Luceafărul, iulie-decembrie 1973 (Anul 16, nr. 27-52)

1973-09-15 / nr. 37

B-7—W 15 septembrie 1973 10 pagini 1 leuLuceafărul POEŢI DIN ECUADOR ŞI PERU • POEZIE • ESEU • ARTE Sâptâmînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! ~ \ st omatie! Sensul Omul se diferenţiază de celelalte fiinţe prin creşterea calitativă a independenţei lui faţă de mediu, prin posibilitatea de a-şi alege felul de viaţă, prin libertatea de a schimba lumea potrivit năzuinţelor sale. Munca şi limbajul permit omului să depăşească adaptarea la natură şi să înceapă construirea culturii, să treacă din domeniul necesităţii in acela al libertăţii, să adauge lumii materiale o lume spirituală. Munca nu este o pedeapsă divină necesară mântuirii, ci un uriaş efort necesar eliberării. Cum a fost munca în trecut ne-o spune şi etimologia cuvintului care o desemnează. In româneşte, „a munci“ provine din „monica“, cuvînt care in slava veche, însemna „chin“, iar, în franceză, „travail" vine din latinescul „trepalium“, care însemna „instrument de tortură“. Astăzi, perfecţionarea mijloacelor de producţie permite trecerea unei părţi din ce in ce mai mari a efortului manual pe seama maşinilor, oamenilor răminîndu-le sarcina de a conduce procesul tehnologic. Dar chiar şi aşa, fiind organizată în vederea îndeplinirii unui scop care se află in afara ei, munca este inevitabil constrîngătoare şi standardizantă. Spre deosebire de muncă, „loisirul" este o activitate liberă şi personală, al cărei scop este plăcerea pe care o stirneşte însăşi desfăşurarea ei. Prin „loisir“ se înţelege ansamblul activităţilor pe care le desfăşoară omul după terminarea sarcinilor de muncă şi îndeplinirea obligaţiilor obşteşti, familiale sau personale. „Loisir“ înseamnă, aşadar, nu numai „timp liber“, ci şi „activitatea“ care se desfăşoară în acest răstimp, nu se reduce la cadrul temporal, ci cuprinde şi modul în care acesta este trăit. Este şi „răgaz“ şi „plăcere“. Termenul este francez, dar vine din latinescul „licere“, care înseamnă „a îngădui". Cu alte vorbe, este timpul în care fiecăruia ii este îngăduit să facă numai ceea ce-i place... Tot de la licere vine şi cuvîntul licenţă, adică îngăduinţa de a exercita o anumită profesie. Este pentru prima oară în istoria omenirii cînd „loisirul“ a devenit o problemă a întregii societăţi. In trecut, de „loisir" se bucurau nu acei ce munceau, ci acei ce trăiau din munca celorlalţi. Deosebit de semnificativ este faptul că în greaca veche „loisirul“ se chema „scholé“, iar munca, dimpotrivă, „aschole". Aristocraţii defineau munca în opoziţie cu „loisirul" şi nu, ca noi, „loisirul“ în opoziţie cu munca. In latină regăsim aceeaşi situaţie : „dium" înseamnă „loisir“ şi „negotium“ înseamnă treabă. Şi întrun caz şi în celălalt, cuvîntul care denumeşte munca se obţine prin negarea cuvintului care denumeşte „loisirul“, folosindu-se, în primul caz, un „alia privativus", iar în al doilea, particula „ne“, plus un „g“ eufonic. Pentru noi, „loisirul“ este rezultatul muncii. Munca tuturor trebuie să ducă la loisirul fiecăruia. Munca este mijlocul, scopul este „loisirul“. Omul s-a format în şi prin muncă, dar idealul omului nu e munca, ci „loisirul“. Istoria omului este istoria emancipării de sub dominaţia necesităţii şi a dobindirii unei libertăţi crescinde de creaţie. „Loisirul“ nu este nici lene, nici trîndăvie, nici pierdere de vreme ; este activitatea prin care fiecare om îşi desăvârşeşte personalitatea. Oamenii nu sunt exemplare identice ale unei specii, ci personalităţi distincte ale unei colectivităţi. Principalele activităţi ale „loisirului“ ar putea fi : citirea unei cărţi, urmărirea unui spectacol de teatru, vizionarea unui film, privirea unor emisiuni de televiziune, ascultarea unui concert, vizitarea unei expoziţii de pictură sau de sculptură, audierea unei conferinţe, participarea la dezbateri, asistarea la diverse competiţii sportive etc... Dar în şi mai mare măsură „loisirul" înseamnă să faci tu insuţi ceva nou. Prin „loisir“ oamenii devin din ce in ce mai mult ei înşişi, sporindu-şi, astfel, capacitatea creatoare şi ajungînd, la un moment dat, să aducă o contribuţie proprie la dezvoltarea culturii. Munca este încă legată de necesitate, în vreme ce „loisirul“ aparţine deja libertăţii, însă numai printr-o matacă din ce în ce mai intensă şi mai calificată se poate construi o societate a „loisirului“. Fără muncă nu poate exista „loisir“, dar „loisirul“ este menit să-i permită omului o activitate pe care munca nu i-o îngăduie: o activitate conformă cu diversitatea şi variabilitatea dorinţelor sale. Făurim o societate în care raportul dintre muncă şi „loisir“ se va înclina din ce în ce mai mult de partea loisirului. O serie de munci, odinioară vitale, vor deveni „loisiruri“ : pescuitul, vînătoarea, grădinăritul. Perfecţionarea orientării profesionale va apropria însăşi munca de „loisir“. Cine exercită o meserie conformă cu aptitudinile sale are o satisfacţie asemănătoare cu aceea pe care o dă, îndeobşte, „loisirul“. Cînd activitatea pe care o desfăşori îţi procură o plăcere mai mare decit orice „loisir“, atunci munca ta este deja „loisir“. Nu orice activitate este muncă. Muncă este numai activitatea pe care o depui pentru a supravieţui. Există însă şi primejdia, în societatea contemporană, ca „loisirul“ posibil să nu devină „loisir“ real din pricina nepregătirii oamenilor şi a muncii tendinţei mijloacelor de masă ale culturii de a le superficializa şi standardiza viaţa interioară. Noile mijloace de producţie şi de comunicare sporesc răgazul, dar, in acelaşi timp pot împiedica transformarea lui in „loisir“. Omul contemporan primeşte din ce in ce mai pasiv informaţiile pe care i le furnizează societatea. Autodidactul, pasionat de problemele epocii sale şi dornic să le soluţioneze, este mereu mai rar întilnit. Evident, cultura de masă nu are numai aspecte negative. Nu se poate ajunge la o cultură diferențiată pentru fiecare fără să se treacă prin cultura uniformizantă a tuturor. Numai că nu trebuie să se piardă din vedere scopul suprem al culturii : dezvoltarea deplină a personalităţii umane. Noile mijloace de comunicare trebuie mereu echilibrate cu cele vechi : lectura, dialogul, dezbaterea. Cartea este superioară unui meci de fotbal deoarece contribuie în mai mare măsură la dezvoltarea unei personalităţi. Trebuie contracarată imaginea cu scrisul, informaţia cu conştiinţa şi asistarea cu participarea. Mulţi se plîng de tendinţa culturii de masă de a turna în acelaşi tipar, pentru a atinge un public cit mai larg, cele mai diverse surse culturale. Socialismul militează însă, pentru o cultură din ce în ce mai diferenţiată. Cultura de masă este un sistem semiotic al cărui înţeles rămîne în apropierea sensibilului, pentru ca toată lumea să poată parcurge această distanţă. Intre cultura de masă şi înalta cultură nu există însă o prăpastie de netrecut. O educaţie competentă şi continuă ajută unui număr din ce în ce mai mare de oameni să treacă de la una la alta. Creşterea puterii de înţelegere permite oricui să se ridice de la o cultură standardizată la una diferenţiată, de la un şlagăr la o simfonie şi de la filmul de aventuri la filmul de idei. Socialismul, ridicînd masa la nivelul superior al unei colectivităţi formate din personalităţi din ce in ce mai distincte, creează o cultură mereu mai înaltă şi mai diferenţiată. In cultura socialistă, influenţa noilor mijloace de comunicare este echilibrată prin cultivarea mijloacelor tradiţionale : lectura echilibrează vizionarea, discuţia echilibrează informaţia, participarea echilibrează contemplarea. Cultura socialistă este o cultură a întregii societăţi, dar nu se reduce la cultura de masă. Gusturile oamenilor evoluează şi se diferenţiază. A gusta un produs al culturii înseamnă a savura cimpul spiritual, din ce în ce mai amplu, care se formează între ceea ce se percepe şi ceea ce nu se poate decit pricepe (a savura derivă din lat. sapio-sapere care cuprinde şi pe sapiens). însemnătatea unei opere de cultură nu este epuizată de ceea ce prezintă şi nici de ceea ce reprezintă, ci de unitatea originală dintre idee şi expresie. Deoarece o operă de artă nu se mărgineşte să „descrie" realitatea, ci „transcrie" şi atitudinea artistului faţă de ea, a o gusta înseamnă a cuprinde cu sufletul şi mintea distanţa care desparte şi totodată leagă înfăţişarea de înţelesul ei. Gustul este cu atît mai evoluat cu cit este mai mare cimpul cultural pe care-l poate savura. Este deci posibilă o ierarhie a gusturilor , dar orice om se poate ridica, prin educaţie, de la un gust inferior la unul superior, de la plăcerea de a vedea un vodevil la aceea de a vedea o piesă de Shakespeare. Casele de cultură pot să trezească creativitatea care doarme în fiecare şi să sporească, astfel, diversitatea societăţii. La începutul istoriei, oamenii nu prea ştiau cum să-şi cultive mediul exterior ; astăzi, în preajma intrării lor într-o nouă eră, ei nu prea ştiu cum să-şi cultive viaţa interioară. Greutăţile materiale din domeniul producției sunt înlocuite astăzi de greutăţi spirituale în domeniul consumaţiei. Prin adîncimea, durabilitatea şi varietatea lor, satisfacţiile spirituale sunt superioare celor materiale. Invăţămîntului îi incumbă misiunea să formeze nu numai producători şi tehnicieni, ci şi personalităţi deplin dezvoltate, in stare să se bucure de un „loisir“ mereu mai bogat. învăţarea unei meserii se cuvine completată cu învăţarea unui nou stil de viaţă. Construim o societate în care lupta pentru a supravieţui va fi înlocuită treptat cu lupta pentru a vieţui cit mai omeneşte. în loc să se simtă vinovat că se bucură prea mult, omul de mîine se va simţi vinovat că nu se bucură destul. Intr-o societate în care oamenii muncesc încă din greu şi se luptă pentru subsistenţă, nivelul de viaţă este determinat de avuţie ; în societatea în care va predomina „loisirul“, nivelul de viaţă va fi decis de educaţie. Principala bogăţie a societăţii viitoare nu va mai fi venitul naţional, ci „loisirul“ personal. Fină acum felul de muncă a influenţat felul de „loisir“ ; în viitor, „loisirul“ va influenţa munca. Nu „loisirul“ va fi din ce în ce mai automatizat, ci munca va fi din ce în ce mai creatoare. Ridicînd masa la nivelul unei colectivităţi formate din personalităţi din ce în ce mai distincte, socialismul realizează astfel cea mai mare revoluţie culturală din istorie, pregăteşte transformarea muncii în „loisir“. Henri Wald George Enescu şi scriitorii „Vioara se ridicase la notele supreme unde stăruia ca pentru o aşteptare, o aşteptare care se prelungea în exaltare... La început, pianul singuratec se plînse ca o pasăre părăsită de tovarășa ei; vioara o auzi, ii răspunse ca dintr-un copac învecinat. Era ca la începutul lumii, ca și cum n-ar fi fost decit ele pe pămînt... Să fie o pasăre, să fie sufletul nedesăvîrşit încă al micii fraze muzicale, să fie o ziuă nevăzută care se tinguie şi al cărei prins pianul îl repetă cu iubire? Ţipetele ei erau atit de neaşteptate, că vioristul era silit să le culeagă printr-o repezire a arcuşului. Minunată pasăre! Vioristul părea că vine s-o vrăjească, s-o îmbie, s-o prindă. Pasărea intrase in sufletul lui, mica frază muzicală chemată zbuciuma ca din altă lume făptura cu adevărat posedată a vioristului“. Cine este vioristul surprins magistral în această pagină antologică din In căutarea timpului pierdut? întrebarea a frămîntat vreme îndelungată pe comentatorii acestei capodopere a literaturii moderne, pînă cînd autorul cărţii a fost nevoit să intervină şi să precizeze într-o scrisoare: „în seara aceea, cînd pianul şi vioara se tinguiau ca două păsări care-şi răspund, am cugetat la Sonata lui Franck, mai cu seamă eintată de Enescu...“. Așadar, Marcel Proust îl evoca in personajul Vinteuil pe George Enescu, omul despre care Alfred Cortot spunea că are „nu talent, ci geniu“. Comentînd împrejurarea că marele nostru compozitor și interpret l-a impresionat „mai cu seamă“ pe Marcel Proust într-o operă de răsunet mondial, Felix Aderca își exprima, în anul 1931, nedumerirea că George Enescu nu şi-a găsit evocatorul între creatorii de la noi, scriind: „Cum de nu l-a auzit încă pe Enescu nici un scriitor din România?“ Este adevărat că Enescu nu devenise opină în acel an, cînd maestrul sărbătorea o jumătate de secol — erou literar. Cu toate acestea scriitorii noştri evocaseră in pagini impresionante virtuozitatea şi sensul profund umanist al activităţii lui. Ei au urmărit cu emoţie apariţia şi evoluţia „fenomenului Enescu“ cel căruia Eduard Caudella ii prezisese, încă de la vîrsta de cinci ani, un „frumos viitor“. Ziarul Constituţionalul inserează pentru prima dată, in anul 1889, o „cronică muzicală“ dedicată lui Enescu. La virsta de 8 ani este numit „tînărul“ şi despre interpretarea sa se scrie : „mânuieşte vioara cu o dibăcie admirabilă“. Elogiul este prilejuit de prima sa apariţie in public, la un concert de binefacere dat la Slănic-Moldova. Peste un an, cu ocazia debutului la Viena — unde îşi făcea studiile —, ziarele îl socotesc „un Mozart român“, prezicînd o carieră strălucită elevului care abia împlinea 9 ani: „dacă va urma să se dezvolte mai departe, în mod egal, din punct de vedere al inteligenţei muzicale, se va cita, peste puţină vreme, numele tinărului român, printre cele mai strălucite nume artistice care au fost vreodată“. Au urmat nenumărate aprecieri şi îndemnuri călduroase dintre care reţin atenţia cîteva semnate de personalităţi de renume. „Nu avea decit 12 ani şi orchestra partiţiuni ca un bătrîn muzicant“ spunea compozitorul Jules Massenet. „Enescu creează muzica întocmai cum înfloreşte mărul“ preciza Saint-Saens. Cel dinţii scriitor român care vorbeşte despre tinărul Enescu este George Coşbuc. La rubrica „Fel de fel“ din revista Vatra (nr. 5, din 1894) cititorii sunt informaţi că „un copil de vreo 13 ani, născut în judeţul Dorohoi“ a uimit pe artiştii din Viena prin extraordinarul său talent muzical. Gazetele vieneze spun că acest copil are un talent tehnic cum rar s-a pomenit şi cunoaşte toate misterele virtuozităţii moderne“. Nota pregătea, în chip evident, primul concert al lui Enescu de la Ateneu care a avut loc la 8/20 martie 1894. In numărul următor din Vatra, Coşbuc se referă la succesele obţinute de tînărul interpret : „Toată lumea a rămas uimită de talentele muzicale ale acestui copil : cintă pe vioară ca urn adevărat maestru. Dacă va trăi, va deveni cel mai bun cintăreţ pe vioară in Europa“. La 1896, istoricul şi literatul A. D. Xenopol vedea la Enescu „însuşirea superioară“, „neîntrecutul său talent de muzician“. Peste doi ani, Iosif Vulcan — care avusese fericirea să lanseze, cu mai bine de treizeci de ani în urmă, un alt geniu izbucnit din acelaşi ţinut al Botoşanilor, pe M. Eminescu — avea să scrie în aceeaşi revistă Familia unde debutase creatorul Luceafărului: „George Enescu nu este un artist care vrea să facă efecte cu mijloace exterioare, nu poartă nici măcar păr lung, cu arcul in mină nu face mişcări afectate, nu caută să-şi cîştige prin toată atitudinea sa aplauze, ci cintă natural, din inimă“. Duiliu Zamfirescu observă că tînărul compozitor a produs „o adevărată revoluţie in cercurile noastre muzicale“, iar un remarcabil om de artă ca Grigore Ventura este cel dinţii care doreşte ca Enescu să devină nu atît un virtuoz al viorii sau pianului, fiindcă „zborul lui îmi pare că tinde spre regiuni mai înalte, el e menit a fi nu numai un interpretator de frunte dar şi un creator... El este, după mine, un ales al muzicii şi va face onoare neamului nostru ca compozitor“. Este cunoscută pasiunea pentru muzică a lui Caragiale, în stare să plece cu primul tren la Viena pentru a audia un celebru concert. El a Înţeles că Enescu şi Stephănescu sunt „mari talente“, a promis într-o Cronică din 1899 că va reveni asupra autorului Poemei Române, dar nu avem cunoştinţă de o altă referire la Enescu. Este suficient însă şi faptul că I. L. Caragiale a trecut personalitatea enesciană între marile talente produse pe plan european. Aceeaşi apreciere se poate întîlni şi la Al. Vlahuţă care descria astfel un concert al lui Enescu: „face ce vrea cu vioara, şoptind, suspinînd, plîngînd, rîzînd“. Toate aceste referiri la George Enescu datează din perioada sa de tinereţe, pînă la 18—20 de ani. Numele cele mai mari ale literaturii româneşti din epocă: I. L. Caragiale, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Al. Vlahuţă, A. D. Xenopol, au contribuit la înţelegerea şi recunoaşterea turmurie a lui Enescu. Lui George Călinescu îi revine meritul de a fi dat tonul unei noi perioade în literatura închinată lui Enescu. In La un portret al lui George Enescu, George Călinescu ne dă de fapt portretul compozitorului şi virtuozului, văzut ca un eventual erou de roman. Este, poate, cea mai pregnantă caracterizare a marelui muzician: „Chipul fizic al lui George Enescu este însăşi definiţia muzicii care este proporţie. Fiinţa sa este de o venistate desăvârşită, care s-a clarificat mereu în cursul vieţii ca sunetul unei violine. Frumuseţea sa n-are nimic fiziologic, de natură să atragă tulburări afective in sufletul ascultătoarei. E o frumuseţe rece, numerică, orfică, de esenţă metafizică, incit pare o criptogramă a muzicii sale însăşi. Nu altfel mi-am închipuit pe Orfeu narcotizînd pădurile, sau pe Amfitrion, care dădea Teba in sunetul lirei“. In acelaşi număr al revistei Adevărul literar şi artistic, mai mulţi scriitori reprezentativi ai epocii aduc omagii geniului de la Liveni, cu prilejul celor 50 de ani de viaţă. Tudor Arghezi îşi trimite patosul recunoştinţei prin „toate literele mari şi minuscule, ale tiparului, dreptele, cursivele, aldinele, monumentalele şi groteştile din toate alfabetele, goticele, romanele, chirilicele, arabele, ebraicile, ca un drum de furnici între Bărăgan şi eternitate“. Acestora li se alătură Felix Aderca, Al. Philippide, Cărin Petrescu, Liviu Rebreanu. Autorul lui Ion observa pe bună dreptate că „George Enescu reprezintă in faţa lumii sufletul românesc în tot ce are el mai curat şi mai înălţător. Sute de mii de oameni de pe suprafaţa pămîntului, care iubesc pe Enescu, nu se poate să nu cuprindă in aceeaşi iubire şi poporul şi ţara care a dăruit lumii pe Enescu“. In faţa maestrului se apleacă in semn de preţuire şi recunoaştere forul academic care îl primeşte în 1932 între membrii activi. In acest fel, de fapt, aşa cum scria Camil Petrescu, „ţara întreagă ratifică minunata alegere“. Propunerea este alcătuită de un scriitor, I. Al. Brătescu-Voineşti şi semnată de acesta şi de Mihail Sadoveanu. Cu modestia care l-a caracterizat întreaga viaţă, Enescu va recunoaşte, la primirea în Academie, că este un umil slujitor al muzicii şi, ca şi M. Sadoveanu cu zece ani mai înainte, va socoti că omagiul deplin i se cuvine poporului, cel a cărui muzică avea s-o continue: „Muzica este un grai în care se oglindesc, fără posibilitate de prefăcătorie, însuşirile psihice ale omului, ale popoarelor. Prin ea, sufletul blajin şi visător al românului a devenit cunoscut lumii, făcind pe străini să exclameze : «Un popor care cintă doina atît de dulce trebuie să fie nobil şi bun la inimă»“. Unui român, lui George Enescu i-a fost dat să trezească din amorţire muzica de operă, să o introducă prin Oedip în circuitul modern şi, prin aceasta, să asigure continuitate genului in acest secol. Această regenerare trebuie pusă in acord deplin cu izvoarele muzicii populare româneşti, nu prin preluarea motivelor, ci prin înţelegerea creatoare a intensităţii artistice, a adincirii sentimentelor, fapt imediat remarcat de conjudeţeanul său, Nicolae Iorga, după audiţia la radio a operei Oedip. Despre Enescu şi despre munca sa au scris in anii următori Hortensia Papadat-Bengescu, Ştefana Velisar-Teodoreanu, Ion Marin Sadoveanu, Horia Furtună, Păstorel Teodoreanu, I. Simionescu. Cel dinţii scriitor care avea să continuie această publicistică de mare ţinută Închinată lui Enescu, după 23 August 1944, a fost Gala Galaction, pentru care apariţia lui Enescu era similară cu a lui Făt-Frumos iar după el, Tudor Arghezi, Ion Biberi şi alţii. Moartea marelui artist survenită la Paris în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 avea să îndolieze lumea artistică de pretutindeni şi în primul rînd din patrie. Enescu se stinsese departe de ţară, fără să poată da curs rugăminţii exprimate de Dr. Petru Groza in numele unei întregi naţiuni: „te aşteaptă poporul pe care l-ai slujit cu atîta devotament o viaţă întreagă... El nădăjduieşte să te aibă în mijlocul lui, împrumutind din sufletul lui lumina cu care numai el poate însenina anii de amurg ai vieţii fiilor lui mari“. „Este şi dorinţa mea cea mai statornică de a mă întoarce în ţară“ venise răspunsul, dar ţintuit de boală, Enescu nu a putut veni. Prima înstrunare a lăutei pe mormintul celui plecat, a fost a lui Tudor Arghezi: „De abia alunecase arcuşul lui pe cîteva coarde, că şi făgăduia mult. Arcuşul şi avîntul compozitorului s-au ţinut de cuvînt peste aşteptările pregătite să-l aclame. Enescu avea să adauge calităţii dispreţuite de valah o strălucire nouă. După citeva nimicuri recent repetate — deajuns să cităm pe Eminescu — capul cu căciula de oaie, al ţăranului nostru, se obişnuia să nu-i prea strîngă aureolele la tîmple“. „Maestrul cintecului“ dezleagă mărturii şi amintiri din sufletul lui Mihai Beniuc, Eusebiu Camilar, Mihai Ralea, Traian Săvuiescu, Tudor Vianu, George Călinescu, Geo Bogza, Ion Pas, Eugeniu Speranţia, Eugen Jebeleanu, Nicolae Tăutu. Poetul Vasile Nicolescu i-a dedicat, cîţiva ani mai tirziu Suita lirică George Enescu. De la Coşbuc, Caragiale, Vlahuţă şi Xenopol, pînă la Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Camil Petrescu, Vianu şi Călinescu, aproape toţi scriitorii noştri de prestigiu, începînd din ultimul deceniu al veacului trecut și pînă astăzi i-au durat lui George Enescu o adevărată efigie literară. Victor Crăciun Autograf dat de George Enescu pe un program de sală cu prilejul concertului din 28 martie 1946 de la Ateneul Român. Floare-albastră Floare-albastră, floare-albastră... Foaie verde, foaie verde... Unde sfirşeşte cuvîntul, unde începe muzica? Intr-o vreme, visam trecerea blindă sau violentă a artelor, una într-alta, sau cuplurile exemplare, sau Opera Totală, ah, veşnicul nostru dor de sinteze ! Treptat, chiar dacă-şi păstrau nimbul dorului, disciplinele artelor mi s-au impus, cu specificitatea lor superbă şi dureroasă şi neconfundabilă. Apoi am visat artistul total („măcar” in cadrul unei singure arte, cum a fost Enescu, egal de mare ca violonist, compozitor, pianist, dirijor) şi din nou am constatat raritatea fenomenului, ca şi cină, odată constituit, axul unei personalităţi şi-ar refuza ramificaţiile, de teama descentrării sau a prăbuşirii. De peste doi ani, am luat asupra mea acest risc. De peste doi ani, am lepădat veşmintele poeziei şi am îmbrăcat cămaşa de forţă — o cămaşă care asigură forţa — a rigorilor compoziţiei muzicale. Masa mea de lucru şi-a schimbat înfăţişarea : e plină de hîrtii cu portative, cinci creioane foarte bine ascuţite şi o gumă îmi stau la îndemînă. Compun un triptic pentru pian (Fugato, Rubato, Ostinato) şi abia aştept să încep trei cortegii pentru orchestră. După o întrerupere de 17 ani (explicabilă, inexplicabilă), încerc să regăsesc starea de graţie cu care compuneam atunci, susţinuţi acum de contraforturile meseriei. Floare-albastră, floare-albastră... N-am mai intonat de mult poezie, dar nici nu am plecat cu totul din cuvînt. Scriu in continuare la „Atît de grozavă și adio“, proze (critica și publicul nu le-au primit prea rău), întreprindere de asemeni riscantă pentru că, vai, și literatura se ÎNSEMNĂRI DE ATELIER subimparte in specii şi, vai, şi poezia se subimparte in genuri, şi fiecare specie şi fiecare gen îşi impune particularitatea şi legea şi limita. Şi, totuşi, visul etern al artistului total şi al operei totale persistă să-şi exercite tulburătoarea atracţie. . Şi traduc. Mă ipostaziez, mă insinuez în sufletul poeţilor, in mecanismele (?) misterului lor. In lunile acestea, l-am tradus pe Paul Celan („Qu as tu fais. Paris, / de Paul, mon ami, / de mon ami Paul Celan / que les poissons aimaient tant ? / Lui aussi aimait le monde / mais le monde est bien immonde... / Qu'as tu fais, Paris, de Paul, mon ami ?“, cum cîntam de doliu cînd am aflat despre sinuciderea lui, despre patul ultim — Sena — pe care şi l-a ales...). Am intrat în universul lui de oracole şi miracole, de ambiguitate şi stricteţe, de geamăt intelectual şi comoţie existenţială. Il voi traduce pe Iţii Mangăr, ciudat poet născut la Iaşi şi devenit celebru pină in America, frate de artă cu Chagall, cutreerat de noapte, de perechi zburătoare, de viori triste şi extatice, de înţelepţi bărboşi, de sărăcie feerică şi, mai ales, de perpetua rivnă a cenuşiului de a deveni albastru. Floare-albastră, floare-albastră.. Incantaţie, magie, poezie, muzică, pictură, gingaşe şi sublime echivalente ale lumii, dar departe şi de întreg. Atelierul meu se compune şi din aceste „însemnări“, şi din altele, prin care, descriind şi numind, aflu eu însămi ceva in plus despre ceea ce descriu şi numesc. Iar dacă paginile mele cu cuvinte sau cu portative se pot face văzute şi auzite, în atelierul meu prinde să lumineze o senină, exactă şi vie floare albastră. Nina Cassian . * Meridian insingerat Ultimele zile au adus în atenţia opiniei publice mondiale drama cutremurătoare a poporului chilian. Guvernul constituţional şi democratic, expresie a voinţei sale, a fost înlăturat prin violenţă, preşedintele Allende, eminent patriot şi om politic, a fost asasinat, unităţi armate ale forţelor reacţionare masacrează muncitori şi studenţi, incercind să infrîngă rezistenţa acestui brav popor şi să oprească ceasul pornit al revoluţiei chiliene. Lumea întreagă urmăreşte cu înfrigurare veştile puţine şi incomplete dar scăldate abundent în singe, care reuşesc să parvină, de pe teritoriul acestei eroice republici actualmente cu aeroporturile închise, cu parlamentul dizolvat, cu presa şi cu celelalte mijloace de informare practic desfiinţate, cu avioane militare înălţate deasupra propriei sale capitale, îndărătul uşilor închise, un cabinet ministerial militar, instaurat prin forţă şi cu preţul dezlănţuirii unui adevărat război civil, încearcă să sugrume un popor care nu-l recunoaşte şi nu poate să-l recunoască. In ceasul acesta de mare cumpănă pentru poporul chilian, aducem omagiul nostru cutremurat eroilor necunoscuţi care au căzut apărînd institutul politehnic din Santiago de Chile, fabrica „Sumar“, sediile Ministerului Muncii şi Băncii Centrale, celor ce au luptat în apropierea Ministerului Apărării, în preajma palatului prezidenţial, unde şi a pierdut viaţa Salvador Allende, tuturor bravilor patrioţi care înfruntă gloanţele unităţilor militare trecute de partea terorii. Speranţa noastră este că vitejia şi curajul eroicului popor chilian vor reuşi să readucă ţara pe drumul democraţiei şi al libertăţii. Luceafărul