Lupta, septembrie 1934 (Anul 13, nr. 3856-3881)

1934-09-15 / nr. 3868

ANUL XIII No. 3868 Fost director politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Instituții și autorități...................Lei 1000 Pe 12 luni ................. 800 Pe 6 luni ............ 400 Pe 3 luni ............................................... 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia Bucureşti, Str. Const. Mille 12 (Sărindar)’ CONST. MILLE 4 PAGINI LEI 3 Direcţia 343-08 — Secretariatul 343-06 — Administraţia 343-04 Alarme inutile Cenzura ne-a prevenit­eri ’dimineaţă că guvernul i-a dat instrucţiuni să nu mai împie­dice­­ publicarea integrală a hotărîrilor luate şi comunica­te pressei de Comitetul Execu­tiv al partidului naţional-ţă­­ranesc, aşa că ori după amia­ză am putut publica textul integral al acestor hotărîri. Inutil să adăugăm că ne­­pudicarea integrală a acestui text a emoţionat mai mult o­­pinia publică şi politică de­cât publicarea integrală de după amiază. S-a dovedit astfel că gu­vernul, spre a menţine cenzu­ra, are nevoe de a organiza el însuşi o cenzură a cenzurei, —şi bine face, fiindcă aceasta îl scuteşte de neplăceri şi mai mari. Confratele „Epoca” propune scoaterea armatei din ameste­cul în politică, scutind pe mi­litari de cenzura politică în timp de pace şi preluându-se răspunderea ei de către pute­rea executivă civilă. Practica vine poate în favo­area unei asemenea propu­neri. Teoria şi logica pot fi­ invocate în favoarea actualei stări de lucruri, căci de îndată ce se institue starea de asediu şi se trece judecarea delicte­lor politice în sarcina tribuna­lel­or militare, nu poţi în a­ce­­laşi timp sustrage organelor de execuţie ale acestor tribu­nale măsurile preventive. Cum însă şi teoria şi prac­tica măsurilor excepţionale contravin drepturilor şi nevoi­lor regimului constituţional de libertate în timp de pace, guvernele se pun ele­ însele în situaţia contradictorie şi ridiculă,de a trebui să cenzu­reze cenzura militară întrucât nu se poate cere militarilor perspicacitatea aprecierei în cenzurarea materialului poli­tic al ziarelor, oricât ar da guvernele instrucţiuni. Cenzurarea hotărîrilor co­mitetului­ executiv al partidu­lui naţional-ţărănesc“ a fost din acest punct de vedere fo­arte instructivă. Intervenind pentru a asigu­ra publicarea integrală a a­­cestor hotărîri, guvernul nu numai că a înţeles să nu-şi ia răspunderea unei măsuri care face imposibilă viaţa constitu­ţională a partidelor politice, dar a contribuit la clarifica­rea raporturilor între diferiţii factori în stat. In acelaş timp, a împiede­cat crearea de noui legende şi suspiciuni în jurul ampută­rilor făcute textului unor ho­tărîri oficiale de partid pen­tru cari rămân jurid­iceşte şi politiceşte responsabili acei caii le-au luat şi cari sânt foşti consilieri ai Tronului. Azi, când se cunoaşte tex­tul integral al acestor hotă­rîri, legendele, suspiciunile, şoaptele şi alarmele nu-şi mai au locul, căci se constată că ele nu diferă cu nimic de punc­tul de vedere de până acum al partidului care le dă azi o re­dactare solemnă şi solidară. De altfel, care este partidul în trecutul cărnii­­domnia lui Carol I, fie sub domnia regelui Ferdinand — să nu fi venit împrejurări în cari au recurs la formularea unor asemenea deziderate? Vechiul partid conservator al lui Lascar Catargi, „consti­tuţionalii” de pe vremuri ai lui Petre Carp, liberalii sub Dimitrie Sturza, ca şi libe­ralii „drapelişti” şi „ flevişti’ — toţi au avut în­­acţiunea Io­ politică momente în care ai crezut necesară o afirmare deosebită a unor anumite prin­cipii constituţionale. Aceasta nu i-a împiedecat de a rămâne conducătorii înţelepţi ai sta­tului şi sfetnicii supuşi şi de­votaţi ai Tronului. Numai spiritul agitat din zilele noastre şi neexperienţa multora pot da loc la alar­me inutile, privind ca anor­male, manifestările cari sânt inerente examenului liber al problemelor pe cari le puri vremea și împrejurările. ALF­A Sa fugim de politică Geografie „literară" ? Un publicist francez d- Pierre Ogouz, impresionat de numărul ma­re de descrieri de călătorie publi­cate in ultimul timp în Franţa,de faptul că o însemnată parte a ro­mancierilor se însărcinează să ne zugrăviască diverse peisagii şi di­verşi oameni de pe­ toată întinderea globului nostru, crede că prin a­­ceasta geografie tinde să devină un gen literar: „S’a întâmplat, zice d. Pierre Ogouz, un fenomen neprevăzut: geografia încalcă domeniul literar, rezervat întotdeauna descrierii o­­mului. Va reeși un conflict? Nici de cum. Geografia devine pur şi simplu un gen literar. E poate, in ultimul timp, cel mai de seamă eveniment al vieţii intelectuale”. Fenomenul observat în Franţa e­­xistă şi la noi. Unul din romancie­rii noştri descrie munţii Bistriţei, altul pe Românii din Timoc, unul viaţa din Macedonia şi Albania, altul tundrele siberiene. Pretutindeni o întrecere între scriitori de a-şi plasa acţiuna şi eroii într’un cadru de perfectă verosimiltate, într’un decor, real, palpabil. Totuşi nu se poate trage de aci concluzia că geografia tinde să de­vină un gen literar. E drept că geografia a fost şi ea literară, cu Herodot, cu Strobo sau c­u Varennius din secolul al XVI, cu­­toţi scriitorii din vremea acea, care amestecau descrierile lor cu fel de fel de basme şi cu reţete de bucătă­rie. Astăzi însă geografia şi-a stabilit­­un­ domeniu, care-i aparţine exclu­siv. Ea nu priveşte lucrurile ome­neşti aşa egocentric, cum o făceau geografii din vremurile de copilă­rie ale acestei discipline şi cum sunt tentaţi s’o facă diletanţii, cei cu „geografia literară”; geografia ve­ritabilă priveşte lucrurile omeneşti hologeic, adică pe toată întinderea pământului. Deasemeni, ea nu e nu­mai o ştiinţă descriptivă, ci stabi­leşte raporturile de cauzalitate ale tuturor fenomenelor studiate. Profanii pot socoti geografia cu o simplă ştiinţă descriptivă, cu fra­zeologie şi retorică, cu puţină tine-­ tură poetică, cu imaginaţie multă şi cugetare puţină. Profanii pot că­­­rea în astfel de erori, oamenii de ştiinţă însă nu. Ei ştiu întâiu că geografia e o ştiinţă riguros exactă, care nu-şi permite înflorituri poetice ce dena­turează adevărul, care în descrierea realităţilor se serveşte de hartă, de diagrame, de statistici de toate mijloacele care să-i asigure preci­zia; al doilea că geografia nu se mulţumeşte să descrie, ci să stabi­­liască şi raporturi de cauzalitate şi nu , raporturi de cauzalitate, găsite aşa pe dibuite, parţiale şi anarhice, ci explicări cuprinse într’un ansam­blu întreg. Jiu poate fi deci vorba de o geo­grafie... literară. . Descrieriile de călătorie pot servi cel mult ca material informativ pen­tru studiul, geografiei şi încă şi ace­la trebuie primit şi utilizat cu pru­denţă, când e datorit unor poeţi, critici literari sau alţii eiusdem fa­rinae, oameni nedesciplinaţi ştiin­­ţificeşte, incapabili să-şi înfrâneze fantezia lor bogată. Descrierile de călătorie pot dea­semeni, prin prezentarea vieţii, su­ferinţă, muncii şi obiceiurilor al­tor popoare, să le facă deplin cu­noscute tuturora, să apropie popoa­rele unele de altele. Cât despre geografia... literară», ce împreunare de cuvinte odioasă! . C. PAJURĂ . O statuie lui Şt. Ciceo Pop După int­heierea desbaterilor co-­ducătorii ardeleni să fie definitiv în­biletului executiv naţional-ţărănesc fostul subsecretar de stat d. V. V. Tillea a avut fericita ideie de a pro­pune ca tineretul din partidul na­­ţional-ţărănesc să activeze pentru ridicarea unei statui care să perpe­lăturate. Acum, când împăcarea este pe cale să se definitiveze, evocarea a­­mintiri acestui geniu împăciuitor care a fost Ciceo Pop, se impune mai mult ca oricând. Dar iniţiativa d-lui Tillea este semnificativă şi din alt punct de vedere. Ea arată că în rândurile nouei generaţii, din toate partidele, se în­ţelege tot mai bine importanţa pe care o are, în viaţa publică a unei ţări, respectul pentru înţelepciunea bătrâneţii. Exemplul l-a dat Franţa unde, deşi politica de masse e dominată de foştii combatanţi, adică de genera­ţia frontalul, totuşi în clipele de re­strişte, toată lumea s’a plecat cu respect în faţa reprezentanţilor ge­neraţiilor mai vechi, chemaţi la pu­tere pentru a îndruma destinele ţă­rii cu experienţa lor verificată. Şi pentru a reveni la Ciceo Pop, e inutil să mai spunem că ridicarea unui monument în amintirea sa es­te un act de elementară recunoştin­ţă pentru acel care a dat bărbăteş­­te lupta împotriva dominaţiei ma­ghiare în Ardeal şi a prezidat, ală­turi de Pop din Băseşti, marele act al Unirii de la 1 Decembrie 1918. Deasemenea ar fi un sacrilegiu să se dea vreodată uitării momentele istorice pe cari Şt. Ciceo Pop le-a prezidat in Camera de la Bucureşti, în atâtea împrejurări importante. Ar fi chiar de dorit ca pe soclul monumentului ce i se va ridica la Arad, să se sculpteze unele din sen­­tenţele sale remarcabile. Fie ca iniţiativa luată la sfârşitul şedinţelor comitetului executiv na­­ţional-ţărănesc să devină cât mai curând un fapt împlinit, lreze amintirea regretatului frun­taş ardelean, Ştefan Ciceo Pop. Iniţiativa aceasta nu constitue numai un gest de pietate lăudabilă dar ea este mai ales simbolică pen­tru unele concepţii ce există in rân­durile naţional-ţărăniste. Monumentul lui Şt. Ciceo Pop va aminti în permanenţă fruntaşilor naţional-ţărănişti de marea dorin­ţă care l-a însufleţit până în ultime­le clipe pe acest venerat luptător naţionalist, ca disensiunile cari au existat la un moment dat intre con­t. ST. CICEO POP Cine regisează formidabila maşină de răz­boi în Extremul­ Orient De vorbă cu Rabindranath Tagore In momentul în care Japonia ameninţă din zi în zi mai mult Extremul Orient, complăcându­­se în rolul pe care Germania îl regisează atât de abil sub impe­riul celui de al treilea Reich, e deosebit de interesant a pătrun­de în viaţa intimă a acestui po­por, privită din toate punctele de vedere. Ea apare într’adevăr cu totul diorită decât cea expusă la masa verde, etalată de oraco­­lii tuturor revoluţiilor şi războa­­elor preliminarii viitorului haos profetizat de ei. Poporul japonez, studiat în viaţa lui familiară, închistată­­ în tradiţii şi obiceiuri meticuloase, în decorul lui graţios de crezan­teme apare cu totul altul. Gândi­­ţi-vă la acele milioane de ţărani şi lucrători sobri, la tineretul ro­mantic al universităţilor, la ghei­şele ce-şi curmă firul vieţii în craterul vreunui vulcan sau în precipitaţiile unei cascade. Ce găsiţi comun între aceşti oameni şi formidabila maşină de război pe care imperiul Mikadoului o pregăteşte în Pacific? Sau între uriaşa ofensivă economică pe Creionul actualităţii Vaidiştii şi maniştii — X"au avut ceva mai bun de făcut decât să se împace? Acuma noi cum rămânem?! Un control sanitar cât mai în sate, controlul sanitar ve­terinar e făcut nu de medici ve­terinari, ci de agenţi; aceştia, din cauza zonelor întinse ce­ au de supraveghiat, nu pot asista de câte ori se fac o vită. Când o unitate militară se o­­preşte într’un sat, ea trece prin toate primejdiile ce decurg din această lipsă de control, ca şi populaţia civilă. O soluţie ar fi să se înfiinţeze abatoare speciale pentru armată. Unităţile să se aprovizioneze cu vite vii, iar tăerea să se facă la abatoarele militare. Chiar la Bu­cureşti şi în oraşele mari, arma­ta ar putea avea secţiuni în a­­batoarele existente. Sunt unele unităţi care nu au veterinari ce contează in efectiv. Ele ar putea fi dotate cu astfel de specialişti, cari să suprave­gheze alimentaţia, chiar dacă a­­cele unităţi au tracţiune anima­lă redusă. Chestiunea veterinarilor la toate regimentele, nu este încă defini­tiv soluţionată. Şi ar mai fi o chestiune: să se amelioreze alimentaţia trupei, nu numai printr’un control sanitar m­ai sever ci şi printr’o alocaţie bu­getară suficientă. A. B. Orarul de iarnă în şcoli Nu odată a venit în discuţie, chestiunea orarului şcolar, în special medicii au arătat de ne­numărate ori, ce crima se face, aducând pe copii la şcoală, prea de dimineaţă. Mai ales în timpul iernei, ora­şul acesta e primejdios. Sunt părinţi cari ne scriu rân­duri emoţionante. Unii copii, mai conştiincioşi sau cari învaţă mai greu, se culcă noaptea târ­ziu, ca să poată să-şi înveţe lec­ţiile pentru a doua zi. Cei ce lo­­cuesc departe de şcoală, trebue să se scoale cu noaptea în cap. Cât de greu se scoală un copil dimineaţa, şi ce penibil e pentru părinţii ce trebue să-l trezească din somn, când afară e încă în­tuneric ! Trezirea aceasta, pen­tru copil, e lugubră. Pentru fi­rile mai impresionabile, ea lasă o tristeţă, o anxietate ce nu se risipeşte în­ tot timpul zilei. Nu numai adolescenţii, dar şi copiii de clasele primare sunt a­­duşi prea de dimineaţă la carte. Or, nu odată medicii au arătat, că în această vârstă atât de fra­gedă, copilul are nevoe de somn care Japonia o duce în toată lu­mea? Intrat în mâinile a câtorva zeci de familii puternice cari de­ţin industriile şi băncile, acest popor de ţărani şi lucrători se e­­chipează într’un ritm superocci­­dental ,sub sugestia şi conduce­rea directă a Germaniei. Condamnată a se industrializa pe fiecare zi mai mult prin pro­lificitatea ei, naţiunea japoneză e pe punctul de a intra — înarma­tă din cap până în picioare — în cercul redutabil din raza Germa­niei hitleriste, urmărind cuceri­rea prin forţă a cât mai multor teritorii şi pieţe mondiale, deve­nind un­ permanent pericol pen­tru popoarele vecine, amenin­ţând pacea întregii lumi. Iată în această privinţă un in­terview­ al marelui gânditor şi poet indian Rabindranath Tago­re, pe care răscolitorul de ţinu­turi şi neobositul voiajor Marc Chadourne îl publică în „L’In­­transigeant”. fund de odihnă serioasă. E un a­­tentat împotriva sănătăţii copii­lor ,a-i scula atât de dimineaţă. — Trebue să-i învăţăm har­nici ! spun pedagogii şi morali­ştii rigizi. Dar copilăria are o limită foar­te redusă de rezistenţă şi poate că enervarea şi uneori chiar de­zechilibrul copiilor de azi, se da­­toreşte în mare parte surmena­jului din cauza programului prea încărcat şi sculării prea cu noap­tea în cap. Credem că problema orarului ar putea fi mai atent studiată. S. V. G. Sâmbătă 15 Sept. 1334 PUBUNItATE Primește direct At^inD^-sția ziarului și toate agențiiluilfi^publicitate 3 Lei număr^Mi tară 6 Lei in străinătate Care ar putea fi pentru Mica înţelegere soluţia problemei austriace? Nici restaurarea Habsburgilor, nici alipirea la Germania, ci, printr’un acord al tuturor statelor interesate, să se reconstruiască economia dunăreană „L’Europe Nouvelle” publică un interesant articol semnat de d. F. Dom­inois, articol din care redăm următoarele: „Politica revizionistă a Buda­pestei a constrâns Mica înţelege­re, chiar dela origina ei, să con­sacre o atenţie specială Unga­riei, dar cele trei state aliate n’au neglijat, din această cauză, pro­blemele austriace. Desigur, la prima vedere, România pare mai puţin interesată de soarta Vienei decât Iugoslavia şi mai ales Cehoslovacia. Geografia, is­toria, etnografia circumstanţele economice fac ca Praga şi Bel­gradul să resimtă mai direct de­cât Bucureştiul urmările eveni­mentelor cari se petrec în Aus­tria. Mai de­vreme sau mai târ­ziu, totuşi, capitala română este şi ea atinsă de ele: oamenii ei de stat o ştiu prea bine; de aceea, solidaritatea celor trei state în ce priveşte afacerile Austriei n’a făcut decât să se desvolte cu timpul şi putem vorbi mai mult de o politică a Micii înţelegeri faţă de Austria decât de o poli­tică iugoslavă sau una română faţă de această ţară. TREI REMEDII PRIMEJDI­OASE Această politică este condiţio­nată de faptul că Mica înţelege­re are ca scop de a garanta sta­tutul politic şi teritorial stabilit de tratatele de pace în Europa dunăreană şi că, acest scop, ea gândeşte că îl va atinge, în a­­cord cu marile puteri, printr’o colaborare amicală a statelor succesoare ale fostei monarhii, printr’un fel de liberă asociaţie a ţărilor dunărene, al cărei cen­tru e ca şi în care Austria şi Un­garia, trebue să-şi ia într’o zi locul. Iată mai bine de zece ani de când e pusă problema fără a fi fost rezolvată şi de când unii doctori propun cu insistenţă, trei remedii cari, fără a asigura vin­decarea pacientului, riscă să lo­vească în ruină pe cele trei state ale Micei înţelegeri. Unii reco­mandă o federaţie dunăreană sau o uniune austro-ungară cu res­taurarea Habsburgilor, alţii o in­timă legătură a Vienei şi a Bu­dapestei cu Roma, alţii în sfârşit alipirea Austriei la Germania. SOLUŢIA HABSBURGICA Din aceste trei remedii, cel mai inacceptabil pentru Mica în­ţelegere este fără nici o îndoială restaurarea Habsburgilor. Orice altă soluţie, oricât de periculoa­să i s’ar părea, ar marca o ino­vaţie în istoria Europei centrale şi ar introduce elemente necu­noscute cari n’ar fi poate toate nefavorabile pentru Belgrad, Bu­cureşti şi Praga. Soluţia h­abs­­burgică nu este decât prea bine cunoscută în toate elementele ei, de cele trei state succesoare. Toţi cetăţenii lor ştiu că ea re­prezintă­ un pericol imediat pen­tru independenţa lor şi pentru cuceririle lor sociale de după război. Dacă Mica înţelegere vede în restaurarea Habsburgilor un pe­ricol imediat, direct, pentru in­dependenta statelor cari o com­­pun, ea înțelege bine că celelalte două solutiuni ale problemei aus­sa păcii, când, o telegramă inter­venind mi-a contramandat toate proectele. O afacere urgentă îl chema pe poet in împrejurimile Calcuttei. Am luat avionul şi timp de două zile, însoţit de poetul ben­galez Chandra, l-am căutat tot timpul pe ţărmurile Gangelui. Intr’o dimineaţă ne-am­­ în­dreptat spre o mănăstire închi­nată lui Krishna — zeul amoru­lui — unde poetul obişnuia să-şi petreacă timpul. Tineri în antice rege de Kha­­dar, cu scăfârliile rase uniform, se etajau pe treptele templului Siva. — Bătrânul trebue să fie pe acolo ! ne spuse unul din disci­polii săi. Nu mai aveam decât o oră de mers până la casa unui discipol al lui Tagore. O vilă pierdută în­tr’un frunziş de o splendidă ve­getație. Am fost invitat în salon,, unde trebuia sa fiu primit de poet, triace, cea italiană şi cea ger­mană, comportă, sub o formă in­directă, acelaşi pericol. Prin he­gemonia unei mari puteri la Vi­­.■a şi fatal la Budapesta, Europa centrală ar fi cu adevărat bal­­canizată. Independenţa Pragei,­ Belgradului şi Bucureştiului, ar putea fi menţinută formal. N’ar fi, de fapt, decât o faţadă, căci orice iniţiativă, orice acţiune po­litică liberă ar fi de atunci inter­zise României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei. GARANTAREA INDEPENDEN­ŢEI AUSTRIEI Care ar putea fi pentru Mica înţelegere soluţia problemei aus­triace? Neîncrederea pe care cele cinci state succesoare şi, ...ai mult chiar ca ele înşile, Ita­lia, o au în federaţia dunăreană preconizată în mai multe rân­duri în Franţa sau în Anglia, fa­ce această soluţie imposibilă. Rămâne acceptabilă totodată de marile puteri şi de Mica Înţele­gere, o soluţie europeană, ga­rantând independenţa şi integri­tatea absolută a Austriei. Pe această bază, o colaborare între Mica înţelegere şi Italia este dealtfel osibilă. In măsura in care putea fi prima etapă a u­­nei desvoltări a relaţiilor econo­mice între toate statele dunăre­ne şi marile puteri vecine, re­centa conferinţă de la Roma nu era văzută cu ochi răi de Mica înţelegere. Declaraţiile revizioni­ste nenorocite ale d-lui Musso­lini, comentariile presei din Bu­dapesta i-au făcut rezultatele i­­nacceptibile pentru Belgrad, Bucureşti şi Praga. NECESITATEA UNUI ACORD Dat fiind că toate statele du­nărene sunt destul de mature pentru a se lipsi de tutelă, e ne­cesar ca nici o mare putere să nu caute să se servească de ui­nul sau de două din aceste state împotriva celorlalte. Trebue deci ca toate statele interesate să subscrie alături de Austria la principiile protocolului de la Ge­neva, fiecare din vecinii Austriei având cu Viena aceleaşi rapor­turi ca şi celelalte, niciunul din­tre ei n’ar avea avantagii speci­ale şi partea economică a pro­blemei austriace ar deveni uşor de rezolv­at. Printr-un acord al tuturor statelor interesate tra­tând între ele dela egal la egal, ar fi atunci posibil să se furni­zeze Austriei oarecari avantagii cari i-ar permite ei cât şi vecini­lor săi, să reconstruiască, atât pe cât permite criza mondială, economia dunăreană. Este de altfel singura soluţie care ţine seamă de acest fapt, că fiecare din cele cinci state suc­cesoare găseşte în blocul celor­lalte patru, furnisoarele sau cli­entele cele mai importante. Este singura care ţine seamă de fap­tul că Mica înţelegere — mai ales de la semnarea noului său statut de organizare, în ziua de 16 Februarie 1933 — reprezintă trei sferturi din populaţia bazi­nului dunărean şi că într’o pro­blemă esenţialmente dunăreană, existenţa ei n’ar putea fi igno­rată decât de acei cari caută cu totul altceva decât consolidarea păcii Europei”. Când a apărut în uşă, am avut viziunea reală a Himalaiei. In­­tr’adevăr, omul care înainta spre mine în toga lui de mătase, cu spinarea adusă şi barba neagră în avalanşe peste piept, avea fruntea augustă a Himalaiei cu scânteieri de ivoar încadrate în buclele ce-i cădeau pe umeri. Fruntea înaltă, privirea adân­că a ochilor mari, îmi dau garan­ţia unei pătrunderi suprateres­­tre, a unei lumini de culmi. Când a început să vorbească, timbrul avea ceva de munţi înalţi. O voce plăcută şi gravă, cu ac­centele păreau uneori de femee. Câmpia Bengalului, pământul se­­toşilor, poeţilor şi privighetori­lor, vorbeai prin glasul lui. îmi formulasem din vreme toa­te întrebările ce trebuia să le pun popularului autor al „Naţionalis­mului”.­­ înainte de a-1 întreba, el a fost ec­diu­tui care a deplâns soarta Tagore m­i-aminteşte nu nu­mai o operă vastă de gânditor şi poet. Numele lui rezumă India, întreaga Indie militantă, strivită, avidă după libertate, India mis­tică şi vizionară din poemele maturităţii poetului, care i-au a­­dus un re:nume mondial, consa­crând în Tagore pe una din cele mai mari figuri ale umanităţii. „CASA PĂCII” Eram invitat de Rabindranath Tagore la Shantiniketan, în „Ca­” (Continuare în pag. II-a) RABINDRANATH TAGORE

Next