legături inedite între cuvinte, de un poet, în fine, meşteşugar, care, stăpîn pe uneltele lui, obţine combinaţii nebănuite între vocabulele limbii. Faptul este incontestabil, însă, în înţelegerea noastră, stilul arghezian este mai mult decît atît: este un mod de a gîndi şi — poate nu este exagerat a spune — un mod de a exista. Aceasta înseamnă mai multe lucruri. Mai întîi, îndepărtarea oricărei prejudecăţi în ce priveşte lim naşterea poetului — balul poeziei. Franciscanismul lui Arghezi, adică solidaritatea lui ca lumea măruntă a gîzelor şi boabelor, se traduce, stilistic, printr-o programatică iubire spirituală faţă de cuvintele rîioase, cuvintele urîte, excluse — în virtutea unei prejudecăţi moştenite din epoca clasicistă — din vocabularul poeziei. Flori de mucigai este, din acest punct de vedere, un manifest poetic baudelairian realizat în spiritul şi cu mijloacele limbii române, de o savoare, culoare şi originalitate fără egal. Insă, ajungînd la acest punct, trebuie să preîntîmpinăm o altă prejudecată. Prejudecata că aceste cuvinte — scoase din detritusurile limbii — au o valoare în sine. Că nu este aşa, ne dovedesc imitatorii lui Arghezi, pamfletarii lirici care — folosind termeni de argou, cuvinte — cum se spune în limbajul străzii — necuviincioase — vor să obţină mari efecte estetice. Efectul este însă descurajant. Limbajul arghezian are, aşadar, un teritoriu specific şi efectul lui durează atît timp cît durează emoţia lecturii. Stilul arghezian înseamnă, apoi, o nouă sintaxă a frazei poetice, cu întorsături şi fragmentări ce urmează un ritm mai adînc al spiritului, creator. In genere, scrisul arghezian — vorbim de cel publicistic — este nervos, corosiv, concentrat — şi cadrul lui cel mai potrivit este tableta. Sub forma unei curioase alianţe de lirism şi sarcasm, de poem în proză şi pamflet concentrat — tableta argheziană se fixează ca o specie aparte a prozei lirice. Insă, vorbind de stilul arghezian, să nu uităm extraordinara lui mobilitate, capacitatea de a uni în spaţiul unei singure pagini, zonele cele mai suave ale spiritului, cu spaţiile materiei, în concreteţea ei cea mai adîncă. Uneori propoziţiunile argheziene ne dau sentimentul unui zbor de păsări albe sub ceruri înalte, alteori taurii frazei pătrund în galopuri nebune în cîmpul poemului. Niciodată însă poetul nu scapă din mînă soarta poemului său, niciodată, la Arghezi, cuvintele n-o iau înaintea ideilor, cum se întîmplă — adesea — la mulţi dintre contemporanii lui. Eugen SIMION IP" P avant premiera editoriala flatau I. Caragiale Micromonografie. Editura „Albatros“ Bâtrînului domn Proză. Volum de debut. Editura „Albatros" ȘTEFANA VE1ISAR Evocări, amintiri IFOROR VARGOI ICI RAIH CIOBANU! Bună amiaza ■N | I efemeride 's_____________J Un traducător al lui Dante Acum patru ani, pe o bancă din preajma debarcaderului Herăstrău, l-am cunoscut intimplător pe cel mai bun traducător al lui Dante in româneşte. Eram împreună cu Adrian Păunescu şi discutam, fireşte, despre poezie. Priveam bărcile ancorate la mal cum se leagănă visătoare pe apa murdară aşteptindu-şi clienţii. Un bărbat, nu prea tiner, îmbrăcat într-un costum de lucru, aştepta şi el, mai la o parte. Ne-am închipuit că e barcagiul însărcinat cu paza şi nu i-am dat atenţie. Auzind, probabil, despre ce vorbim s-a apropiat şi, prezentindu-se ne-a rugat să ne spungem părerea despre citeva strofe din Infernul lui Dante pe care le tradusese. N-a fost nevoie de cine ştie ce intuiţie din partea noastră spre a înţelege numaidecit că barcagiul ocazional, care folosea lungile ore de singurătate dintre două zile de sărbătoare spre a găsi un echivalent românesc terminelor lui Dante, nu era un om obişnuit şi nici un simplu veleitar. Era un extraordinar poet. Am ascultat cu uimire începutul celui mai straniu poem din cine cunoaşte literatura lumii intr-o limbă românească pură, armonioasă şi firească : „La jumătatea căii mele-n viaţă / M-am pomenit intr-o pădure sumbră / Căci rătăcisem drumul drept prin ceaţă. // Şi azi un nor de groază mă adumbră / De cite ori evoc acea pădure, — Spăimintătoare şi imensă umbră“. Ca şi cum nu ne venea să credem, l-am invitat pe poet să ne recite — fiindcă nu citea, ştia totul pe dinafară — şi alte versuri din Infernul, pe care (ne-a mărturisit mai tirziu) il tradusese in întregime . ..Din fund urcau fuioare lungi, ca fumul/ Unui pirtor şi gemete amare / Pluteau in jurul nostru cu duiumul. / Pe cit vedeam, ne-aflam in locul care! Pe veci, parcă lumina amuţise, / Ca să se-audă prinsul şi mai tare/ Virtejul care, crunt acum pornise,/ Lovea-ntre ele duhurile, in stoluri, / Pluteau deasupra negrelor abise / Iar cind, apoi, cădeau, urlind, in goluri, / Îl blestemau pe Dumnezeu cel care/ Văzutu-i-a scăpâindu-se-n nămoluri/ Şi-am priceput atunci, cu groază mare, / C-aceste duhuri de furtuni purtate, / Din lutul cărnii şi-au făcut mâncare. / Şi-aşa cum iarna-n viscole turbate. / Ii vezi pe grauri şi-i auzi cum ţipă, / Astfel şi-acele duhuri întinate, // Cu-n veci neodihnita lor aripă, / zburau, nu ca să-şi afle-o izbăvire,/ Dar nici măcar o linişte de-o clipă. / Şi, cum cocorii toamna-n tinguire, / Străbat văzduhu-n cetendoliate, / Aşa şi-aici, in vaet şi jelire / Şi prin furtuna care pururi bâtei Vedeam cum umbre trec...“ Nu pot să reproduc aici toate versurile pe care le-am ascultat în după amiaza aceea de vară. Poetul care ştia pe Dante pe de rost se numeşte GEORGE BUZNEA, îi scriu numele cu majuscule fiindcă mi se pare că Adrian Păunescu şi cu mine ne vom lăuda cindva că am fost printre primii auditori ai celui mai mare traducător al lui Dante în româneşte. Nu l-am mai văzut citva timp pe George Buznea. De curind, mi-a scris şi ne-am reintilnit. Mi-a făcut onoarea de a-mi încredinţa manuscrisul Infernului. L-am citit şi mi-am dat, seama ca emoţia pe care am incercat-o atunci, la început, nu se datora numai împrejurărilor excepţionale. Traducerea este fără seamăn. Nu sint un specialist in literatura italiană (şi cu atit mai puţin in Dante) ; vorbesc insă ca un cititor de poezie. Manuscrisul imi stă inca in faţă şi nu mă hotărăsc ce să aleg spre a ilustra cele spuse. Iată celebra descriere a Fiarei din Cintul XVII. „Işi ridică, deci, monstrul faţa toată / Şi trunchiul, insă coada lui smeiască / Rămase-n apa morţii scufundată. / Avea figură blindă omenească / Dar de la briu in jos, cu solzi drept piele,/ Trup de balaur i-a fost dat să-i crească. // Şi-avea pe braţe miţe lungi şi grele. / Era tărcat pe coaste şi spinare Şi plin de gilme mari şi-ntinse, rele // Având culoarea stofelor tătare, Adică fel de fel şi mai lucioase ] Ca pinzele Araimei legendare // Cum lotcile c-un virf pe mal stau scoase,/ Iar altii-n apă şi precum germanii, / Cu burţile lor veşnic pofticioase. S-au castorit, vinează pe sărmanii / Şi dulcii peşti, la fel spre noi tritonul / Privea cu ochii lat adinei şi stranii. / Şi vijiind cum vijite ciclonul / Işi invirtea prin aer coada care / Avea venin şi ac ca scorpionul“. Şi pentru a nu fi bănuit că ocolesc lucrurile recunoscute ca cele mai dificile, în traducerea Infernului, voi compara mai jos patru versiuni româneşti ale Inscripţiei pe poarta Infernului cu care se deschide al treilea cint. Originalul dantesc este acesta : „Per me si va nella Citta Dolente. / Per me si va nell’eterno dolore:/ Per me si va tra la perduta gente // Giustizig masse’i mio alto Fattore /! Facemi la divina Potestate: / La somnia sapienzia, el primo Amore : / Dinanzi a me non fur cosa creat.: / Se non eterna, ed io eterna duro : / Lasciate ogni speranza, voi che’ntrate !“, G. COŞBUC : „Prin mine mergi la cuibul întristării : Prin mine mergi la veşnic prins fierbinte, / Prin mine mergi la neamul dat pierzării // Justiţia mişcă pe-al meu părinte ; / Puterea cea divină ne-a durat / Iubirea primă şi suprema minte. // Cind eu n-am fost, nimic n-a fost creat, / Ci veşnic tot şi-n veci voi fi durată : / Să lase-orice speranţă cine-a-ntrat !“, ION A ŢUNDREA (Casa Şcoalelor, 1935) : „Prin mine mergi la veşnica durere, / Prin mine mergi la duhuri condamnate. // Dreptatea a urzit a mea-ncheere; / Fă- cutu-m-au puterile divine, / Amorul prim şi-a-nţelepciunii vrere // Ce-a fost creatnainte-mi veşnic ţine / Şi însumi eu durez în veşnicie, / Lăsaţi orice nădejdi intrind prin mine !“, ETA BOERIU : „Prin mine treci spre locul de durere/ Prin mine treci spre veşnica jelire / Prin mine treci spre gloata care piere, // Dintru dreptate-avut-am făurire / Şi m-a zidit puterea sfintă, steag / Suprema minte, cea dinţii iubire / Eternă străjuiesc acest meleag, / Precum eterne-s cele-nţii create :/ Pierduţi sunteţi, de-mi treceţi peste prag !“. GEORGE BUZNEA : „Prin mine intri-n Urbea îndurerată / Prin mine mergi în va ■ lea tinguirii, / Prin mine treci in lumea-n veci damnată. // Ziditu-m-a Părintele Iubirii / Supremul Cuget şi acea Instanţă / Mai sus decit toţi juzii omenirii / Cum înaintea mea n-a fost substanţă, / Decit în cele veşnice cu mine, / Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă !“ Dacă aş fi editor, mi-aş face un titlu de onoare din a-l publica pe George Buznea. Nicolae MANOLESCU