Lupta, noiembrie 1894 (Anul 11, nr. 2429-2452)

1894-11-25 / nr. 2448

ANUL XI No. 2448 ASOIADENTEI ÎN TARI Ou ti ....................................... Șease luni ..... trei luni............................................... Pentru învățători pe an an................... IN STREIN­ITATE Ou an..........................................................00 Sere luni.......................................­.... 25 Trei luni........................................................16 Numărul 15 Bani Deducţiunea­­ Calea Victoriei Ho. 76. Etajul l­iu 40 II 20 „ 10 , 80 . EDIŢIA A DOUA VINERI, 25 NOEMBRE 18­­4 AHURCIURII P* pacin* III, 30 Uter«, corp 7 . . . 1 left lini * „ IV „ „ ... 86 bani Hain. Inserte gi reclame , „ .... 2 let lints* Pentru fluuneluri » ne «drenai EA Adnainietrația 28«r«iSwsâ Un nunir vechiuSO bani Admninistrațiunea I Strada Sfflntul Ionică, No. li. Legea minelor şi socialiştii. Carnetul meu. Reportagiu. Miş-Maş. Fizionomia Camerei. Memorial studenţilor. Curierul dimineţei. Cronică teatrală. ­LEGEA MINELOR ŞI SOCIALIŞTII­­ . “ " Cine dracu şi-ar fi putut închipui vre­ o dată că d. Carp, ministrul cel mai autoritar, cel mai conservator, cel mai susţinător al tradiţiunilor şi al temelielor societăţei, să se transforme de o dată într’un înfocat revoluţionar, dărâmând idolii ca Polyeuct, neţinând socoteală de prejudecăţi, călcând legi şi Constituţie, sguduind din temelii societatea, dând «lovituri de secure la însăşi temelia dreptului de proprie­tate !» Această mare minune ne-o comu­nică, după «Naţionalul», socialistul Ioan Nădejde de la «Lumea Nouă.» Şi o Nădejde vede în aceasta pre­­ludiul societăţei care se prăvăleşte şi cântă glorie noului Samson care i România, prin legea sa asupra mine­lor, sgudie coloanele Templului ve­che! stări sociale ! Ce minune ! . . La descoperirea­­ei, reacţionam de toate sosurile şi culorile dau alarma. Cu toţii ridic mâinele la ceruri im­plorând protecţia contra acestui revo­luţionar, contra acestui anarchist care distruge temeliele sociale, care vio­lează dreptul sfânt al proprietăţei şi mai sfinte. Şi cine afirmă aceasta, cine ne-a ?Revoluţionarul, socialistul Ioan Nă­dejde, omul care fiind în curent cu întreaga ştiinţ­ă socială, nu e departe să strige d-lui Carp­ dignus est in­trare în tabăra celor ce au monopoli­zat şi ştiinţa şi iubirea muncitorilor. Şi a d.­ Nădejde, din înălţimea cunoş­tinţelor sale juridico-sociale, îşi aruncă un moment ochii în­spre noi şi ne întreabă în stilul său înflorit: «De unde,fi până unde se apucă Lupta ude ne scoate vorba că teoria revolu­ţionară a d-lui P. P. Carp e bazată ipe legea veche ?» «Da, continuă d-sa, d. Carp prin legea asupra minelor dă lovituri de secure la temelia dreptului de pro­prietate. Are dreptate d. Iancovescu, exploatarea sub­solului e drept legat de proprietatea suprafeţei. Codul nos­­tru spune lămurit aceasta. Ce tot ne vorbiţi d­v de art. 491? In el nu se vorbeşte, ca şi în codul Na­poleon de cât de simple regula­mente, iar nici de cum de legi cari să ştirbească acest drept de proprietate. D. Carp face o adevărată revoluţiune prin legea, sa, casa calcă şi Codul şi Constituţia.» . . . . .. Bietul d. Carp! Iată-l şi­ revoluţio­nar, consacrat de astă-dată nu de d. Catargiu sau de d. Lahovari, ci de însuşi Rabinul revoluţionarilor. Spunem drept, nu ştim de ce sa ne mirăm mai mult: de ignoranţa crasă în materie, pe care şeful socialişti­lor o arată cu această ocazie, ori de suficienţa fără de margini, de «tu­peul» incultului cu care d-sa se a­­runcă în discuţii de care nu are mei cele mai elementare cunoştinţi. D. Carp revoluţionar şi atentator la dreptul de proprietate, pentru d-nii socialişti, pentru aceşti revoluţionari partizani ai colectivismului, iar pen­tru noi, bieţi democraţi burghezi, d. Carp nu este alt­ceva de­cât un con­servator, un excesiv apărător al pro­­prietăţei, un om care nu crează ni­mic nou, care nu iese din prescripţiile vechilor legi în ceea ce priveşte pro­prietatea minelor! O­­ sfântă ignoranţă, de câte minuni eşti capabilă, când îndrăzneala nu ’ţi lipseşte! .. . Suntem datori să ne executăm, d. Nădejde ne somează! D-sa afirmă mai întâi şi, întemeiat pe profundele’­ cunoştinţi de Drept, că d. Carp, prin legea sa, a violat Co­dul civil care prevede categoric că proprietarul solului este şi al sub­so­­lului, şi că, prin urmare, nici o lege nu poate restrânge acest drept. Noi am arătat că însuşi Codul civil, prin art. 491, prevede o excepţiune în ceea ce priveşte minele pentru care cere o legiuire specială. D. Nădejde afirmă că aceasta nu este exact, de­oare­ce acest articol nu cere de­cât simple regulamente, după cum, de alt­fel este și în codul Na­poleon, după care noi am copiat Co­dul civil. Să vedem ce zice art. 491. Iată-l : «Proprietarul pământului poate face sub faţa pământului toate construc­­ţiile şi săpăturile ce găseşte de cu­viinţă şi trage din ele toate foloasele ce acestea ar produce, afară de modi­ficările prescrise de legea şi regulamentele privitoare la mine."» Codul civil recunoaşte clar dreptul de a se legifera special asupra pro­prietăţei minelor, şi în aceasta d. Carp nu a făcut absolut nici o inovaţie, nicio revoluţie. Dar d. Nădejde, pentru a interpreta acest articol să servă de codul Napoleon şi susţine că proba, că prin articolul 491 nu se vorbeşte de cât de simple regulamentări e, că prin regulamen­tele făcute in Franţa, asupra minelor, după sancţionarea codului Napoleon, nu se vorbeşte de­cât de esploatârile mai mari de 100 de picioare, iar nici de­cum de atingerea întru cât­va a dreptului de proprietate, pe care pro­prietarii suprafeţei îl au asupra adân­­cimei. Eroare! Şi mai mult de­cât atât, ignoranţă desăvârşită asupra cestiuneî relativă la proprietatea minelor. Codul Napoleon care prevede, că proprietarul solului este şi proprieta­rul sub­solului a fost promulgat la 12 Mai 1804 Nu mult după aceasta, la 21 Apri­lie 1810, tot Napoleon face Legea mi­nelor, minierelor şi carierelor, pentru a­ o pune în concordanţă cu noul cod civil. Pentru a vedea cum codul Napo­leon a înţeles dreptul de proprietate asupra minelor, n’avem de­cât să ci­tăm art. 19 din legea franceză făcută, după cum am zis, la 6 ani în urma codului Napoleon, triată ce zice acest articol, înscris în legea franceză, de acum 84 de ani. Art. 19. Din momentul in care o mi­nă va fi concedată, fie chiar proprieta­rului suprafeței, această proprietate vai! deosebită de aceea a suprafeţei, şi con­siderată de aci înainte ca o proprie­tate nouă, asupra căreia nici hipoteci vor fi făcute etc. etc. Iar art. 13 din această lege spune : Art. 18. Ori­ce francez, sail ori­ce străin naturalizat sau nu în Franţa, lu­crând izolat sau în societate, are drep­tul de a cere şi poate obţine o concesiune de mine. Unde dar e revoluţiunea pe care d. Carp a făcut’o asupra dreptului de proprietate prin legea sa, atunci când d-sa n’a făcut alt­ceva, de cât a co­piat disposiţiunile din legea francesă asupra minelor, promulgată cu 6 ani in urma codului Napoleon? Toate, dar absolut toate principiele din legea d-lui Carp, asupra cestiu­­nei proprietăţei minelor, sunt­ luate din legea fr­anceză de la 1810 Chiar declararea cailor, întrebuin­ţaţi în mine, ca imobile, pe care Na­ţionalul o ridiculiza, e luată din a­­ceastă lege şi anume din art. 8, în care se zice următoarele : „Sunt asemenea imobile prin destina­­ţiune, caii şi toate instrumentele ce servă la esploatare. Nu sunt consideraţi ca cai destinaţi la esploatare de­cât aceia cari sunt esclusiv întrebuinţaţi la lucrările interioare ale minelor. Şi acest regim, pe care legea fran­ceză de la 1810 îl institue pentru ex­­ploatarea minelor, domneşte astă­zi nu numai în Franţa, dar în toate statele din Europa, afară de Anglia, unde, pentru motivele pe cari le-am arătat cu o altă ocazie, domneşte principiul absolut că proprietarul solului este şi al subsolului, fără ca statul să inter­­vie cu vre-o restricţie. Iată pe ce ne întemeiem noi, d-le Nădejde, când afirmăm adevărul a­­devărat, că d. Carp nu calcă nici o lege, nu atinge întru nimic dreptul de proprietate aşa cum l-a definit le­­gea veche de acum aproape un secol, că d-sa nu face la noi, de­cât aceea ce ţările civilizate toate, după care noi am copiat legile noastre, au fă­cut cu o sută de ani înaintea noastră ? Unde e clar acel revoluţionar, care dă cu toporul la temelia dreptului de proprietate ? Nu e aşa că nu-l veţi putea găsi de­cât în închipuirea d­v. pentru care ori­ce nu cunoaşteţi, este o inovaţie, este o revoluţiune întreagă? Cum se poate oare califica acest cu­­ragiu, de a vorbi cu atâta desfidere, de lucruri de care habar n’ai ? Spune singur, d-le Nădejde, dacă o scânteie de sinceritate mai luceşte în d-ta. Dar oare, faţă de o lege de o im­portanţă economico-socială atât de ne­tăgăduită, ca aceasta a exploatărei mi­nelor, care atinge aproape toate punc­tele programului economic socialist, socialiştii, conştienţi de principiele de care fac atâta paradă, n’au ei altă da­torie, n’au ei alte cestiuni de tratat de­cât de a face cor cu elementele cele mai reacţionare, cum că se aten­tează la dreptul de proprietate, cum că se calcă legile şi Constituţia ? A transforma un ministru emina­mente conservator care, deschizând, în adevăr, ţărei, nici terenuri de activi­tate, nuci izvoare de bogăţie, crează însă o nouă proprietate individuală, pe care o îngrădeşte cu toate garan­­ţiele posibile, într’un revoluţionar,— aceasta e operă socialistă ? In naivitatea noastră, noi credeam să găsim în socialişti, nişte sprijină­­tori convinşi, în atâtea şi atâtea ces­tiuni cari formează drapelul demo­craţiei şi pe cari legea minelor le-ar putea realiza. Ce împedică oare pe socialişti, ca în loc să urmeze pe «Naţionalul» care i-a dus la prăpastia ridiculului, să nu lupte alăturea cu noi pentru a face din Stat singurul esploatator al mi­nelor, după cum deja astă­zi e sin­gurul exploatator al sărei, pentru a fixa prin lege durată zilei de muncă, minimum salariului, pentru a regu­lamenta de la început munca femei­lor şi a copiilor în mine, pentru a face din casele de ajutoare şi de pen­siuni, nişte instituţiuni real folositoare viitorilor mineri şi familiilor lor? Având atâtea cestiuni de agitat, cari fac parte din însuşi programul socia­list, şi să le laşi de o parte ca să în­­caleci pe calul d-lui Iancovescu, ca un al doilea Sanco-Panta, e mai mult de­cât ridicul, d-le Nădejde ! Şi d-lor sunt democraţii, d-lor sunt adevăraţii reprezentanţi ai celor ce muncesc! Ptiu ! R­EPORTAGIU O nouă Ligă Culturală Alegerile săvârşite alaltăieri, la Ligă au provocat multe nemulţumiri; toate grupările independente, de partidul­ naţi­onal liberal, văzându-se eliminate au luat hotărârea să înfiinţeze o nouă organiza­­ţiune cu scopul de a sluji mişcarea na­ţională. De­o­cam­dată se fac pregătirile, con­vorbirile cu deosebitele personagii şi cele­l­alte lucrări indispensabile. Neamicii liberalilor­ naţionali văzându- se sistematic eliminaţi din Comitetele Ligei au fost puşi în alternativa, sau să refuze ori­ce concurs mişcărei naţio­nale, sau, să înfiinţeze o nouă Ligă. Această ultimă ideie a prevalat. Este drept că la alegerea de alaltăeri liberalii au ales un comitet pe un con­servator, pe d. Al. Florescu. Dar con­servatorii consideră această reprezentare a lor ca o glumă, cu atât mai mult că dânşii desemnase deja câţi­va candidaţi dintre cari liberalii puteau alege. Ast­fel cauza românească va câştiga mai mult, în loc de o singură Ligă vor fi două pentru luptă. Stop C­ARNETUL MEU ŢARUL ŞI PREŞEDINTELE Şi în Mesagiul regal şi în răspunsul d-lui Titu Maiorescu, am observat un lu­cru: moartea Ţarului este pomenită îna­intea morţei luî Carnet. Pentru ce ?... Mister şi monarchizm ! Slavă Domnului ca motivele avuabile nu prea sunt multe, dacă o fi vre­unul. Ca ordine chronologică lui Carnot i se cu­venea locul întăiu : ca simpatie naţională, ca legătură de rasă tot nefericita victimă de la Lyon ,­ trebuea să aibă precădere. Dacă este aşa — şi aşa este — pentru ce s’au inter­ver­tit locurile ? Din punctul de vedere politic, dragă doamne, cu Rusia nu stăm mai bine de­cât cu Franţa ; poate chiar că stăm mai bine cu aceasta de vreme ce în potriva Rusiei am ridicat fortificaţiuni, pe când în contra Franţei, ba. Din punctul de vedere monarchic, poate. Din acest punct de vedere nu mai am ni­mic de zis, numai nu înţeleg un lucru: pentru ce, în cazul acesta, Mesagiile şi răspunsurile la Mesagiu nu pomenesc a­­nual pe toţi încoronaţii cari au decedat măcar în decursul secolului al 19 lea. Un asemenea pomelnic ar avea cel puţin meritul originalităţei şi ar face mare plă­cere chiar şi lui Metz. Când priveşti asemenea delicate aten­ţiuni te înduioşezi, vrând nevrând. De o bucată de vreme suntem plini de preve­­ninţe pentru marele imperiu al Crivă­ţului. Ne felicităm, aproape în fie­care zi, că ne-a învrednicit Dumnezeu să ni se înrudească casa regală cu casa imperială, ne lăudăm, că la Petersburg, cu ocazia ultimilor sărbători, prinţul Ferdinand a umblat necontenit la spatele prinţului de Gralles, dar... când e vorba la treabă, ri­dicăm fortificaţiuni, ne înarmăm în con­tra Rusiei, facem alianţă cu Austria şi Germania. Iată cu ce se ocupă oamenii serioşi. Memphis. CANCANURI POLITICE ZPIRZES­A. LIBERALA Mare a fost lupta în partidul liberal pînă să se poată hotăra apariţiunea unui al doilea ziar naţional-liberal. In tot­deauna opoziţiunea a pornit din partea d-lui G. Cantacuzino care, ce­re dreptul, a făcut sacrificii la gazetă şi nu admite concurenţă nereală în partid. Dl. Cantacuzino are partizani puter­nici şi cel mai puternic, este dl. Carada. Aceşti amici, cu d. Carada în frunte, sunt de părere că dl. Cantacuzino tre­buie încurajat şi susţinut, şi, ceva mai mult, că partidul liberal nu are nevoie de un al doilea ziar. Alţii membrii ai organizaţiuneî pre­tind că Voinţa Naţională, pretind că sa­crificiile d-lui Cantacuzino nu sunt sufi­ciente pentru a face din Voinţa o­ gazetă cetită, partidului îi trebuie un­­jitar po­pular ieftin, bine făcut, scris cu sare, cu energie, cu talent. Membrii aceştia liberali au mai­­fis, pe ici, pe colo, şi alt­ce­va; dânşii afir­mă că « Voinţa Naţională» nu mai repre­zintă vederile partidului ci numai vede­rile unei coterii, că partidul nu are ac­tualmente nici o ga­zetă, că vederile unei porţiuni însemnate din partid nu se mai pot manifesta în vileag. In sfârşit acest din urmă curent a triumfat; au biruit cei ce vor o nouă gazetă zilnică. Dar manevrele din partea Voinţeşti­­lor n’au încetat încă şi... cine ştie ce se mai poate întâmpla. Argus. MIS-MAS Spirit parlamentar.—A.—Nu cum­va Bo­bei­ca a trecut In opoziție? B—Neapărat, Bobeica se află in o­poziție. X.—Care va sa zică în urma incidentului de la Gara Racaciune i s’a augmentat numele d-lul de­putat C. Popovicî Z.—Din potrivă, din momentul acela numele i-a scăzut. Până atunci erea Sărăcăciune, şi de atunci a remas numai Răcăciune. D.—Colegul nostru Cuza a început din no­i să atace guvernul. II aduce tot soiul de acuzaţiuni. V.—Cum să nu-l aducă, dacă numele săfi îl si­leşte la aceasta. Nu-l chiamă A. Cuza-octwa ? F.—D-le preşedinte, constat că d-nii Senatori vin la Cameră şi ocupă locurile Deputaţilor. Preşedintele.—Unde vedeţi un Senator ? ! F.—Iată colo, d-nul care nu mişcă. Preşedintele.—Vă înşelaţi, domnul este colegul d-v. N. de la Vaslui şi. F.—A­ pardon, d-le preşedinte, îl vedeam că doarme şi credeam că e Senator.­­PEN­. FISIONOMIA CAMEREI In aerul Camerei e respândită o mare veselie. Toţi deputaţii grupuri, grupuri, povestesc din copilărie. Dascălul Aristia, Eliad şi chiar Lazar sunt scoşi din mor­mintele lor. In alt grup este în discuţie poarta, mai la vale să vorbeşte de gropiţă, într’un colţ, ard­ şi freşcă. Arşicele ocupă vre­o trei grupuri şi smeii cu coada şi turcesc erau însoţiţii de o serie de legende despre Făt-frumos. In această atmosferă să ridică d. Ionel Grădişteanu şi anunţă Camerei că depune împreună cu o petiţie şi un memoriu al studenţilor. — Arol, sau arişcă? strigă o voce. — Ai pierdut ! răspunde alta. D. Grădişteanu voeşte să citească pe­tiţia. Camera cu mare­­majoritate admite. După un sfert de oră se ridică kk. Las­car care cere urgenţa. Zece minute a trebuit până când să în­ţeleagă. — Cum, votăm urgenţa ? — Aşa parcă spuse ! — Ridicaţi manile ! strigă d. Al. La­hovari şi în acelaşi timp două­zeci de emi­sari sunt trimişi în toate părţile, ca să ridice în sus mâinile membrilor majo­­rităţei. A trebuit să sară patru inşi, ca să po­t ridica mâna d-lui Lăzarică Niculescu, care striga că i se întinde o cursă, ca să-şi piardă preşedinţia secţiei. Camera trece la revizuirea socotelilor statului pe exerciţiul 1878. — Asta nu e socoteală, e arheologie, spune d. Porumbaru. — Asta e, răspunde un membru al co­­misiuneî socotelilor, parcă budgetul e so­coteală din piaţă. — Şi parcă miniştrii de finanţe sunt ca bucătăresele. Ăştia nu să prind cu ocaua mică. Jip. MEMORIUL STUDENŢILOR Iată memoriul înaintat de studenţi Camerei şi asupra căruia se face azi discuţia. Pentru că publicul va fi cu­rios să-l cunoască, mai ales în urma discuţiilor de la Cameră, îl publicăm şi noi. Domnule Preşedinte, Studenţii universitari din Bucureşti, ho­tărând a prezenta Corpurilor Legiuitoare, un memoriu asupra maltratărilor suferite de­ el şi de colegii lor de peste munţi, în noap­tea de 14 Septembre, sub­semnaţii, mem­brii ai comitetului naţional studenţesc, cu respect vă rugăm, în numele studenţilor u­­niversitari din Bucureşti, să bine­voiţi a aduce la cunoştinţa domnilor (deputaţi ori senatori), prezentul memoriu votat în una­nimitate de către studenţi, întruniţi Dumi­nică 6 Noembre. Faptele sunt deja cunoscute; ar fi lucru de prisos, credem, ca să le mai povestim cu toate amănunţimele lor în acest memo­riu , vom aduce aci numai oare­cari expli­­caţiuni asupra atitudine! noastre, a studen­ţilor. Noi, studenţii, cunoaştem, domnule Pre­şedinte, rolul şi idealul acelor câtor­va ge­neraţi­uni de oameni, cari s’au succedat la cârma acestei ţări, de la redeşteptarea ro­mânilor încoace. Aceste generaţiuni numără în ele băr­baţi atât de mari, în­cât nu-şi pot găsi explicarea existenţei lor, când privim aşa de aproape de noi un trecut înfiorător de decădere a Românismului. Cât de numeroase şi grele de învins e­­rau obstacolele cu cari ei au trebuit să lupte ! Cât de uriaşă muncă au trebuit să desfăşoare aceste genii ale Românismului, pentru a duce la bun sfârşit opera încre­dinţată lor spre îndeplinire: România de azi ! Din luptele lor, din faptele lor, trecute azi în domeniul istoriei, strâvezi când şi când, in mod obscur, idealul, care poate în mintea lor era mult mai clar, idealul de a face din România bulevardul de civilisaţi­­une al Orientului, de a face din Capitala României libere, soarele, care să-şi trimită razele sale încălzitoare dincolo de Carpaţi şi Prut, dincolo de Balcani chiar. Acesta era idealul. Atunci abia se putea ghici, as­­tă­zi îl vedem clar, conturele îi sunt bine definite. In tendinţa continuă spre atingerea aces­tui ideal s’au făcut sacrificii enorme. Nimeni, mai bine ca D voastră, domnule Preşedinte, şi ca d-nui­­deputaţi ori sena­tori,) nu poate simţi mărimea acestor sa­crificii, căci d-voastră şi domnii (deputaţi ori senatori,) cunoaşteţi mai în de aproape nevoile şi aspiraţiunele poporului românesc. Iar noi, tinerimea universitară, beneficiem acum de acele sacrificii, până ce şi rîndul nostru va veni ca să le făptuim şi noi. Până ce însă România să fi devenit se­r­ic ci­vilisator al Orientului întreg, era fi­resc că ea să devină acest soare mai în­­tâi­ pentru Românii, fraţii noştrii, din ţă­rile subjugate. Aşa a şi fost. România a devenit centrul de gravita­­ţiune, sîmburile, în jurul căruia se învâr­tesc acţiunele spre libertate şi progres ale fraţilor noştr­i de dincolo de regat. Deci, ca fii ai Românilor liberi, care am înţeles idealul, visat de marii bărbaţi ai Românilor, nu făceam o faptă nenaturală şi condamnabilă, când invitam pe fraţii noştri de dincolo, studenţi ca şi noi, să

Next