Luceafărul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 14, nr. 1-26)
1971-05-08 / nr. 19
8 MAI 1971 . ! Copleşit de avalanşa cărţilor de debut, cronicarul literar este pur şi simplu urmărit de strofa-avertisment a lui Eminescu: „Multe flori sunt, dar puţine / Rod în lume o să poarte, / Toate bat la poarta vieţii, / Dar se scutur multe moarte“. Intr-adevăr, o mai ingrată şi mai plină de riscuri situaţie decit aceea de a te pronunţa tranşant într-o chestiune atît de gingaşă nici că se poate imagina ; una din marile dileme ale criticii aplicate, neîndoielnic, aici îşi are originea. A fost o vreme — şi n-a trecut prea mult de atunci, opt-zece ani — în care o seamă de criterii didactic-teoretice mai erau încă în măsură să acopere fie şi pentru moment necesităţile unei argumentări „ştiinţificeşte“ plauzibile, în virtutea căreia să se mai poată afirma răspicat un da sau un nu. Flagrantele incongruenţe din planul expresiei, al sintaxei poetice elementare, asociate cu văditul rudimentarism al gîndirii erau deci suficiente spre a putea respinge de plano încropelile versificate ale cutărui sau cutărui veleitar. Sigur, erorile de judecată, învederate de ceea ce se întîmplă posterior, n-au lipsit și unele dintre ele au fost strigătoare la cer, indiferent că a fost vorba de infirmări în bine sau în rău. Oricum, cronicarul literar mai avea la îndemină paleativul unor circumstanţe atenuante, zicîndu-şi că, din punct de vedere profesional, el a procedat aşa cum se cuvine, sprijinindu-se pe criterii „obiective“, irefutabile. Ce e de făcut însă acum, cînd, pe lîngă imensitatea cantitativă, izbitoare este împrejurarea potrivit căreia nivelul mediu sub raportul tehnicii literare, al expresiei, este el însuşi acceptabil. Constatare unanimă, aproape toată lumea scrie bine, puţini mai coboară sub un anumit barem care să pună sub semnul întrebării atributul „publicabil“. La rîndul lor, liniştitoarele mijloace de lucru de altădată, în ce-l priveşte pe cronicarul literar, îşi vădesc şi ele acum caracterul inoperant. Exceptînd-o pe aceea a tăcerii, singura cale de urmat, capabilă să conducă spre o posibilă depăşire a impasului, nu poate fi, credem, decît aceea a aderării la aşazisa critică a „bunului simţ“. O critică a „bunului simţ“ calificat, totuşi, prin asimilarea posibilităţilor oferite de critica „profesională“. Fixată într-o perspectivă în care, la prima instanţă a aprecierii de valoare, ponderea riscului cade pe reacţia gustului artistic, un asemenea tip de critică se supune de bună voie normelor instabile ale unui impresionism circumscris în bună parte unor scopuri direct „lucrative“. Volumele de debut avînd o valoare excepţională sînt în chip deosebit apte pentru acest tratament critic. Nu mai departe, iată recentul, caz oferit de foarte tînărul Mircea Dinescu, odată cu apariţia primei sale cărţi de poezie : Invocaţie nimănui, Editura „Cartea românească“, 1971. Fiind vorba de debuturi, trebuie spus că de mult timp nu ne-am mai aflat în fericita împrejurare de a ne abandona fără circumspecţie plăcerii pricinuite de o lectură dezinteresată, de acea lectură în stare a-l constrînge pe critic să-şi ignoreze propria condiţie. Am trecut repede peste cîteva accidentale alunecări în facilităţi filozofarde („Trece-un om fără habar / cu lumini la subţiori / prin cometele de var / alăptînd puii de nori. / / Trece-un om ca un sărut / peste noi şi printre noi, / apărut sau dispărut / sub perdele de noroi“, etc. — Trece un om sau în teribilisme de conjunctură („E domnul Ceas în hainele de seară / iubind pe domnul X pe floarea Y, / numai această moarte domnişoară, / surîde iar şi nu pot să mă vindec“ — Inserare). La fel, nu ne-au reţinut prea mult atenţia, mai bine spus, nu ne-au alarmat nici încercările cam greoaie de versificaţie în manieră clasică: „Mai lucrează-n ochi femeia, prindea de foc e vinul / alţi dulgheri în vrednicia trupului găsim mai greu. / Vorba, îngerească pleavă, întregeşte încă plinul / batem cerul, cum se spune, să priceapă Dumnezeu“ etc. (Batem cerul). Aşadar, ne-am eliberat cu multă uşurinţă de scrupulozitatea generată de asemenea inerente excrescenţe şi l-am urmat pe tînărul poet Mircea Dinescu în splendida lui aventură lirică. întreaga substanţă a poeziei acesteia stă sub semnul celei mai tipice obsesii adolescentine: afirmarea conştiinţei de sine a individului la nivelul unei candori crispate, în direcţia racordării biografiei interioare la datele cu valoare iniţiatică ale existenţei. Percepţia şi redimensionarea planului din urmă din unghiul sensibilităţii unui eu poetic pregnant definit în realitatea lui inefabilă conferă o indiscutabilă originalitate poeziei lui Mircea Dinescu. Amestec de exultanţă juvenilă şi de amară luciditate maturizantă, poemele din cartea Invocaţie nimănui se constituie într-un lanţ de tulburătoare elegii ale necesarei şi totuşi atît de dureroasei desprinderi a poetului de sine, de lumea ingenuităţilor sale paradisiace. Aşadar, prima şi, fără îndoială, cea mai puternică disjuncţie lăuntrică, bogată în consecinţă de neuitat, menită a pregăti terenul continuiei înstrăinării de sine a fiinţei umane. „Mă cred aici fiind departe / şi nu ştiu cine-n trup se mută“, se confesează poetul la un moment dat (Trandafir mascat). Pentru ca după aceea să reluăm cunoştinţa cu ideea de aici, zămislită din neliniştitoare stări de veghe. Ea, această idee, primeşte, pe parcursul întregii cărţi, compliniri dintre cele mai vibrante, revelatoare prin autenticitatea emoţiei şi prin adecvata transpunere metaforică : „Şuieră mierea-n ceas ; clădeşti o iarnă / din gesturile simple ce le am / şi sîngele-mi va fi subţire goarnă / şi ochiul, arbore topit în geam. / / Dar ostenesc zăpezile din fluturi / să ardă-n noi copilăresc talaş, / adeverind o muzică-n ţesuturi / cum liniştea e zestrea celor laşi. / / Şi totuşi trupul tău surpat în vară / prăpastie-i a dulcelui declin, / ca un botez pe buze-a doua oară / sau înţelept voi fi, sau arlechin“ (Balanţă cu dragoste). Sau acest foarte frumos cîntec, îmbibat de melancolia iremediabilei însingurări a adolescentului, apărută odată cu revelaţia primelor simptome de maturizare, de ieşire din vîrstele anterioare : „Umblă vîntul cu oasele ierbii în dinţi / peste casele îmbuibate de copilărie / în capcanele ceasului umflat mai cad părinţi / şi doar oglinda vinului îi ştie. / / Visele saltă în rădăcini de abur stătut / pe care nările noastre nu îl mai cheamă, / aici cuvintele obosind ne-au născut / din nou, depărtaţi, plini de teamă. / / Ţineţi steaua pentru mine puţin / cu umeri ştiutori de iarbă amară / deasupra părinţilor sfîrtecaţi de vin / şi-a casei cu cocoşii ucişi înspre seară“ (Ultimul reazem al stelei). Dar atari invocaţii, atari amare îndemnuri la solidaritate precum cele cuprinse în stihurile din urmă, nu înlătură răul devenit suferinţă ontologică, statornicit odată cu păşirea în noile vîrste. „Ochiul corupt de himere“ subminează orice tentativă de împăcare cu sine şi solicitări dintre cele mai istovitoare invadează nemilos cel de-al doilea tărîm al existenţei, acela al visului: „Somnul divulgă tot ce nu ştiu, / cămaşa vorbei mă strînge, / voi fi coconul trandafiriu, fluturul florii din sînge. / Umbra sătulă de paşii mei / se înhăitează cu îngeri, / de-ar ciuguli-o iuţi porumbei — / trupule, tu ai să sîngeri ?“ (Fluture). Că autorul cărţii de poeme Invocaţie nimănui întruneşte atributele unui poet autentic ne-o dovedeşte şi următorul aspect: capacitatea de a evada din sfera tematicei accentuat adolescentine şi de a plonja, cu o dezinvoltură realmente convingătoare, în zone de existensiune lirică avînd un substrat problematic de mare acuitate moral-istorică. Iată această imprecaţie elegiacă, de un „paseism“ romantic motivat, adresată secolului nostru : „Cînd exista doar praf de puşcă / parcă eram mult mai cuminţi, / puterea ne lătra din cuşcă / şi libertatea din părinţi. / / Acum am inventat de toate / şi doar pe noi ne-am cam uitat, / tot ce se poate — nu-i pe roate / ce nu se poate — ne e dat. / / Calul în cosmos merge strună / (mai plînge-n singe cîte-un bici) / aducem pietrele din Lună / dar multe-s de făcut aici. / / Eden cu pîrghii şi cu sfere / prea multă muzică-n metal, / atomul tot ce vede cere / ca un nebun într-un spital. / / Şi dacă mor poeţi pe harpă / împinşi de vid şi de cuvînt, / să inventăm puţină iarbă / sau complicate mori de vînt“ (Metamorfoză XX). Hotărît lucru, Mircea Dinescu e una dintre cele mai distincte apariţii din ultima vreme în cîmpul poeziei noastre contemporane. Nicolae CIOBANU cronica lterara Mircea Dinescu INVOCAŢIE NIMĂNUI tf DORIN SALAJAN Un Mercuţiu, melancolic şi ironic, este Dorin Sălăjan. Poezia sa este puţin teatrală, bîntuită de viscolul unei fanfaronade cam triste. Trufii jucate, un aer damnat, rictusuri bine studiate, dau versurilor lui o notă juvenil-romantică. Pierrot cel viteaz îşi consumă pasiunile de crin precoce în arlechinade reverenţioase : „Cit aş dori necunoscuta mea iubire, Să-ţi curgă un măr prin trupul tău subţire, Nici nenoroc nici şansă nu va arde Pentru că Luna va slei pe Marte Floarea vînatului de nicăieri Voi fi uitat mucegăind in ieri. Se-nghesuie miresele şi estival lor ca să-mi vîndă capul pe-o rochie de bal.“ Un fluture s-a rătăcit printre crinoline de tinere contese şi lamentaţia lui somnoroasă are un timbru muzical, nostalgic şi vaporaş. Zăpezi de dantelă foşnesc într-un viscol de dans foarte vechi. O recuzită cavaleresc-medievală cu lacuri şi turnuri şi lebede trubadureşti, încetineşte zborul fîlfîit şi greu al clipei aţipite : „Sălcii cu plînsul aplecat înseamnă drumul în nedrum, A cîntec ultim şi durut Pe-o lebădă mă descompun." Poezia este pentru Dorin Sălăjan un fel de boală de origine suavă şi necunoscută, ca un vis încet, încărcat de o voluptate întristată, de o melancolie cumva eminesciană, de „floare albastră“ In foşnetul confecţionat nervos al unor versuri se simte domoala otravă a teilor din alt secol şi mireasma lor temperează avînturile prea adolescente ale unei sensibilităţi febrila care îşi inventă răni şi cica trei imaginare: „Aceste răni ce mă pindesc din scoici Şi-acele păsări cu penaj de zgură Petrec a zvon şi a neîmplinire Un crin enorm mi-a înflorit din gură.“ Este crinul lui Pierrot, al acelui Pierrot care priveşte lumea cu maliţie de „poète-grimacer“, cum scria cineva. Cezar BALTAG posta redacţiei LIONEL G. Nu, eseul nu era aşteptat cu înfrigurare la revista Luceafărul. Intîia credinţă în care, scuză-mă, dai chix. A doua ar fi că eseul nu este eseu ci o înşiruire de „greşeli de tipar şi de ordin ştiinţific“ apărute, zici dumneata, în ziarul Munca. Trimite-le onor redacţiei cu pricina. GH. TROTUŞANU. Scrisoarea mi-a plăcut. Pot să spun că mi-a plăcut enorm fiindcă nu era însoţită de proze. I. CUCUCITU. Eşti liber să-ţi „ţeşi speranţe“, îngăduie-mi, însă, şi mie libertatea de a-ţi spune că nu văd cum ai putea s-ajungi să fii tipărit fără să scrii. Te anunţ că n-am primit decît scrisoarea, schiţele s-au rătăcit pe cine ştie unde. DORU FRENŢIU V. O floare pe care s-o pui la butonieră , ai talent. Şi după asta trebuie să-ţi spun că prin valul de parfum şi tinereţe pe care-l degajă lucrările dumitale se strecoară uneori idei şi cuvinte de-o grosolănie absurdă. Renunţă la această manieră cu care încerci să şochezi. E de prost gust. M. C. S. E o scrisoare ceea ce-mi trimiţi sau o lucrare literară ? E ceva din amîndouă, şi într-amîndouă multă linişte, multă singurătate. Continuă să scrii, sinceritatea dumitale e impresionantă, dar ai grijă, uneori divaghezi şi pui prea multă patimă în a urî. MIRCEA BOTA: Iubim pacea, iubim tot ceea ce se realizează în această ţară, avem drepturi şi datorii egale dar nu putem fi cu toţii poeţi. Dumneata, fără să vrei, vulgarizezi nişte idei care ne sînt aproape de inimă. Nu ai talent. CONSTANŢA MIHAIL. Mi au plăcut, din nefericire pe sărite, şi Lied funest şi Romanţă. Versuri izbutite ca „Pe cerul adînc ca o lungă fîntînă“ sau „Poate am fost iubit un mort cu trupul îngheţat / în neagră şi păgînă închisoare / Sau vom muri şi moartea o clipă rară ne-a lăsat / Să bem o grea cumenicare“ se împletesc cu altele plate şi cenuşii. MIRCEA EMIR. Te-a părăsit Ancuţa plecînd cu un italian şi de-atunci o ţii numa-n şpriţuri, vers şi tristeţe. Dacă brunetul era din Napoli te poţi considera răzbunat, Vezuviul erupe iar. Ca să te consolez îţi reproduc două strofe : „Te-am văzut în seara blîndă / Te-am văzut cu altcineva /... Vei regreta odată, Anca vei regreta nespus de mult / Da' atunci nici maică-ta / Nu va pute face prea mult“. OLIMPIA STRAT. Vrem să publicăm „Amiază cu pofte de soldat“. Sub ce nume doreşti să apară. Fănuş NEAGU Savantpremieră editoriala VIRGIL TEODORESCU Poemul intilnirilor Editura „Eminescu“ ALEXANDRU DURU Domnul din Vladimiri Povestiri istorice. Editura „Ion Creangă". CONSTANTIN GEORGESCU Dincolo de aproape Roman. Editura „Albatros" avantpremiera editorială MIRON RADU PARASCHIVESCU Poeme Editura „Eminescu“ CRISTIAN SARDU Pasărea tri stea Versuri. Editura „Minerva" \ J MIRCEA CIOBANU Etica După două volume de versuri Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, Patimile) și două romane (Cartea fiilor, Martorii), M. Ciobanu își continuă activitatea literară diversă, dar unitară prin ton, publicînd sub titlul de Etica (ed. Albatros) treizeci de litanii închinate lui Uranus. Poemele formează de fapt un lung monolog al poetului care nu poate opune trecerii timpului decit urma iluzorie a paşilor săi pe nisip. In modul acesta, noţiunea de etică işi pierde accepţia curentă de stmă a principiilor care guvernează relaţiile intr-o comunitate umană şi se transformă intr-o definire a raportului dintre artist şi univers. Numeroasele unghiuri din care este abordată aceeaşi obsedantă problemă aglomerează spaţiul atit de redus al viziunii globale şi il încarcă de tensiune. In plus, ritmul iambic, de sonet, păstrat cu o consecvenţă exasperantă, sfirşeşte prin a deplasa interesul de la dialectica meditaţiilor la atmosfera de prins etern. Astfel, volumul se susţine ca un mare poem, prin impresia de ansamblu. Luate insă in parte, piesele componente nu au consistenţă. Imagini fără ecou se perindă adesea intr-o înlănţuire epică a ideilor, povestind o filozofie a vieţii. Cite o oază de poezie întrerupe monotona dezbatere. Iată, de exemplu, această stranie populare cu fantome a locuinţei poetului : ,,De apă mi s-ating şi umblă-n plinea I părinţilor mei duşi, întind o masă / şi lemnul crapă-n scaune : sunt grei, / spătarele se-ndoaie, le e foame ! şi cel mai drept închină pentru mine / iar corul ride şi dă preţ — cui semăn ?“ — Cui semăn încă dacă-mi intră-n casă ? Lipsite de rezistenţă, poemele lui M. Ciobanu trebuie citite rapid, pe deasupra, pentru a nu se sfărima intre degete. DAMIAN URECHE Prinţul marelui puţin D. Ureche vrea să facă o literatură a sincerităţii. Dar sinceritatea nu este un atribut al artei in sine, ci al raportului dintre artă şi realitate. De aceea, a persevera in această direcţie înseamnă a trăda estetica in favoarea curiozităţii profane. Totuşi, un anumit farmec nu se poate contesta prozei lirice din Prinţul marelui puţin (ed. Eminescu 1971). El se datoreşte insă tocmai acelor momente de falsificare a confesiunii, cind imaginaţia pluteşte în gol deasupra realităţii interioare şi se abandonează propriilor tentaţii. Părăsit de iubită, autorul acestui jurnal epistolar işi imaginează următoarea scenă : „O veveriţă încolţită de urmăritori se aruncă din virful unui pom, şi dacă vede că nu mai are nici o şansă, se face moartă citeva secunde, apoi işi săgetează o cărare neaşteptată, derutînd, lăsindu-te cu miinile goale, şi cu acea imagine fugară şi părelnică a blănii ei incendiate...“. Iată cum febrilitatea erotică s-a purificat de orice realitate cotidiană, transformindu-se intr-o realitate a iubirii in sine. In asemenea momente D. Ureche minte biografic pentru a fi sincer estetic. Pe această latură, a micilor fapte care dezvoltă semnificaţii poetice, autorul se manifestă promiţător. Din păcate, in volumul recent apărut se găsesc nenumărate alte pagini aparţinind unui gen care ar putea fi numit reportaj psihologic. Nici melodia tărăgănată a frazelor şi nici teribilismul adolescentin nu le salvează din limitele genului. ION TRANDAFIR Sanctuar Apariţia volumului Sanctuar (ed. Eminescu) îl lasă pe I. Trandafir in acelaşi anonimat de pină acum. Încercarea de a acredita citeva simboluri se bazează pe insistenţă şi nu pe activarea cuvintului in context. Specialistul in materie le poate identifica prin constatarea frecvenţei. El ajunge să înţeleagă faptul că pentru I. Trandafir verdele e vitalitate, existenţă primară, iar albul—moarte, joc secund, că umbra semnifică înstrăinarea de sine, că taurul şi cucul sunt semnele tumultului interior, că ochiul e cunoaştere etc. Tot atît de evidentă e şi plasarea poemelor intr-un spaţiu al folclorului dacic, realizată confuz prin exaltarea unor mituri latine sau prin simpla exploatare a cunoştinţelor filozofice (Aizis, Deceneu, Vezina, Kistai, polistai, getusa, zesarmi, Arzos, Zilai, dava etc). Foarte rar poemele se sustrag crispării cu care I. Trandafir încearcă să simuleze un ton degajat („Vai ! timpul este o pajişte prea mică“ Cînd ţi se face ziuă sau „Işi scutură toţi zimbrii / tăcerile din coarne“ — Scutul iertat). Cel mai adesea însă rafinamentul de a scrie rudimentar e artificial şi neinspirat, siciind interminabil sensibilitatea cititorului („Na ! la plug ! / la plug! la plug / trei strigări dinţii / la cuc : I sar in spate, / jumătate I şi-ai păcatele curate“. — Trei strigări). Alex. ŞTEFANESCU FLORIN MANOLESCU Poezia criticilor Majoritatea opiniilor emise pină acum in legătură cu această primă carte a lui Florin Manolescu au fost contradictorii, dar nu s-a observat în fapt prin ce anume a stirnit ea, totuşi interesul. Poezia criticilor (Ed. Eminescu) nu este nici doar o simplă antologie, dar nici un studiu de sine independent care, organizat ca un eseu liminar, ar depăşi rosturile unei prefeţe. Pe de altă parte, studiul ar putea renunţa la antologia de texte, pentru că autorul exemplifică mereu, copios, mai mult decit suficient pentru a-şi servi cadrele teoretice Credem că, mai mult decit aceste observaţii, care au fost făcute şi care sunt de natura evidenţei, ar trebui văzut la Florin Manolescu un gest editorial insolit. Antologii bizare au mai existat și la noi, iar aiurea ele sunt frecvente (intr-un număr mai vechi din Figaro Litteraire era recenzată cu toată seriozitatea o antologie de poezie gurmando-culinară). Dar după o anumită perioadă in care am avut nevoie mai mult de antologii pedagogice, ilustrative pentru curente estetice cu care se vehiculează şi care confereau implicit o structură unitară acelor antologii, a scoate acum o antologie de poezie a criticilor înseamnă in primul rînd a-i recunoaşte o anumită precaritate. Nu numai din absenţa funcţionalităţii ei, ci şi din lipsa unui concept teoretic care in alte cazuri este ax central ce poate să susţină pe aceeaşi construcţie exemple dintre cele mai extreme. Înainte de a ajunge la alte concluzii, să vedem, aşadar, în această antologie, o gamă cit mai descentralizat de exemple curioase, hilare, ocazionale in ultimă instanţă. Toate vor trăda in Florin Manolescu ceea ce se numeşte un homme de lettre amator (pentru acest moment) de asemenea poezie. Ea exista, dar nu o citisem niciodată într-un context special, intr-o asemenea antologie, incit constatăm pină la urmă că exemplele sunt mai numeroase decit credeam, şi că se poate alcătui chiar şi numai din puţine exemple de acest fel o antologie. Nu avem garantată pentru ea o unitate teoretică, dar scontăm pe un interes sigur. Să nu facem totuşi comparaţia cu un colecţionar de incunabule. Dacă Florin Manolescu ar fi dorit să releve numai strania nepotrivire dintre spiritul critic al acestor autori şi producţiile lor prozodice, nu ar fi fost tentat să accentueze de mai multe ori termenii aceleiaşi concluzii, şi nici nu ar fi deplasat discuţia spre opinii metodologice, referitoare in special la critica creativă. Găsim în studiul autorului destul de dese amendamente, care toate au valoarea aceleiaşi concluzii : „Criticii care fac poezie sunt epigoni ai poeţilor, epigoni ai curentelor pe care, ca nimeni alţii, le înţeleg, epigoni ai ideii de poezie“. Dar, pină la asemenea concluzii, ni se sugerează o altă remarcă, de o importanţă aparte. Anume că, la noi, spre deosebire de alte literaturi, criticii au făcut poezie fie întimplător, fie — cum este cazul exemplar al lui Călinescu — pentru a-şi satisface vanitatea de scriitori totali. Pe T. S. Eliot îl considerăm la fel de important şi ca eseist, şi ca poet — şi asemeni lui mai există mulţi —, dar nu observăm nici o clipă existenţa unei dichotomii intre critică şi poezie. La noi, criticii, încercaţi mereu de nostalgia creaţiei, au reuşit în roman, dar niciodată în poezie, incit sintagma poezie a criticilor devine hilară, pentru că nu a existat incă această poezie. Poeţii români au mai reuşit să fie filosofi sau prozatori. Îndrăznim să spunem că aceste concluzii erau previzibile, şi că autorul a scontat pe un anumit hilar. Greşeala intervine acolo unde Florin Manolescu inculcă prea multă pedanterie studiului său, fiind tentat să dea in acelaşi timp şi o bibliografie de periodice intruvabile, să înceapă seria cu obscurul Radu Ionescu, sau să devieze teoretic spre ,,drama criticii literare“. Din dorinţă de a evita diverse reacţii pe care le-ar fi provocat selecţia sa, autorul precizează in prefaţă că a avut in vedere doar „autori pentru care critica reprezintă un mod de existenţă“. Destul de vag, dar suficient pentru scopuri limitative. Totuşi nu se poate să nu observăm că incepind cu critici contemporani, de la Călinescu de fapt, tinde să dispară şi la noi dichotomia de care aminteam. Or, aici şi analizele lui Florin Manolescu sunt mai bogate, ca dovadă că ultimii critici poeţi încearcă să aducă mai mult decit nişte paleative. Poate că Florin Manolescu ar fi fost chemat să precizeze şi nefirescul unui divorţ tranşant intre critic şi poet, sau invers, situaţie care, repetăm, deocamdată ne caracterizează ! Dinu FLĂMÂND compendiu 4L Cosmos Versuri. Editura „Eminescu" avant premiera editorială VICTOR EfTiniU ion pas \_________________ scrieri (voi. 34) Editura „Minerva"