Lupta, iunie 1936 (Anul 15, nr. 4383-4406)
1936-06-11 / nr. 4390
ANUL XV No. 4390 ■ «.»■ „ ...—■■» ~ CONST. MILLE F« director politic »«c. 1921 — Febr. 1997 Director EMIL D. FAGURE Redacţia şi adiţia: lutureşti, str. Const. Mille 12 (Sărindar) $ Catastrofa răspunderile —H ni..■ ■■■ * .......mmm» Catastrofa dela Cotroceni nu numai că a îndurerat ţara, dar a stârnit şi o indignare generală ce s’a manifestat mai întâi la Suveran, nu numai fiindcă o nenorocire a. venit să întunece cadrul unei strălucite Serbări, nu numai fiindcă această nenorocire s’a întâmplat tocmai în prezenţa unor înalţi oaspeţi pentru cari am fi făcut totul ca să le cruţăm privelişti dureroase, dar cert că indignarea Suveranului ca şi a întregei ţări are şi un alt înţeles şi anume revolta contra criminalei uşurinţe a unor servicii publice ce n’au simţul răspunderii nici chiar în împrejurări când e vorba de a se lua măsuri pentru a nu se expune viaţa a mii de oameni atraşi de o festivitate naţională. Ceia ce vedem că se petrece, aproape în permanenţă, în marile aglomeraţiuni publice, uşurinţa cu care se permite adăpostirea a zeci de mii de oameni în adevarate şandramale, modul cum se construesc la parade tribunele, pune în evidenţă că autorităţile respective n’au avut niciodată cea mai mică preocupare în ce priveşte siguranţa vieţei cetăţenilor poftiţi să asiste la festivităţi publice. E o adevărată minune că am scăpat până acum de astfel de catastrofe. Probabil că această minune a încurajat continuarea sistemului detestabil de-a se aproba oricui, celui dintâiu venit, unor indivizi improvizaţi ca constructori de binale, transformaţi din dricari incapabili de-a descifra un plan, în arhitecţi, constructori de edificii publice, poduri, tribune, etc. Se afirmă că constructorii tribunelor aveau autorizaţie de constructori. Atunci şi acei ce au dat această autorizare trebuie chemaţi la răspundere, căci pentru a deveni constructor, fie chiar de simple tribu ne, probabil că se prevăd anumite condiţiuni. Cert că aceşti constructori nu îndeplinesc nici una. Apoi o lucrare ca acea a construim de tribune publice nu se controlează, se recepţionează înainte de a se încerca rezistenţa? Şi cum e ştiut că la noi se îndeasă în tribune de două ori atâta public cât pot cuprinde, oare de eventualitatea aceasta nu se ţine seama când se măsoară rezistenţa? Ce să mai ergotăm zadarnic în privinţa răspunderilor! S’a procedat cu o uşurinţă criminală. Serviciile edilitare datoare a supraveghia şi controla toate lucrările edilitare, deci şi tribunele destinate pentru festivităţi naţionale, — în special aceste tribune — trebuiau recepţionate cu cea mai mare atenţie, fiind în joc viaţa a mii de cetăţeni. In loc de aceasta se constată că tocmai acestor servicii le-a lipsit cu desăvârşire simţul răspundem deşi d. Donescu, primarul general, în declaraţiile publice ce le-a făcut,, a mărturisit grija ce a avut-o de a ordona serviciului de arhitectură al Municipiului, căruia îi incumbă recepţionarea tribunelor de la Cotroceni, să controleze lucrarea. Iar primul ministru, afectat de această inconştienţă şi lipsă de răspundere a conducătorilor unui aşa de important serviciu edilitar, a ordonat ca, pe răspunderea guvernului şi a sa personală, autorităţile să procedeze cu ultima energie, să ducă sub baionete la închisoare pe toţi ticăloşii răspunzători de această catastrofă. Ne pare bine că d. Vaier Pop ministrul Justiţiei s’a angajat, în public, să activeze sancţionarea vinovaţilor. Aceasta, este o garanţie nu numai că se vor nesocoti unele reprobabile încercări huliganice de a se exploata îrntr’un detestabil spirit această catastrofă, dar că, ancheta’ judiciară se va desfăşura repede, pentru că lumea aşteaptă cu inima strânsă de durere, o exemplară represiune a tuturor inconştienţilor învestiţi cu răspunderi şi a tuturor ticăloşilor, cum s’a exprimat primul ministru, R. P. TRIBUNELE... Un observator ipocondric şi acru, se ’ntâlneşte ce un tribun al demagogiei, care, fireşte, începe un discurs pe tema tribunelor prăbuşite... Ipocondrul il întrerupe: — Unde dă D-zeu să se prăbuşească odată, nu numai tribunele, ci şi tribunii!... NOROC... Aflând că ministrului de Justiţie i s’a şterpelit în biserică portmoneul din buzunar, un camarad din guvern ar fi exclamat : — Noroc că i-a rămas portofoliul — fiindcă cunosc eu destui ochi’l pândesc!... „GATA” „Daily Herald" publică o declaraţie a lui Otto de Habsburg, care spune că „e gata să răspundă chiemării poporului”. De văzut dacă şi poporul e gata de chiemare. Şi meci e de văzut dacă cel care o aşteaptă, are chemarea... „VALSUL GREVEI” La Paris „midinetele” au dansat în ateliere şi în curţile fabricator „valsul Grevei”. In Franţa, totul se isprăveşte cu cântece, şi unde sânt cântece sânt şi dansuri. Numen frazeologii „misticelor” de Dreapta, se ’ncruntă şi exclamă: — Se dansează pe un vulcan!... BLOCUL Ziarele, franceze arată că el. Mussolini ar dori înjghebarea unni bloc italo-germano-ungaro-polon. Condiţiile ungurilor pentru a intra intr’un asemenea bloc sânt destul de modeste: mutarea graniţei României la Predeal, undeera odată restaurantul Klein! Ultranaţionaliştii noştri să se grăbească cât mai repede să sprijine acest bloc: e exact ce ne trebue! RIGOLO Greionul actualităţii Slab! Ministrului de Justiţie i s’a furat portmoneul, in Biserica Domniţa Balaşa. — Slabă recoltă! Nici nu merita osteneala! — Păi la Justiţie vroiai tu să te procopseşti? Nu găseai alt departament?! Şi doi acari Păun SS ni se dea voe să tăcem şi act câteva consideraţiuni asupra catastrofei de la Cotroceni. Să începem cu butada sinistră, dar spirituală, a unui magistrat, care a spus primarului general: „ Era firesc ca un dricar să facă tot posibilul să ia el antrepriza tribunelor: voia omul să se asigure de o clientelă numeroasă! Acum, consideraţiunile, cel care a concretizat mai bine situaţia, cred că a fost d. arhitect Pompei, care, la desbaterile de ori de la Palatul Justiţiei, a spus: — Dealtfel, totdeauna recepţia unor asemenea lucrări se face după serbări! înţelegeţi! După! Faci tribunele, nimeni nu le recepţionează ca să vadă dacă corespund caetului de sarcini, dacă sunt rezistente, lumea vine, se instalează, dacă are zile, scapă, dacă nu, e dusă la morgă sau la spital, iar după ce se isprăvesc serbările, vine comisia şi recepţionează lucrarea, ca după cinci minute ea să fie dărâmată şi antreprenorii să-şi ia materialul! Aşadar, să consemnăm ca să ştie lumea întreagă, plus generaţiile viitoare: recepţia unei lucrări nu se face înainte, ci numai după ce ea a intrat în funcţiune! Apoi, să ni se dea voe să constatăm, după ce am citit desbaterile de la tribunal, că nu toată această afacere sânt şi doi acari Păun: lucrătorul tâmplar Dobrin şi desenatorul Cacip. Dobrin acela, ce vină are? E răspunzător el de toată incuma şi necinstea serviciilor comunale? El şi-a bătut cuele lui în scânduri şi atâta tot. Alt rol n’avea. Dar Cacip? Desenator cu 3-4 clase, era el în măsură şi în drept să supravegheze lucrarea şi să-i constate rezistenţa? Şefii lui — cari aveau şi competenţa şi răspunderea — i-au ordonat: — Ia du-te, tu, Cacip, vezi ce e pe acolo, pe sus. Omul s’a dus, s’a uitat ca pisica In călindar, şi-a fumat ţigara şi asta a fost toată „conducerea şi supravegherea lucrărilor”! Straşnică, straşnică administraţie avem! Să ne trăiască! Şi ce am mai afla, dacă s’ar întinde anchetele şi la alte autorităţii DESCĂ ITALIA PE PLANUL EUROPEAN Agenţia Havas transmite ştiri din Roma asupra dispoziţiilor Ducelui de a activa pe planul european. De astă-data ele nu mai privesc sancţiunile. Privesc însă Societatea Naţiunilor, care se ştie că va avea să se rostească în curând, din nou, asupra chestiunei sancţiunilor. Ducele a devenit mai puţin aspru cu instituţia dela Geneva, pe care se pare că n’o vede lichidată, dar pe care ar voi s’o vadă modificată şi pe cât se pare la discreţia celor patru mari puteri: Anglia, Franţa, Germania şi Italia cari să-şi împartă în sânul ei, ca şi în Europa şi pe celelalte continente, zonele de influenţă. Ducele — cum se vede e departe de a fi abandonat ideea pactului de patru — idee care nu ştim cum e privită de a cincea mare putere membră a Ligei, însă din alt continent, care e Japonia, fără a mai vorbi de o aceasea mare putere — aceasta europeană — care se pretinde a fi Polonia. Cum s’ar împăca persistenţa aceasta în ideea pactului de patru cu securitatea colectivă proclamată în declaraţiunea noului guvern francez şi cu o colaborare în basmul dunărean care să asigure pacea şi refacerea Europei centrale şi sud-estice, Roma nu precizează încă nimic, cum nu precizează încă nici cum ar fi modificările preconizate de Duce în ce priveşte instituţia geneveză. In ce priveşte însă puterile mai mici — dar poate mai unite şi mai înţelese asupra scopurilor şi mijloacelor de a menţine pacea pe baza statului european prevăzut în tratate — atât cele închiegate în Mica înţelegere cât şi cele închiegate în înţelegerea Balcanică rămân suspicioase faţă de năzuinţele destul de neclare de modificare, a Ligei. Naţiunilor ce se nutresc în Roma şi Berlin. Şi nu vedem cum statele nordice ale Europei, ca şi cele sud-americane membre ale Ligei, ar putea fi mai puţin suspicioase. Iată de ce nu ni se pare extrem de fericită reintrarea pe care o face Ducele in arena europeană. Imperiul african a imperializat şi mai mult politica europeană a Dictatorului de la Roma şi nu vedem cum se va armoniza cu cea proclamată de Franţa in vestul Europei şi cu cea atât de clar şi categoric afirmată la Bucureşti de către cei trei şefi de state din Europa centrală şi sud-estică. Dacă intenţia Romei de a reactiva pe planul european e evidentă, tendinţele şi mijloacele apar puţin destinate succesului. L. T. A. „*Zi*a*j:** **Cei trei ziarişti Primul ministru de azi al Franţei este şi un mare ziarist, poate maimult ziarist decât şef de partid. Dar este din acea pleiadă de ziarişti născuţi pentru a conduce şi ataverna. Nu sunt nici socialist, şi cu atât mai puţin bolşevic. Dintre cei trei mari ziarişti pe cari îi are azi Franţa: Tardieu, Herriot şi Leon Blum, mai mult îmi place Tardieu, un polemist extraordinar, totdeauna documentat, ca o vervă îndrăcită, substanţial, corosiv, plin de argumente. N’am întâlnit în polemicele sale, multe agresive, nici un atac personal, nici o aluzie ofensatoare, oricât de pasionată ar fi fost lupta în care intervenea Tar,dieu. In. „De Temps” Tadieu este acela care a dus campanie peristenită , contra socialiştilor şi ani de zile a polemizat, cu d. Leon Blum. Iar Leon Blum a furnizat zilnic presei de dreapta, lui Tardieu şi celui mai serios ziar parizian „Le Temps”, numeroase subiecte de polemică. Deşi ■ împărtăşesc vederile de- mocniţilor moderaţi ,şi consider ca atare şi pe Tardieu, care nu-i un reacţionar numai fiindcă cere revizuirea Constituţiei în sensul de-a întări executiva şi a înlătura unele cusururi ale parlamentarismului, nu pot tăgădui că cel mai puternic exponent al democraţiei franceze este fostul director al lui „Le Populaure”, actualul prim-ministru. De anişi ani de zile, mai ales dela moartea lui Jaurés, n'a lipsit o zi în care Leon Blum să nu-şi publice editorialul său, adeseori senzaţional, fie asupra problemelor interne, fie asupra evenimentelor externe, fie în chestiile economice şi financiare. Cu aceiaş competenţă în toate. Nu avea nevoie ca prim-ministru să retracteze nimic din activitatea sa de gazetar, cumpănit şi făcut să imprime directive de guvernare. Toţi aceşti trei gazetari au fost şi vor mai fi prim-miniştri ai Franţei. Prevăd că Leon Blum va fi un prim ministru mai autoritar decât Tardieu, ceia ce nu înseamnă că nu va guverna ca socialist. Prevăd că guvernarea lui Leon Blum, cu concursul comuniştilor francezi, va întări social-democraţia franceză şi va înlătura în Franţa posibilitatea unui, regim comunist. Prevăd că în cazul unei dislocări a frontului popular, întreaga democraţie franceză va sări în ajutorul guvernului Blum. De aceia radicali-socialiştii sunt azi alături de socialişti, iar celalt mare gazetar, Eduard Harriot, a fost instalat la preşedinţia Camerei — încă o garanţie că guvernarea actuală vaîntări democraţia, iar nu bolşevismul. A. H. ■ / * A»*.* C. Joi 11 luie 493® ------------------------— -------------------—. \ ---------------—— Al: /.-• Excesele săvârșite in 0®\% libertății, pot s’o facă odioasă, insajpuQt s’o împiedice de a nu fi frumoasă frnfiesară. A d® Tocws&wilB® Reforme agricole in Franţa Guvernul Leon Blum are în programul său şi mari reforme pentru populaţia ţărănească a Franţei, care, în recentele alegeri, a votat în massă pentru Frontul Popular. Pentru a realiza aceste reforme, şeful guvernului a încredinţat portofoliul agriculturii, d-lui Georges Bonét, fruntaș al partidului socialist, specialist în chestiunile agricole. D. GEORGES BONÉT Un rege al scenei Cel mai bogat şi cel mai nefericit impresar al epocii noastre Cariera senzaţională a lui Florence Ziegfield Ziarele au scris în nenumărate rânduri despre un om, care dincolo de ocean se bucura de respectul unui suveran neîncoronat. După cum în Statele Unite există regi ai tutu--ror ramurilor economice, tot astfel a existat şi un rege al scenei, un rege al impresarilor. S’au văzut în Ţara Nouă cariere fantastice, oameni cari s’au ridicat foarte de jos şi au ajuns foarte departe. Unul dintre aceşti oameni cari caracterizează un continent şi o epocă a fost Florence Ziegfield, impresarul cel mai bogat dar şi cel mai nefericit, al vremii noastre. Ziaristul Pierre Iamure a publicat recent în ziarul „Neues Wiener Journal” câteva amintiri despre Ziegfield. Acum vreo şase ani, Lamure, care se afla la New-York, a voit să obţie neapărat un interview cu Florence Ziegfield. Dar toate încercările lui au rămas fără succes. Niciun suveran autentic nu era mai ferit de orice contact cu exteriorul ca acest om, o armată întreagă de secretari şi secretare, îl străjuiau pentru a-l feri mai ales de două rele: solicitanţii de posturi în teatrele lui şi gazetarii care doreau să publice... măcar o părere a acestuia despre orice ar fi fost. Intr’o zi Lamure se afla în culisele unui teatru al lui Ziegfield pe Broadway. Voia cu orice preţ să ia un interview cunoscutei actriţe Billie Burke* care pe atunci cucerise întreaga Americă. In timp ce stătea în faţa cabinei, aşteptând să fie poftit, observă pe un individ cu faţa arămie şi nas coroiat, care semăna a indian autentic. Dar nu era un indian, ci Florence Ziegfield în persoană. Se spriinea trist de un pom de carton şi stinghii și aştepta la rândul său să fie primit de cunoscuta actriță. Lamure folosi împrejurarea și trecând peste secretara care i se pusese în cale, se adresă bărbatului: , —Mister Ziegfield? — In persoană. Dorești un interview? 41 — De fel. Doresc numai să vă spun că în afară de Ford, dumneavoastră sunteţi cel mai cunoscut american în toată Europa. — Aş renunţa la această faimă dacă, aş avea banii lui Ford cu răspunsul trist, dar prompt. Vino mâine, la biroul meu să stăm de vorbă. Atâta a durat convorbirea ziaristului cu marele Ziegfield. Acuma câteva zile a avut loc în mai toate marile capitale europene, premiera filmului „The great Ziegfield”. Este bizar că filmul, pe care Ziegfield l-a dispreţuit toată viaţa, a fost menit să-l aducă cel mai sincer şi mai frumos prinos de admiraţie. Scenariul a fost scris de persoane care au cunoscut viaţa impresarului. Ziegfield a fost fiul unui profesor de muzică la conservatorul din Washington. Temperament neliniştit a părăsit curând casa părintească şi s’a angajat într’o panoramă ca... conferenţiar. Se pare că avea însă vocaţie pentru această meserie, căci după câţiva ani pleacă în Europa, având o avere de câteva mii de dolari. La Monte Carlo încearcă să spargă banca, dar pierde toţi banii şi ajunge cu chiu cu vai până la Londra. Aci se împrumută cu cinci sute de dolari şi în loc să plece acasă, cumpără orhidee şi le trimite actriţei Anna Held. Aceasta, tânără şi neştiutoare, renunţă la o sumedenie de contracte foarte avantagioase oferite de impresarii americani, pentru a-l urma pe Ziegfield la New-York. Aci succesul lor este formidabil. Ziegfiel se îmbogăţeşte şi în cele din urmă se şi căsătoreşte cu Anna Held. SUCCESE ŞI ÎNFRÂNGERI Succesele marelui impresar se ţin lanţ. Celebrele Ziegfield Follies i-au adus adevărata faimă. Revistele lui întreceau ca fast tot ceeace putea imagina o minte omenească. Dar bogăţia şi căsătoria nu (Continuare în pagina II-a) Citiţi in pag. 1-a: Raportul d-lui Al. Donescu către Suveran Practica poligamiei în StateleUnite Cum văd americanii căsătoria plurală Cu o graba în străbaterea etapelor pe care nu a cunoscut-o niciunul din celelalte continente, America îşi afirmă totuşi o hegemonie neînduplecată în anumite veleităţi de rezistenţă ce contrastează cu asalturile de cucerire metodică şi stăruitoare a civilizaţiei. Astfel cine ar fi crezut bunăoară că, alături de viteza pe care Yankeii o pun în rezolvarea afacerilor lor curente, practica poligamiei se menţine pe o scară destul de apreciabilă în unele regiuni ale noului continent. Ştirea aceasta senzaţională a făcut, cum era şi natural, înconjurul lumii, iar scandalul l-a declanşat un ziarist american într’o anchetă apărută de curând într’un mare hebdomadar din Chicago. Autorul ajunge la concluzia că 25.000 de oameni, bărbaţi şi femei, practică poligamia pe care au moştenit-o de decenii întregi şi că orice măsură de persecuţie a provocat de fiecare dată o recrudescenţă a practicei poligame. Leaderii mariajului plural publică o serie întreagă de reviste, editează cărţi, îşi intensifică propaganda dealungul Statelor Unite. Lucrarea care a obţinut cel mai mare succes se întitulează „Interpretarea căsătoriei şi a poligamiei”. Un volum de 155 de pagini, în care un oarecare Musser celebru propagandist, polemizează cu biserica şi codul civil. O altă carte întitulată „Mariajul” merge şi mai departe şi încearcă să facă dovada că Isus a fost răstignit pentru faptul că era poligam. Iată într’adevăr ceva despre care n avem idee niciunul din noi până azi. Tinerele fete prevenite de propagandiști că, acele din ele care nu acceptă concubinajul, vor deveni fatalmente roabe. Urmează câteva critici violente împotriva celor... înapoiaţi, cari nu admit decât o ---„Dacă urmăriţi statisticele naşterilor, veţi constata numaidecât că un mare procent de fete tinere vor trebui să se prostitueze, pierzându-şi frumuseţea naturală în sălile de lux şi de petrecere, oferindu-şi corpul primului venit”. Şi sunt multe fete naive, care, îngrijorate de ziua de mâine, se lasă seduse de această doctrină subversivă. Ceremonia mariajului e cât se poate de, originală. In primul rând e vorba mai întotdeauna de o fată între 15-16 ani şi de un soţ de 40-50 de ani. Tânăra fată şi viitorul soţ se duc în biserică, unde marele preot proclamă cu voce gravă: „Tu bărbat şi tu femee veţi fi uniţi în templu. Căsătoria voastră trebue consumată în faţa marelui preot”. Viaţa, copilă, care cu câteva mai înainte se înca poate cu păpuşile, desigur că nu înţelege mare lucru din enigmaticele cuvinte. Preotul însă îşi ia sarcina să o iniţieze. Descinde de lângă altar şi se opreşte în faţa ei. Dintr-un singur gest îi rupe vestmintele de pe ea. Zadarnic tremură nefericita fată, zadarnic încearcă să-şi ascundă nuditatea. Preotul procedează la fel şi cu bărbatul, pe care îl desbracă pur şi simplu de haine. „Şi în prezenţa marelui preot, căsătoria trebue consumată. Căci scris este. Femeia nu trebue să se lase niciodată aşteptată de soţul ei”. Cam asta ar fi ceremonia intrării în menaj. Ea nu e deloc încurajatoare. Obligaţiile de care trebue să se achite în schimb fiecare din viitorii stăpâni de haremuri, sunt de natură să satisfacă şi pe cele mai exigente concubine. Astfel, soţul trebue să se achite în mod onorabil faţă de fiecare din concubinele sale. Nu-i este permisă niciun fel ce concubină. E greu de închipuit că poate domni chiar atâta concordie în haremuri. Cu toate astea, rareori când gelozia îşi face cuibaci. Afecţiunea faţă de soţul comun e o afecţiune absolut desinteresată. Şi în modul acesta, toate soţiile surori se declară perfect satisfăcute de soarta lor. Cazul tânărului Price Johnson, tradus in faţa instanţelor judecătoreşti, e tipic din acest punct de vedere. Johnson e posesorul unui harem de douăsprezece soţii şi tatăl a douăzeci de copii. E un bărbat voinic, de şaizeci de ani împliniţi şi are o atitudine foarte hotărâtă. — Sunt poligam şi sunt mândru de aceasta. Şi dupăce invocă exemplul lui Abraham, al lui Isac şi Jacob, Johnson vorbeşte de obligaţia de a avea copii câţi iai mulţi pentru a plăcea lui Dumnezeu. — Câte femei poate să aibă im om? îl întreabă judecătorul Bollinger. — Câte poate să suporte, răspunde simplu şi direct acuzatul. Cu toate condamnările pronunţate până acum, poligamia continuă să trăiască mai ales în rândurilemormonilor din statul Arizona, ameninţând să se întindă din ce in ce mai mult. Ea numără adepţi dintre cei mai fervenţi, şi tot atât de constant continua a fi şi numărul concabinelor