Luceafărul, iulie-decembrie 1974 (Anul 17, nr. 27-52)
1974-07-06 / nr. 27
Luceafărul Săptâmînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România ÎN ACEST NUMĂR: Convorbire cu I. Peltz la rubrica „Biografia debuturilor" • Cronica literară de M. Ungheanu • Viaţa cărţilor • Colocviile Luceafărului: Generaţie şi tradiţie • O poemă inedită de Ion Vinea • Petre Pandrea şi rolul exponenţial al criticii • Profil: Grigore Arbore • Repere • Cariatide: Poeme de A. I. Zăinescu și Marin Mincu • Atelier literar de Geo Dumitrescu • Cartea de debut • Parodii • Sport de Adrian Păunescu r Exigenţa comunistă Aceasta este expresia de sinteză pe care evenimentele vieţii social-politice ale ţării din această săptămînă o îndreptăţesc pe deplin. Aşa cum o dovedeşte practica muncii partidului nostru, cu deosebire în anii ce au urmat Congresului al IX-lea, analiza periodică, profundă a stadiului realizării obiectivelor propuse, punerea în valoare a experienţei pozitive precum şi nominalizarea fără echivoc a neajunsurilor constatate s-au afirmat ca modaliăţi de intervenţie eficientă pentru perfecţionarea continuă a activităţii. Dezbaterile prilejuite de consfătuirea cu activul de partid şi de stat din centralele industriale şi întreprinderi, ampla cuvîntare rostită de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului, preşedintele Republicii Socialiste România, constituie o edificatoare expresie a modului revoluţionar, partinic, ştiinţific în care sînt abordate la noi complexele probleme ale construcţiei socialiste. Ca în atîtea rînduri tovarăşul Nicolae Ceauşescu a propus, prin spiritul înalt ştiinţific, de o manifestă combativitate revoluţionară a expunerii prezentate, un model de investigare realistă, responsabilă a realităţilor vieţii noastre social-economice. Cu justificată satisfacţie au fost reţinute succesele înregistrate în înfăptuirea mobilizatoarelor obiective economice, făptui că primii trei ani ai actualului cincinal coincid cu o depăşire a producţiei industriale de circa 30 miliarde, că s-a realizat un ritm de creştere de aproape 13 la sută faţă de 11,3 cît era planificat. Dincolo de sobrietatea cifrelor, de lapidaritatea lor se poate descifra rodul efortului colectiv, pasionat al unui întreg popor, conştient de menirea sa istorică, de înalta misiune creatoare pe care şi-a asumat-o. Dincolo de lapidaritatea cifrelor, vedem o ţară aflată într-un proces dinamic de înflorire, vedem o ţară în care — stăpîrt pe destinele sale - omul muncitor a devenit cu adevărat autorul propriilor proiecte de viitor şi făurarul devotat al acestora. Dar, aşa cum în repetate rînduri a arătat partidul, conducătorul său, a evidenţia ca pe o necesitate a mersului înainte izbînzile obţinute, nu înseamnă a închide ochii, nici măcar pentru o clipă, în faţa neajunsurilor, şi a le căuta acestora diverse justificări care nu pot face altceva decît să întîrzie procesul normal şi necesar al perfecţionării, al înlăturării a tot ce ar putea împiedica mersul cît mai repede spre materializarea ţelurilor năzuite. lată de ce, pentru fiecare comunist, pentru fiecare om al muncii expunerea rostită in cadrul recentei consfătuiri se constituie într-o veritabilă lecţie de morală comunistă, într-un îndreptar ferm al activităţii individuale şi colective. Afirmînd că „prezentarea în roz a realităţii, îrigîmfarea, atitudinea de paradă faţă de realizări dăunează intereselor partidului şi poporului nostru“, că „asemenea atitudini şi practici ne împiedică să cunoaştem in pofunzime şi la timp cerinţele vieţii, să luăm măsurile cele mai corespunzătoare, să asigurăm înlăturarea rapidă a neajunsurilor şi accelerarea mersului înainte", secretarul general al partidului aducea încă o dată dovada imperativităţii in practica muncii politice şi sociale a exigenţei şi combativităţii comuniste, atrăgea atenţia că trebuie făcut totul pentru a înlătura orice element care, prin existenţa sa, s-ar putea opune climatului de autoperfecţionare fără de care progresul este de neconceput. Euforia gratuită, automulţumirea îngîmfată, atitudinea festivistă, toleranţa faţă de lipsuri, indisciplina, tendinţa de mistificare a realizărilor în scopul eludării neajunsurilor de natură organizatorică, profesională sau morală nu au nimic comun cu climatul de responsabilitate ce se cere să tuteleze viaţa şi activitatea fiecărui colectiv de muncă. Desigur, realizările sunt numeroase, impresionante ; ele dau măsura capacităţii creatoare, a dăruirii oamenilor muncii. Dar acolo unde există rezerve nevalorificate, unde, din cauze de natură subiectivă, resursele umane şi materiale nu cunosc materializarea lor plenară se cere acţionat cu intransigenţă, în numele eticii şi exigenţei comuniste. Arma puternică a criticii şi autocriticii trebuie mînuită cu consecvenţă, supleţe şi eficienţă, dublată fiind în permanenţă de adoptarea unor măsuri practice, în vederea soluţionării problemelor cu care suntem confruntaţi la un moment dat. Toate acestea presupun iniţiativă responsabilă, cunoaşterea profundă a realităţilor, permanentizarea spiritului de exigenţă. Investigînd amplu structurile, stilul de muncă, practicile existente în activitatea centralelor şi întreprinderilor, direcţionînd căile prin care rezultatele muncii pot fi augmentate, atrăgînd atenţia asupra rolului ce revine educaţiei comuniste, conştientizării activităţii fiecăruia expunerea secretarului general al partidului devine şi pentru omul de artă, pentru creator, o lecţie vie, un model de înţelegere fecundă a realităţii. Nu ca ceva osificat, de neclintit, ci ca un fenomen în devenire, faţă de care singura atitudine acceptabilă este cea inzvorîtă din dorinţa de continuă perfecţionare, din conştiinţa, dialectic fundamentată, că progresul este condiţia durabilă a existenţei sociale. In acest spirit am privit evenimentele acestei săptămîni, iar examinarea la faţa locului a stadiului lucrărilor agricole ne-a întărit convingerea că ideile cu adevărat eficiente nu pot fi decît cele aflate în deplină concordanţă, într-o superioară armonizare cu realitatea însăşi. Luceafărul este darul reporterului de a reveni mereu şi mereu — asupra locurilor şi oamenilor, asupra intimplărilor şi ideilor. Pentru că este datoria lui — nu numai a lui, dar în primul , rind a lui — să „descopere“ şi să „redescopere“ — locurile şi oamenii întîmplările şi ideile. Iar toate aceste elemente ale ritualului său cotidian de participare neostenită la viaţa cetăţii posedă, astăzi mai mult ca oricînd, stenica proprietate a unei evoluţii accelerate. Spre mai bine. Spre mai durabil. Spre mai înalt. Evoluţie care se cere consemnată, moment cu moment, atit în reperele sale de marcă — locuri sau oameni, întîmplări sau idei —, cit, mai ales, în sensul său : construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate pe pămîntul României, făurirea omului nou, constructor al socialismului si comunismului. — Cum aţi ajuns să îmbrăţişaţi meseria pe care o practicaţi, ce anume v-a determinat ? In numeroasele-mi peripluri reportericeşti, nu cred să fi poposit vreodată undeva — pe vreuna dintre mai noile sau mai vechile platforme industriale — fără ca discuţiile purtate să nu fi trecut — obligatoriu — şi ce puntea acestei întrebări. De ce ? Fie numai şi pentru faptul că roadele muncii unui om — oricit ar fi ele de mari şi de elocvente — nu pot fi apreciate la adevărata lor valoare decit numai după ce, dedesubtul lor, aşternem, asemeni unei linii drepte, răspunsul primit... — Vedeţi, noi am fost cinci fraţi: ai noştri nu aveau însă decît o sfoară de pămînt — si aia cocoţată ne muchea dealului, numai bolovani. Asa că, de la vreo treisprezece ani, am plecat la oraş, după lucru. Am nimerit aici, la „Malaxa“... Asa arată, in primele sale fraze, unul dintre răspunsurile primite. Unul dintre numeroasele răspunsuri primite, înlocuiţi insă în rindurile de mai sus numărul fraţilor, scrieţi în dreptul „Sforii“ flşteică sau, cel mai bine, nu scrieţi nimic, schimbaţi cei treisprezece ani cu zece sau paisprezece — dar nu mai mult ! —, spuneti-i uzinei atelier sau prăvălie şa.m.d. si veţi obţine, în cruda lor exactitate, nu un răspuns, ci o categorie întreagă de răspunsuri. Sunt răspunsurile unora dintre cei care păşeau în viaţă acum mai bine de trei decenii. Iar verbul a „nimeni" reliefează nu o anume stare de fapt, o modalitate personală de integrare în muncă şi viaţă a unuia sau altuia, cum ar putea pare, cît statutul social al unei întregi categorii de oameni : alegerea profesiei, a propriului drum în viaţă, — fie numai şi pentru început — sub imperiul nevoii. Si niu al unei nevoi oarecare, ci al celei mai neiertătoare dintre nevoi — nevoia de a-şi ciştiga pîinea cea de toate zilele. — Am visat la meseria mea încă de mic. La sfîrşitul şcolii generale ştiam deja unde merg — cu grupul şcolar al uzinei noastre făcusem cunoştinţă în timpul orelor de practică... Meseria — bobinator, întreprinderea— U.C.M. — Reşiţa. Continuînd artificiul propus, treceţi în locul lor oricare altele — profesie sau întreprindere. (Viaţa procedează aşa în fiecare zi !) Oricare ar fi ele, rezultatul obţinut va desemna, şi de data aceasta, nu aţii un răspuns, cît o întreagă categorie de răspunsuri. O largă, foarte largă categorie de răspunsuri. Generală, aş spune ! Sînt răspunsuri mm£sE£F3 le majorităţii celor care au intrat în viaţă dincoace, uneori chiar mult dincoace, de istoricul act de la 23 August 11944. Iar verbul „a visa“ nu reliefează nici el o anume stare de fapt particulară, de caz, cît un , statut social. Statutul social al tuturor tinerilor care au păşit în viaţă în aceste ultime trei decenii : alegerea, profesiei, a propriului drum în viaţă, sub semnul opţiunii. De o parte — imperiul nevoii. De cealaltă — opţiunea. Faţă in faţă — bucata de pîine şi visul ! Este datul reporterului de a reveni mereu şi mereu — asupra locurilor şi oamenilor, asupra intîmplărilor şi ideilor. Şi este bucuria lui — nu numai a lui — să constate că tot ce s-a petrecut în aceşti ultimi treizeci de ani in destinul oamenilor şi al patriei sale, sub glorioasa conducere a Partidului Comunist Român, se înscrie sub semnul opţiunii. Al opţiunii omului asupra viitorului său. Titus Andrei deceniile demnităţii Contract cu viitorul ■ B XXX Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Arborii drepţi o seară înaltă, şi peste pămintul răscolit de paşi se întoarnă pace adincă. Drumul l-am lăsat undeva, spre stingă, de unde cu greu se mai încrucişează luminile unui sat oltean în devălmăşie cu zumzetul tot mai depărtat, mai pîclos, al Lotrului, amintind că acolo, un şantier, ziua de muncă nu înseamnă nici măcar zi-lumină, iar ziua astronomică, a celor 24 de ore, face eforturi să cuprindă ziua de efort a constructorilor. Vintul aduce doar uneori acest zvon neîntrerupt de muncă. Sub un stejar rotitor și drept se întrupează, din pînza serii, contur de tinăr. A trecut poate peste zi pe aici, s-a odihnit citeva clipe sub arborele drept şi arborele îi reţine încă, in ramuri, căldura siluetei. Stejarul însuşi îmi pare un tinăr şi legendar constructor, finind în rădăcini solul fierbinte al istoriei. Şi poate că stejarii au fost cindva oameni... Astăzi, unii dintre asemenea arbori figurează in statistici drept monumente ale naturii, ocrotite prin lege. Cei mai mulţi dintre ei se bucură de acest statut pentru că au devenit exemplare rarisime în ceea ce priveşte specia ori virsta atinsă. Nu asupra acestora insă intîrzie emoţia mea. Ci asupra acelor arbori drepţi, cumpănă peste destine, echilibru rotind in juru-i aripi de soartă şi năzuinţi de o viaţă, loc de popas şi plecăciune gindului mărturisit de aproape, ca izvoarele infîntini, sevă in care sufletul se revitalizează, cadran solar cu orele bătute maa şi cuvenit perie o istorie în mişcare , arborii drepţi, aceşti arbori nemuritori, prin frunzişul cărora vintul ţese poveşti de baladă. Doi dintre ei îmi zăbovesc in fereastra dinspre amintiri a memoriei, ochi de uimire prelungiţi pe degete de crengi. Răsar focuri, iată, se-arată sclipăt de coasă, chiot de luptă moţească şi întreagă Ţara Zarandului e in picioare. Iată-l pe Horea, brîu înfăşurat cu armele disperării, suflet pinzuit cu zăbranic negru, de moarte, Horea cel fără de Moarte, rostind către ortacii pregătiţi de luptă, aici, sub gorun, cuvinte de îmbărbătare şi dreptate, năzuinţe limpezi şi drepte, ca şi arborele care-i sprijină umbros mintea infierbîntată. Şi astăzi gorunul din Ţebea, Gorunul lui Horea, stă mărturie timpului şi oamenilor despre toate cite s-au întimplat. Şi parcă un destin anume avea să apropie mai tîrziu de acest loc pe un alt mare iubitor de neam — Avram Iancu, al cărui mormint se află la doi paşi de Gorunul lui Horea. La alt capăt de ţară, din alt arbore drept arde, luminare şi inimă, dintr-o imensă suferinţă preschimbată-n poezie şi nemurire. Versurile se împletesc, cuvintele se caută şi se adună, silabele scinteie sonor, totul se leagă pentru a nu se mai dezlogodi niciodată. „Adormind de armonia Codrului bătut de rinduri. Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rinduri-rinduri“. Aţi recunoscut, desigur, versurile Luceafărului poeziei româneşti — Eminescu — aţi recunoscut şi teiul sfint, şi fără de murire, precum cel ce i-a conferit această sublimă ipostază şi l-a fixat definitiv aici, în grădina Copoului din Iaşi, poate tocmai pentru că aici fremăta, mai pătruns decit oriunde de veşnicie, Luceafărul Teiul, Teiul lui Eminescu, altfel decît Gorunul lui Horea, mai duios, dar la fel de drept, din acelaşi neam al arborilor drepţi. . Teiul şi Gorunul — două cumpene drepte rotind aceeaşi planetă a durerii, curcubeu la fruntariile aceleiaşi dragoste de ţară. De aceea vin şi zic : treceţi in panteonul arborilor drepţi şi stejarul. Semn de dreptate şi împlinire in istorie, de legendă nouă ctitorită de urmaşi demni ai demnilor ctitori de ţară, urmaşi ai unui timp devenit istorie încă de la cea dinţii lovitură de tîrnăcop. Vor fi trei arbori drepţi in grădina istoriei cu ţara de întinsă, li se vor alătura alţii, le vom călători meleagul şi vom pica lacrimă de suflet pentru tot ceea ce înseamnă luceferii aceştia; dar mai ales în coroana celor dinţii — trei — vor anina creangă albastră de gînd urmaşii, pentru ca umbra de răcoare să ne cutreiere paşnic somnul. Ion Andreiţă Lecţia adevăratei literaturi Cocoţat deasupra hîrtiei ca intr-un preacunoscut turn, nevăzătorul va rămîne continuu la părerea că neschimbîndu-se el, nici împrejurul nu se schimbă. Ori că schimbîndui-se în cel mai bun caz secreţia nazală, fenomenul ar putea fi general. Cu nelinişte mă gîndesc la acest specimen, ca la arhaice creaturi încremenite în vreme şi împinse de vreme înspre ziua de azi pentru a ţine atenţia trează. Dacă feciorul din părinţi străvechi de ţară a ajuns să descopere, să zicem, cafeaua, el va considera cu siguranţă că întreaga literatură e necesar să consemneze minunea. Şansa lui devine astfel mărturisirea de sine. Va şi profeţi că în afara nevoii de mărturisire nu există altceva. Pentru ciudatul personaj degeaba bat clopotele : el îşi are clopoţelul său, ca eternul Agamiţă Dandanache. El nu va căuta să priceapă ceva din ecoul ce pluteşte în aer, ci-şi va umple timpanul cu zgura dangătului asurzitor pentru a asurzi instantaneu şi mai tare. Neaparţinînd viitorului, nu aparţine nici trecutului. El reţine zgomotul de fond al unei maşini grele ce-i trece prin preajmă, neputînd preciza dacă e camion, macara, tractor, tanc ori avion , neputînd preciza încotro se îndreaptă şi de unde vine. El nu aparţine adică nici măcar prezentului. Tînărul scriitor trebuie să aibă (cred) înainte de toate simţul şi nostalgia viitorului, să caute şi să ştie care sînt motoarele ce împing înainte complicata navă a prezentului. Virsta biologică a personajului nu mi se pare esenţială , nici a autorului. Sínt bătrîni înţelepţi şi adolescenţi senili ; sínt bărbaţi maturi nepricepuţi şi tineri vizionari. Şi sínt şi avortoni de toate categoriile. Eroul tinăr e tinăr întru viitor; întreaga viaţă social-politică şi familială românească este cuprinsă de patosul viitorului ; întreaga revoluţie de treizeci de ani a patriei este săvîrşită într-un riguros cult pentru viitor. Erich Fromm vorbeşte, surprinzător, de o idolatrie a viitorului, a istoriei, a posterităţii, din care poate rezulta şi o alienare a speranţei. Cine stăruie în a eluda sensul şi repeziciunea mişcării, stăruie în propria-i moarte. Să ne amintim : facem cunoştinţă adeseori cu eroi (tineri) lipsiţi de vlagă, secătuiţi de ideal, lingave incropeli schematice (şi nu e de vină numai absenţa talentului, ci şi suficienţa puterii de pătrundere a realităţii .) mă întreb : ce pot comunica personajele plasate cu insistenţă în cafenele, între pahare de alcool, între beţie şi negura unei existenţe insipide ? Cu certitudine — nimic. Nici măcar nu exprimă o stare. Or, un personaj nu poate suferi de progerie, fiindcă autorul, la rîndul său, suferă de progerie ! Uităm că am învăţat (ori că nu am învăţat) cum trebuie lecţia adevăratei literaturi, lecţia elementară; uităm hotarele teritoriilor pe care ea pe drept şi le-a cucerit. Un curios obicei ţărănesc din Ardeal din vremea obştilor libere prevedea ca atunci cînd obştea îşi reimpărţea pămîntul, stabilindu-se noile hotare, să fie aduşi pe locurile respective copiii şi bătuţi cu nuiaua pentru ţinere de minte. Noi mai putem chibzui cîţi simţim biciuirea învăţămintelor unei literaturi româneşti mereu angajate, mereu în campanie pentru viitor , cîţi simţim şficuiala necruţătoare a realităţii, cîţi ghicim semnele ei distincte de trecere spre anul unu al mileniului următor. Dintre noi cei tineri, ar trebui toţi. Pare aşadar cu atit mai surprinzătoare apatia unei părţi a prozei tinere. Ne mai putem menţine, mă întreb încă o dată în transcrierea unor obscure senzaţii şi îndeletniciri minore ? Cînd fiecare palmă din pămîntul natal cere ocrotire ? Cînd pacea dobindeşte, pe zi ce trece, alte înţelesuri şi alte argumente ? Dacă vreunul dintre cei chemaţi a înţelege astăzi lumea rămîne corigent tocmai la înţelegerea ce i se cuvine, e limpede că nu are ce căuta in Imperiul literelor. Aş zice chiar că nu are ce căuta în mijlocul poporului pentru a i se arăta lui prin cuvînt. Aici văd miezul implicării fiecăruia în istorie, toată responsabilitatea şi toată libertatea. La Beliş, în Apuseni, în vara trecută am asistat citeva momente la reîngroparea morţilor. Satul vechi fusese ridicat, casă cu casă, sus pe un întins platou — şi odată cu el şi osemintele bărbaţilor dintru început ai satului, adică ziditorii şi cei ce l-au numit. Campania, ca să rămîn în termenii însemnărilor de faţă, pentru viitorul acestui sat de munte, devenit pe neaşteptate port la imensul lac de acumulare, a început prin omagierea celor vechi. Simţul viitorului nu poate fi despărţit, îmi apare tot mai limpede, de simţul trecutului, cum rămăşiţele pămînteşti ale bătrînilor Belişului n-au putut fi despărţite de cele citeva scînduri cafenii ale lăzilornuntre. Cutiile pe care le-am zărit coborîte în gropi erau de mici dimensiuni, ca nişte urne. Intr-o altă posibilă strămutare (mă bate gîndul) vor fi şi mai mici. Şi tot aşa, în scădere, cu trecerea ciclurilor fireşti. In vreme ce povara amintirilor devine covîrşitoare. Ei nu mai pot fi, e adevărat, niciodată tineri : tinereţea lor e eternă. De aici obsesia acelor saga minunate din romanul actual. Căci memoria înaintaşilor direcţi se hrăneşte din ciudatul sentiment al convieţuirii : în paturi, ca intr-o piramidă, stau suprapuse de veacuri osemintele bărbaţilor şi femeilor şi copiilor neamului. Le mutăm din loc în loc, şi din pat in pat, pentru ca spre dimineaţă să ne trezim obosiţi de nesomnul lor. Astfel campania pentru viitor îşi găseşte de fiecare dată argumente în plus şi o mai temeinică înverşunare. Vasile Sălăjan a patriei cinstite Dragoste Dragoste şi necesitate pulsează inima voastră în piaţa publică. Limba mea ca un şoim veghează naşterea tuturor noutăţilor. Am un cuvînt care se scrie pămînt şi fruntea mi-o lipesc de acest cuvînt cum spiritul strămoşilor de tricolorul sfint. Foarte frumoasă pasăre e melancolia şi face pereche cu libertatea de-a fi fericit. Uite-le, sărută-le ! Din palma ta întinde-le să ciugulească seminţe dulci din holda românească. Ovidiu Genaru