Lupta, noiembrie 1894 (Anul 11, nr. 2429-2452)
1894-11-25 / nr. 2448
ANUL XI No. 2448 ASOIADENTEI ÎN TARI Ou ti ....................................... Șease luni ..... trei luni............................................... Pentru învățători pe an an................... IN STREINITATE Ou an..........................................................00 Sere luni........................................... 25 Trei luni........................................................16 Numărul 15 Bani Deducţiunea Calea Victoriei Ho. 76. Etajul liu 40 II 20 „ 10 , 80 . EDIŢIA A DOUA VINERI, 25 NOEMBRE 184 AHURCIURII P* pacin* III, 30 Uter«, corp 7 . . . 1 left lini * „ IV „ „ ... 86 bani Hain. Inserte gi reclame , „ .... 2 let lints* Pentru fluuneluri » ne «drenai EA Adnainietrația 28«r«iSwsâ Un nunir vechiuSO bani Admninistrațiunea I Strada Sfflntul Ionică, No. li. Legea minelor şi socialiştii. Carnetul meu. Reportagiu. Miş-Maş. Fizionomia Camerei. Memorial studenţilor. Curierul dimineţei. Cronică teatrală. LEGEA MINELOR ŞI SOCIALIŞTII . “ " Cine dracu şi-ar fi putut închipui vre o dată că d. Carp, ministrul cel mai autoritar, cel mai conservator, cel mai susţinător al tradiţiunilor şi al temelielor societăţei, să se transforme de o dată într’un înfocat revoluţionar, dărâmând idolii ca Polyeuct, neţinând socoteală de prejudecăţi, călcând legi şi Constituţie, sguduind din temelii societatea, dând «lovituri de secure la însăşi temelia dreptului de proprietate !» Această mare minune ne-o comunică, după «Naţionalul», socialistul Ioan Nădejde de la «Lumea Nouă.» Şi o Nădejde vede în aceasta preludiul societăţei care se prăvăleşte şi cântă glorie noului Samson care i România, prin legea sa asupra minelor, sgudie coloanele Templului veche! stări sociale ! Ce minune ! . . La descoperireaei, reacţionam de toate sosurile şi culorile dau alarma. Cu toţii ridic mâinele la ceruri implorând protecţia contra acestui revoluţionar, contra acestui anarchist care distruge temeliele sociale, care violează dreptul sfânt al proprietăţei şi mai sfinte. Şi cine afirmă aceasta, cine ne-a ?Revoluţionarul, socialistul Ioan Nădejde, omul care fiind în curent cu întreaga ştiinţă socială, nu e departe să strige d-lui Carp dignus est intrare în tabăra celor ce au monopolizat şi ştiinţa şi iubirea muncitorilor. Şi a d. Nădejde, din înălţimea cunoştinţelor sale juridico-sociale, îşi aruncă un moment ochii înspre noi şi ne întreabă în stilul său înflorit: «De unde,fi până unde se apucă Lupta ude ne scoate vorba că teoria revoluţionară a d-lui P. P. Carp e bazată ipe legea veche ?» «Da, continuă d-sa, d. Carp prin legea asupra minelor dă lovituri de secure la temelia dreptului de proprietate. Are dreptate d. Iancovescu, exploatarea subsolului e drept legat de proprietatea suprafeţei. Codul nostru spune lămurit aceasta. Ce tot ne vorbiţi dv de art. 491? In el nu se vorbeşte, ca şi în codul Napoleon de cât de simple regulamente, iar nici de cum de legi cari să ştirbească acest drept de proprietate. D. Carp face o adevărată revoluţiune prin legea, sa, casa calcă şi Codul şi Constituţia.» . . . . .. Bietul d. Carp! Iată-l şi revoluţionar, consacrat de astă-dată nu de d. Catargiu sau de d. Lahovari, ci de însuşi Rabinul revoluţionarilor. Spunem drept, nu ştim de ce sa ne mirăm mai mult: de ignoranţa crasă în materie, pe care şeful socialiştilor o arată cu această ocazie, ori de suficienţa fără de margini, de «tupeul» incultului cu care d-sa se aruncă în discuţii de care nu are mei cele mai elementare cunoştinţi. D. Carp revoluţionar şi atentator la dreptul de proprietate, pentru d-nii socialişti, pentru aceşti revoluţionari partizani ai colectivismului, iar pentru noi, bieţi democraţi burghezi, d. Carp nu este altceva decât un conservator, un excesiv apărător al proprietăţei, un om care nu crează nimic nou, care nu iese din prescripţiile vechilor legi în ceea ce priveşte proprietatea minelor! O sfântă ignoranţă, de câte minuni eşti capabilă, când îndrăzneala nu ’ţi lipseşte! .. . Suntem datori să ne executăm, d. Nădejde ne somează! D-sa afirmă mai întâi şi, întemeiat pe profundele’ cunoştinţi de Drept, că d. Carp, prin legea sa, a violat Codul civil care prevede categoric că proprietarul solului este şi al subsolului, şi că, prin urmare, nici o lege nu poate restrânge acest drept. Noi am arătat că însuşi Codul civil, prin art. 491, prevede o excepţiune în ceea ce priveşte minele pentru care cere o legiuire specială. D. Nădejde afirmă că aceasta nu este exact, deoarece acest articol nu cere decât simple regulamente, după cum, de altfel este și în codul Napoleon, după care noi am copiat Codul civil. Să vedem ce zice art. 491. Iată-l : «Proprietarul pământului poate face sub faţa pământului toate construcţiile şi săpăturile ce găseşte de cuviinţă şi trage din ele toate foloasele ce acestea ar produce, afară de modificările prescrise de legea şi regulamentele privitoare la mine."» Codul civil recunoaşte clar dreptul de a se legifera special asupra proprietăţei minelor, şi în aceasta d. Carp nu a făcut absolut nici o inovaţie, nicio revoluţie. Dar d. Nădejde, pentru a interpreta acest articol să servă de codul Napoleon şi susţine că proba, că prin articolul 491 nu se vorbeşte de cât de simple regulamentări e, că prin regulamentele făcute in Franţa, asupra minelor, după sancţionarea codului Napoleon, nu se vorbeşte decât de esploatârile mai mari de 100 de picioare, iar nici decum de atingerea întru câtva a dreptului de proprietate, pe care proprietarii suprafeţei îl au asupra adâncimei. Eroare! Şi mai mult decât atât, ignoranţă desăvârşită asupra cestiuneî relativă la proprietatea minelor. Codul Napoleon care prevede, că proprietarul solului este şi proprietarul subsolului a fost promulgat la 12 Mai 1804 Nu mult după aceasta, la 21 Aprilie 1810, tot Napoleon face Legea minelor, minierelor şi carierelor, pentru a o pune în concordanţă cu noul cod civil. Pentru a vedea cum codul Napoleon a înţeles dreptul de proprietate asupra minelor, n’avem decât să cităm art. 19 din legea franceză făcută, după cum am zis, la 6 ani în urma codului Napoleon, triată ce zice acest articol, înscris în legea franceză, de acum 84 de ani. Art. 19. Din momentul in care o mină va fi concedată, fie chiar proprietarului suprafeței, această proprietate vai! deosebită de aceea a suprafeţei, şi considerată de aci înainte ca o proprietate nouă, asupra căreia nici hipoteci vor fi făcute etc. etc. Iar art. 13 din această lege spune : Art. 18. Orice francez, sail orice străin naturalizat sau nu în Franţa, lucrând izolat sau în societate, are dreptul de a cere şi poate obţine o concesiune de mine. Unde dar e revoluţiunea pe care d. Carp a făcut’o asupra dreptului de proprietate prin legea sa, atunci când d-sa n’a făcut altceva, de cât a copiat disposiţiunile din legea francesă asupra minelor, promulgată cu 6 ani in urma codului Napoleon? Toate, dar absolut toate principiele din legea d-lui Carp, asupra cestiunei proprietăţei minelor, sunt luate din legea franceză de la 1810 Chiar declararea cailor, întrebuinţaţi în mine, ca imobile, pe care Naţionalul o ridiculiza, e luată din această lege şi anume din art. 8, în care se zice următoarele : „Sunt asemenea imobile prin destinaţiune, caii şi toate instrumentele ce servă la esploatare. Nu sunt consideraţi ca cai destinaţi la esploatare decât aceia cari sunt esclusiv întrebuinţaţi la lucrările interioare ale minelor. Şi acest regim, pe care legea franceză de la 1810 îl institue pentru exploatarea minelor, domneşte astăzi nu numai în Franţa, dar în toate statele din Europa, afară de Anglia, unde, pentru motivele pe cari le-am arătat cu o altă ocazie, domneşte principiul absolut că proprietarul solului este şi al subsolului, fără ca statul să intervie cu vre-o restricţie. Iată pe ce ne întemeiem noi, d-le Nădejde, când afirmăm adevărul adevărat, că d. Carp nu calcă nici o lege, nu atinge întru nimic dreptul de proprietate aşa cum l-a definit legea veche de acum aproape un secol, că d-sa nu face la noi, decât aceea ce ţările civilizate toate, după care noi am copiat legile noastre, au făcut cu o sută de ani înaintea noastră ? Unde e clar acel revoluţionar, care dă cu toporul la temelia dreptului de proprietate ? Nu e aşa că nu-l veţi putea găsi decât în închipuirea dv. pentru care orice nu cunoaşteţi, este o inovaţie, este o revoluţiune întreagă? Cum se poate oare califica acest curagiu, de a vorbi cu atâta desfidere, de lucruri de care habar n’ai ? Spune singur, d-le Nădejde, dacă o scânteie de sinceritate mai luceşte în d-ta. Dar oare, faţă de o lege de o importanţă economico-socială atât de netăgăduită, ca aceasta a exploatărei minelor, care atinge aproape toate punctele programului economic socialist, socialiştii, conştienţi de principiele de care fac atâta paradă, n’au ei altă datorie, n’au ei alte cestiuni de tratat decât de a face cor cu elementele cele mai reacţionare, cum că se atentează la dreptul de proprietate, cum că se calcă legile şi Constituţia ? A transforma un ministru eminamente conservator care, deschizând, în adevăr, ţărei, nici terenuri de activitate, nuci izvoare de bogăţie, crează însă o nouă proprietate individuală, pe care o îngrădeşte cu toate garanţiele posibile, într’un revoluţionar,— aceasta e operă socialistă ? In naivitatea noastră, noi credeam să găsim în socialişti, nişte sprijinători convinşi, în atâtea şi atâtea cestiuni cari formează drapelul democraţiei şi pe cari legea minelor le-ar putea realiza. Ce împedică oare pe socialişti, ca în loc să urmeze pe «Naţionalul» care i-a dus la prăpastia ridiculului, să nu lupte alăturea cu noi pentru a face din Stat singurul esploatator al minelor, după cum deja astăzi e singurul exploatator al sărei, pentru a fixa prin lege durată zilei de muncă, minimum salariului, pentru a regulamenta de la început munca femeilor şi a copiilor în mine, pentru a face din casele de ajutoare şi de pensiuni, nişte instituţiuni real folositoare viitorilor mineri şi familiilor lor? Având atâtea cestiuni de agitat, cari fac parte din însuşi programul socialist, şi să le laşi de o parte ca să încaleci pe calul d-lui Iancovescu, ca un al doilea Sanco-Panta, e mai mult decât ridicul, d-le Nădejde ! Şi d-lor sunt democraţii, d-lor sunt adevăraţii reprezentanţi ai celor ce muncesc! Ptiu ! REPORTAGIU O nouă Ligă Culturală Alegerile săvârşite alaltăieri, la Ligă au provocat multe nemulţumiri; toate grupările independente, de partidul naţional liberal, văzându-se eliminate au luat hotărârea să înfiinţeze o nouă organizaţiune cu scopul de a sluji mişcarea naţională. Deocamdată se fac pregătirile, convorbirile cu deosebitele personagii şi celelalte lucrări indispensabile. Neamicii liberalilor naţionali văzându- se sistematic eliminaţi din Comitetele Ligei au fost puşi în alternativa, sau să refuze orice concurs mişcărei naţionale, sau, să înfiinţeze o nouă Ligă. Această ultimă ideie a prevalat. Este drept că la alegerea de alaltăeri liberalii au ales un comitet pe un conservator, pe d. Al. Florescu. Dar conservatorii consideră această reprezentare a lor ca o glumă, cu atât mai mult că dânşii desemnase deja câţiva candidaţi dintre cari liberalii puteau alege. Astfel cauza românească va câştiga mai mult, în loc de o singură Ligă vor fi două pentru luptă. Stop CARNETUL MEU ŢARUL ŞI PREŞEDINTELE Şi în Mesagiul regal şi în răspunsul d-lui Titu Maiorescu, am observat un lucru: moartea Ţarului este pomenită înaintea morţei luî Carnet. Pentru ce ?... Mister şi monarchizm ! Slavă Domnului ca motivele avuabile nu prea sunt multe, dacă o fi vreunul. Ca ordine chronologică lui Carnot i se cuvenea locul întăiu : ca simpatie naţională, ca legătură de rasă tot nefericita victimă de la Lyon , trebuea să aibă precădere. Dacă este aşa — şi aşa este — pentru ce s’au intervertit locurile ? Din punctul de vedere politic, dragă doamne, cu Rusia nu stăm mai bine decât cu Franţa ; poate chiar că stăm mai bine cu aceasta de vreme ce în potriva Rusiei am ridicat fortificaţiuni, pe când în contra Franţei, ba. Din punctul de vedere monarchic, poate. Din acest punct de vedere nu mai am nimic de zis, numai nu înţeleg un lucru: pentru ce, în cazul acesta, Mesagiile şi răspunsurile la Mesagiu nu pomenesc anual pe toţi încoronaţii cari au decedat măcar în decursul secolului al 19 lea. Un asemenea pomelnic ar avea cel puţin meritul originalităţei şi ar face mare plăcere chiar şi lui Metz. Când priveşti asemenea delicate atenţiuni te înduioşezi, vrând nevrând. De o bucată de vreme suntem plini de preveninţe pentru marele imperiu al Crivăţului. Ne felicităm, aproape în fiecare zi, că ne-a învrednicit Dumnezeu să ni se înrudească casa regală cu casa imperială, ne lăudăm, că la Petersburg, cu ocazia ultimilor sărbători, prinţul Ferdinand a umblat necontenit la spatele prinţului de Gralles, dar... când e vorba la treabă, ridicăm fortificaţiuni, ne înarmăm în contra Rusiei, facem alianţă cu Austria şi Germania. Iată cu ce se ocupă oamenii serioşi. Memphis. CANCANURI POLITICE ZPIRZESA. LIBERALA Mare a fost lupta în partidul liberal pînă să se poată hotăra apariţiunea unui al doilea ziar naţional-liberal. In totdeauna opoziţiunea a pornit din partea d-lui G. Cantacuzino care, cere dreptul, a făcut sacrificii la gazetă şi nu admite concurenţă nereală în partid. Dl. Cantacuzino are partizani puternici şi cel mai puternic, este dl. Carada. Aceşti amici, cu d. Carada în frunte, sunt de părere că dl. Cantacuzino trebuie încurajat şi susţinut, şi, ceva mai mult, că partidul liberal nu are nevoie de un al doilea ziar. Alţii membrii ai organizaţiuneî pretind că Voinţa Naţională, pretind că sacrificiile d-lui Cantacuzino nu sunt suficiente pentru a face din Voinţa o gazetă cetită, partidului îi trebuie unjitar popular ieftin, bine făcut, scris cu sare, cu energie, cu talent. Membrii aceştia liberali au maifis, pe ici, pe colo, şi altceva; dânşii afirmă că « Voinţa Naţională» nu mai reprezintă vederile partidului ci numai vederile unei coterii, că partidul nu are actualmente nici o gazetă, că vederile unei porţiuni însemnate din partid nu se mai pot manifesta în vileag. In sfârşit acest din urmă curent a triumfat; au biruit cei ce vor o nouă gazetă zilnică. Dar manevrele din partea Voinţeştilor n’au încetat încă şi... cine ştie ce se mai poate întâmpla. Argus. MIS-MAS Spirit parlamentar.—A.—Nu cumva Bobeica a trecut In opoziție? B—Neapărat, Bobeica se află in opoziție. X.—Care va sa zică în urma incidentului de la Gara Racaciune i s’a augmentat numele d-lul deputat C. Popovicî Z.—Din potrivă, din momentul acela numele i-a scăzut. Până atunci erea Sărăcăciune, şi de atunci a remas numai Răcăciune. D.—Colegul nostru Cuza a început din noi să atace guvernul. II aduce tot soiul de acuzaţiuni. V.—Cum să nu-l aducă, dacă numele săfi îl sileşte la aceasta. Nu-l chiamă A. Cuza-octwa ? F.—D-le preşedinte, constat că d-nii Senatori vin la Cameră şi ocupă locurile Deputaţilor. Preşedintele.—Unde vedeţi un Senator ? ! F.—Iată colo, d-nul care nu mişcă. Preşedintele.—Vă înşelaţi, domnul este colegul d-v. N. de la Vaslui şi. F.—A pardon, d-le preşedinte, îl vedeam că doarme şi credeam că e Senator.PEN. FISIONOMIA CAMEREI In aerul Camerei e respândită o mare veselie. Toţi deputaţii grupuri, grupuri, povestesc din copilărie. Dascălul Aristia, Eliad şi chiar Lazar sunt scoşi din mormintele lor. In alt grup este în discuţie poarta, mai la vale să vorbeşte de gropiţă, într’un colţ, ard şi freşcă. Arşicele ocupă vreo trei grupuri şi smeii cu coada şi turcesc erau însoţiţii de o serie de legende despre Făt-frumos. In această atmosferă să ridică d. Ionel Grădişteanu şi anunţă Camerei că depune împreună cu o petiţie şi un memoriu al studenţilor. — Arol, sau arişcă? strigă o voce. — Ai pierdut ! răspunde alta. D. Grădişteanu voeşte să citească petiţia. Camera cu maremajoritate admite. După un sfert de oră se ridică kk. Lascar care cere urgenţa. Zece minute a trebuit până când să înţeleagă. — Cum, votăm urgenţa ? — Aşa parcă spuse ! — Ridicaţi manile ! strigă d. Al. Lahovari şi în acelaşi timp douăzeci de emisari sunt trimişi în toate părţile, ca să ridice în sus mâinile membrilor majorităţei. A trebuit să sară patru inşi, ca să pot ridica mâna d-lui Lăzarică Niculescu, care striga că i se întinde o cursă, ca să-şi piardă preşedinţia secţiei. Camera trece la revizuirea socotelilor statului pe exerciţiul 1878. — Asta nu e socoteală, e arheologie, spune d. Porumbaru. — Asta e, răspunde un membru al comisiuneî socotelilor, parcă budgetul e socoteală din piaţă. — Şi parcă miniştrii de finanţe sunt ca bucătăresele. Ăştia nu să prind cu ocaua mică. Jip. MEMORIUL STUDENŢILOR Iată memoriul înaintat de studenţi Camerei şi asupra căruia se face azi discuţia. Pentru că publicul va fi curios să-l cunoască, mai ales în urma discuţiilor de la Cameră, îl publicăm şi noi. Domnule Preşedinte, Studenţii universitari din Bucureşti, hotărând a prezenta Corpurilor Legiuitoare, un memoriu asupra maltratărilor suferite de el şi de colegii lor de peste munţi, în noaptea de 14 Septembre, subsemnaţii, membrii ai comitetului naţional studenţesc, cu respect vă rugăm, în numele studenţilor universitari din Bucureşti, să binevoiţi a aduce la cunoştinţa domnilor (deputaţi ori senatori), prezentul memoriu votat în unanimitate de către studenţi, întruniţi Duminică 6 Noembre. Faptele sunt deja cunoscute; ar fi lucru de prisos, credem, ca să le mai povestim cu toate amănunţimele lor în acest memoriu , vom aduce aci numai oarecari explicaţiuni asupra atitudine! noastre, a studenţilor. Noi, studenţii, cunoaştem, domnule Preşedinte, rolul şi idealul acelor câtorva generaţiuni de oameni, cari s’au succedat la cârma acestei ţări, de la redeşteptarea românilor încoace. Aceste generaţiuni numără în ele bărbaţi atât de mari, încât nu-şi pot găsi explicarea existenţei lor, când privim aşa de aproape de noi un trecut înfiorător de decădere a Românismului. Cât de numeroase şi grele de învins erau obstacolele cu cari ei au trebuit să lupte ! Cât de uriaşă muncă au trebuit să desfăşoare aceste genii ale Românismului, pentru a duce la bun sfârşit opera încredinţată lor spre îndeplinire: România de azi ! Din luptele lor, din faptele lor, trecute azi în domeniul istoriei, strâvezi când şi când, in mod obscur, idealul, care poate în mintea lor era mult mai clar, idealul de a face din România bulevardul de civilisaţiune al Orientului, de a face din Capitala României libere, soarele, care să-şi trimită razele sale încălzitoare dincolo de Carpaţi şi Prut, dincolo de Balcani chiar. Acesta era idealul. Atunci abia se putea ghici, astăzi îl vedem clar, conturele îi sunt bine definite. In tendinţa continuă spre atingerea acestui ideal s’au făcut sacrificii enorme. Nimeni, mai bine ca D voastră, domnule Preşedinte, şi ca d-nuideputaţi ori senatori,) nu poate simţi mărimea acestor sacrificii, căci d-voastră şi domnii (deputaţi ori senatori,) cunoaşteţi mai în de aproape nevoile şi aspiraţiunele poporului românesc. Iar noi, tinerimea universitară, beneficiem acum de acele sacrificii, până ce şi rîndul nostru va veni ca să le făptuim şi noi. Până ce însă România să fi devenit seric civilisator al Orientului întreg, era firesc că ea să devină acest soare mai întâi pentru Românii, fraţii noştrii, din ţările subjugate. Aşa a şi fost. România a devenit centrul de gravitaţiune, sîmburile, în jurul căruia se învârtesc acţiunele spre libertate şi progres ale fraţilor noştri de dincolo de regat. Deci, ca fii ai Românilor liberi, care am înţeles idealul, visat de marii bărbaţi ai Românilor, nu făceam o faptă nenaturală şi condamnabilă, când invitam pe fraţii noştri de dincolo, studenţi ca şi noi, să