Lupta, iunie 1936 (Anul 15, nr. 4383-4406)

1936-06-11 / nr. 4390

ANUL XV No. 4390 ■ «.»■ „ ...­­—■■» ~ CONST. MILLE F«­ director politic »«c. 1921 — Febr. 1997 Director EMIL D. FAGURE Redacţia şi adiţia: lutureşti, str. Const. Mille 12 (Sărindar) $ Catastrofa ­ răspunderile —H ni..■ ■■■ * .......mmm» Catastrofa dela Cotroceni nu numai că a îndurerat ţara, dar a stârnit şi o indignare ge­nerală ce s’a manifestat mai întâi la Suveran, nu numai fi­indcă o nenorocire a. venit să întunece cadrul unei strălucite Serbări, nu numai fiindcă a­­ceastă nenorocire s’a întâm­plat tocmai în prezenţa unor înalţi oaspeţi pentru cari am fi făcut totul ca să le cruţăm privelişti dureroase, dar cert că indignarea Suveranului ca şi a întregei ţări are şi un alt înţeles şi anume revolta con­tra criminalei uşurinţe a unor servicii publice ce n’au simţul răspunderii nici chiar în îm­prejurări când e vorba de a se lua măsuri pentru a nu se expune viaţa a mii de oameni atraşi de o festivitate naţio­nală. Ceia ce vedem că se petrece, aproape în permanenţă, în marile aglomeraţiuni publice, uşurinţa cu care se permite a­­dăpostirea a zeci de mii de oa­­m­eni în adevarate şandrama­le, modul cum se construesc la parade tribunele, pune în e­­­videnţă că autorităţile res­pective n’au avut niciodată cea mai mică preocupare în ce priveşte siguranţa vieţei cetă­ţenilor poftiţi să asiste la festi­vităţi publice. E o adevărată minune că am­ scăpat până acum de astfel de catastrofe. Probabil că acea­stă minune a încurajat conti­nuarea sistemului detestabil de-a se aproba oricui, celui dintâiu venit, unor indivizi im­provizaţi ca constructori de binale, transformaţi d­in dri­cari incapabili de-a descifra un plan, în arhitecţi, constructori de edificii publice, poduri, tri­bune, etc. Se afirmă că constructorii tribunelor aveau autorizaţie de constructori. Atunci şi acei ce au dat această autorizare trebuie chemaţi la răspundere, căci pentru a deveni construc­tor, fie chiar de simple tribu­­ ne, probabil că se prevăd anu­mite condiţiuni. Cert că aceşti constructori nu îndeplinesc nici una. Apoi o lucrare ca a­­cea a construim de tribune publice nu se controlează, se recepţionează înainte de­ a se încerca rezistenţa? Şi cum e ştiut că la noi se îndeasă în tri­bune de două ori atâta public cât pot cuprinde, oare de even­tualitatea aceasta nu se ţine seama când se măsoară rezis­tenţa? Ce să mai ergotăm zadarnic în privinţa răspunderilor! S’a procedat cu o uşurinţă crimi­nală. Serviciile edilitare da­toare a supraveghia şi contro­la toate lucrările edilitare, deci şi tribunele destinate pentru festivităţi naţionale, —­ în spe­cial aceste tribune — trebuiau recepţionate cu cea mai mare atenţie, fiind în joc viaţa a mii de cetăţeni. In loc de aceasta se constată că tocmai acestor servicii le-a lipsit cu desăvârşi­re simţul răspundem deşi d. Donescu, primarul general, în declaraţiile publice ce le-a fă­cut,, a mărturisit grija ce a a­­vut-o de a ordona serviciului de arhitectură al Municipiului, căruia îi incumbă recepţiona­­rea tribunelor de la Cotroceni, să controleze lucrarea. Iar­ primul ministru, afectat de această inconştienţă şi lip­să de răspundere a conducăto­rilor unui aşa de important serviciu edilitar, a ordonat ca, pe răspunderea guvernului şi a sa personală, autorităţile să procedeze cu ultima energie, să ducă sub baionete la închi­soare pe toţi ticăloşii răspun­zători de această catastrofă. Ne pare bine că d. Vaier Pop ministrul Justiţiei s’a angajat, în public, să activeze sancţio­narea vinovaţilor. Aceasta, este o garanţie nu numai că se vor nesocoti unele reprobabile în­cercări huliganice de­ a se ex­ploata îrntr’un detestabil spirit această catastrofă, dar că, an­cheta’ judiciară se va desfăşu­ra repede, pentru că lumea aş­teaptă cu inima strânsă de du­rere, o exemplară represiune a tuturor inconştienţilor înves­­tiţi cu răspunderi şi a tuturor ticăloşilor, cum s’a exprimat primul ministru, R. P. TRIBUNELE... Un observator ipocondric şi acru, se ’ntâlneşte c­e un tribun al demagogiei, care, fireşte, în­cepe un discurs pe tema tribu­nelor prăbuşite... Ipocondrul il întrerupe: — Unde dă D-zeu să se pră­buşească odată­, nu numai tri­bunele, ci şi tribunii!... NOROC... Aflând că ministrului de Ju­stiţie i s’a şterpelit în biserică portmoneul din buzunar, un ca­marad din guvern ar fi excla­mat : — Noroc că i-a rămas porto­foliul — fiindcă cunosc eu des­tui och­i’l pândesc!... „GATA” „Daily Herald" publică o de­claraţie a lui Otto de Habsburg, care spune că „e gata să răs­pundă chiemării poporului”. De văzut dacă şi poporul e gata de chiemare. Şi meci e de văzut dacă cel care o aşteaptă, are chemarea... „VALSUL GREVEI” La Paris „midinetele” au dansat în ateliere şi în curţile fabricator „valsul Grevei”. In Franţa, totul se isprăveşte cu cântece, şi unde sânt cântece sânt şi dansuri. Numen frazeologii „mistice­lor” de Dreapta, se ’ncruntă şi exclamă: — Se dansează pe un vul­can!... BLOCUL Ziarele, franceze arată că el. Mussolini ar dori înjghebarea unni bloc italo-germano-unga­­ro-polon. Condiţiile ungurilor pentru a intra intr’un asemenea bloc sânt destul de modeste: mutarea gra­niţei României la Predeal, unde­­era odată restaurantul Klein! Ultra­naţionaliştii noştri să se grăbească cât mai repede să spri­jine acest bloc: e exact ce ne trebue! RIGOLO Greionul actualităţii Slab! Ministrului de Justiţie i s’a furat portmoneul, in Bise­rica Domniţa Balaşa. — Slabă recoltă! Nici nu merita osteneala! — Păi la Justiţie vroiai tu să te procopseşti? Nu găseai alt departa­ment?! Şi doi acari Păun SS ni se dea voe să tăcem şi act câte­va consideraţiuni asupra ca­tastrofei de la Cotroceni. Să începem cu butada sinistră, dar spirituală, a unui magistrat, ca­re a spus primarului general: „ Era firesc ca un dricar să facă tot posibilul să ia el antrepriza tri­bunelor: voia omul să se asigure de o clientelă numeroasă! Acum, consideraţiunile, cel care a concretizat mai bine situaţia, cred că a fost d. arhitect Pompei, care, la desbaterile de ori de la Palatul Justi­ţiei, a spus: — Dealtfel, totdeauna recepţia unor asemenea lucrări se face după serbări! înţelegeţi! După! Faci tribunele, nimeni nu le re­cepţionează ca să vadă dacă cores­pund caetului de sarcini, dacă sunt rezistente, lumea vine, se instalează, dacă are zile, scapă, dacă nu, e du­să la morgă sau la spital, iar după ce se isprăvesc serbările, vine comi­sia şi recepţionează lucrarea, ca după cinci minute ea să fie dărâ­mată şi antreprenorii să-şi ia mate­rialul! Aşa­dar, să consemnăm ca să ştie lumea întreagă, plus generaţiile vii­toare: recepţia unei lucrări nu se face înainte, ci numai după ce ea a intrat în funcţiune! Apoi, să ni se dea voe să consta­tăm, după ce am citit desbaterile de la tribunal, că nu toată această a­­facere sânt şi doi acari Păun: lucră­torul tâmplar Dobrin şi desenatorul Cacip. Dobrin acela, ce vină are? E răs­punzător el de toată incum­a şi ne­cinstea serviciilor comunale? El şi-a bătut cuele lui în scânduri şi atâta tot. Alt rol n’avea. Dar Cacip? De­senator cu 3-4 clase, era el în măsu­ră şi în drept să supravegheze lu­crarea şi să-i constate rezistenţa? Şefii lui — cari aveau şi compe­tenţa şi răspunderea — i-au ordo­nat: — Ia du-te, tu, Cacip, vezi ce e pe acolo, pe sus. Omul s’a dus, s’a uitat ca pisica In călindar, şi-a fumat ţigara şi asta a fost toată „conducerea şi supra­vegherea lucrărilor”! Straşnică, straşnică administraţie avem! Să ne trăiască! Şi ce am mai afla, dacă s’ar în­tinde anchetele şi la alte autorităţii DESCĂ ITALIA PE PLANUL EUROPEAN Agenţia Havas transmite ştiri din Roma asupra dispozi­ţiilor Ducelui de a activa pe planul european. De astă-data ele nu mai privesc sancţiunile. Privesc în­să Societatea Naţiunilor, care se ştie că va avea să se ros­tească în curând, din nou, asupra chestiunei sancţiunilor. Ducele a devenit mai puţin aspru cu instituţia dela Ge­neva, pe care se pare că n’o vede lichidată, dar pe care ar voi s’o vadă modificată şi pe cât se pare la discreţia celor patru mari puteri: Anglia, Franţa, Germania şi Italia cari să-şi împartă în sânul ei, ca şi în Europa şi pe celelalte continente, zonele de influenţă. Ducele — cum se vede e departe de a fi abandonat i­­deea pactului de patru — idee care nu ştim cum e privită de a cincea mare putere membră a Ligei, însă din alt continent, care e Japonia, fără a mai vorbi de o a­ceasea mare putere — aceasta europeană — care se pretinde a fi Polonia. Cum s’ar împăca persistenţa aceasta în ideea pactului de patru cu securitatea colectivă proclamată în declaraţiunea noului guvern francez şi cu o colaborare în basmul dună­rean care să asigure pacea şi refacerea Europei centrale şi sud-estice, Roma nu precizează încă nimic, cum nu precizea­ză încă nici cum­ ar fi modifică­rile preconizate de Duce în ce priveşte instituţia geneveză. In ce priveşte însă puterile mai mici — dar poate mai u­­nite şi mai înţelese asupra sco­purilor şi mijloacelor de a menţine pacea pe baza statului european prevăzut în tratate — atât cele închiegate în Mic­a înţelegere cât şi cele închie­­gate în înţelegerea Balcanică rămân suspicioase faţă de nă­zuinţele destul de neclare de modificare, a Ligei. Naţiunilor ce se nutresc în Roma şi Berlin. Şi nu vedem cum statele­ nordice ale Europei, ca şi cele sud-americane membre ale Li­gei, ar putea fi mai puţin suspicioase. Iată de ce nu ni se pare extrem de fericită reintrarea pe care o face Ducele in arena europeană. Imperiul african a imperializat şi mai mult politica europeană a Dictatorului de la Roma şi nu vedem cum se va armoniza cu cea proclamată de Franţa in vestul Europei şi cu cea atât de clar şi categoric afirmată la Bucureşti de că­tre cei trei şefi de state din Europa centrală şi sud-estică. Dacă intenţia Romei de a reactiva pe planul european e evidentă, tendinţele şi mijloacele apar puţin destinate succe­sului. L. T. A. „*Zi*a*j:** **­Cei trei ziarişti Primul ministru de azi al Fran­ţei este şi un mare ziarist, poate mai­­mult ziarist decât şef de partid. Dar este din acea pleiadă de zia­rişti născuţi pentru a conduce şi a­­taverna. Nu sunt nici socialist, şi cu atât mai puţin bolşevic. Dintre cei trei mari ziarişti pe cari îi are azi Franţa: Tardieu, Herriot şi Leon Blum, mai mult îmi place Tardieu, un polemist extraordinar, totdeauna documentat, ca o vervă îndrăcită, substanţial, corosiv, plin de argumente. N’am­ întâlnit în po­lemicele sale, multe agresive, nici un atac personal, nici o aluzie ofen­satoare, oricât de pasionată ar fi fost lupta în care intervenea Tar­,­dieu. In. „De Temps” Tadieu este a­­­cela care a dus­­ campanie peristen­i­tă , contra socialiştilor şi ani de zile a polemizat, cu d. Leon Blum. Iar Leon Blum a furnizat zilnic pre­sei de dreapta, lui Tardieu şi celui mai serios ziar parizian „Le Temps”, numeroase­ subiecte de polemică. Deşi ■ împărtăşesc vederile de-­ mocniţilor moderaţi ,şi consider ca atare şi pe Tardieu, care nu-i un reacţionar numai fiindcă cere revi­zuirea Constituţiei în sensul de-a întări executiva şi a înlătura unele cusururi ale parlamentarismului, nu pot tăgădui că cel mai puternic exponent al democraţiei franceze este fostul director al lui „Le Popu­­lau­re”, actualul prim-ministru. De ani­­şi ani de zile, mai ales dela moartea lui Jaurés, n'a lipsit o zi în care Leon Blum să nu-şi publice edito­rialul său, adeseori senzaţional, fie asupra problemelor interne, fie asu­pra evenimentelor externe, fie în chestiile economice şi financiare. Cu acei­aş competenţă în toate. Nu avea nevoie ca prim-ministru să retrac­teze nimic din activitatea sa de ga­zetar, cumpănit şi făcut să impri­me directive de guvernare. Toţi aceşti trei gazetari au fost şi vor mai fi prim-miniştri ai Franţei. Prevăd că Leon Blum va fi un prim ministru mai autoritar decât Tar­dieu, ceia ce nu înseamnă că nu va guverna ca socialist. Prevăd că gu­vernarea lui Leon Blum, cu concur­sul comuniştilor francezi, va întări social-democraţia franceză şi va în­lătura în Franţa posibilitatea unui, regim comunist. Prevăd că în cazul unei dislocări a frontului popular, întreaga democraţie franceză va să­ri în ajutorul guvernului Blum. De aceia radicali-socialiştii sunt azi alături de socialişti, iar celalt mare gazetar, Eduard Harriot, a fost­ in­stalat la preşedinţia Camerei — încă o garanţie că guvernarea­ actuală va­­întări democraţia, iar nu bolşevis­mul. A. H. ■ / * A»*.­* C. Joi 11 luie 493® ------------------------— -------------------—. \ ---------------—— Al: /.-• Excesele săvârșite in 0®\% libertății, pot s’o facă odioasă, insajpuQt s’o împiedice de a nu fi frumoasă frnfiesară. A d® Tocws&wilB® Reforme agricole in Franţa Guvernul Leon Blum are în programul său şi mari reforme pentru populaţia ţărănească a Fran­ţei, care, în recentele alegeri, a votat în m­assă pen­tru Frontul Popular. Pentru a realiza aceste reforme, şeful guver­nului a încredinţat portofoliul agriculturii­, d-lui Georges Bonét, fruntaș al partidului socialist, spe­cialist în chestiunile agricole. D. GEORGES BONÉT Un rege al scenei Cel mai bogat şi cel mai nefericit impresar al e­pocii noastre Cariera senzaţională a lui Florence Ziegfield Ziarele au scris în nenumă­rate rânduri despre un om, ca­re dincolo de ocean se bucura de respectul unui suveran ne­încoronat. După cum în State­le Unite există regi ai tutu--­­ror ramurilor economice, tot astfel a existat şi un rege al scenei, un rege al impresarilor. S’au văzut în Ţara Nouă ca­riere fantastice, oameni cari s’au ridicat foarte de jos şi au ajuns foarte departe. Unul dintre aceşti oameni cari caracterizează un conti­nent şi o epocă a fost Flo­rence Ziegfield, impresarul cel mai bogat dar şi cel mai nefe­ricit, al vremii noastre. Ziaristul Pierre I­amure a publicat recent în ziarul „Neues Wiener Journal” câte­va amintiri despre Ziegfield. Acum vreo şase ani, Lamure, care se afla la New-York, a voit să obţie neapărat un in­terview cu Florence Ziegfield. Dar toate încercările lui au ră­mas fără succes. Niciun suve­ran autentic nu era mai ferit de orice contact cu exteriorul ca acest om, o armată întreagă de secretari şi secretare, îl străjuiau pentru a-l feri mai a­­les de două rele: solicitanţii de posturi în teatrele lui şi gaze­tarii care doreau să­ publice... măcar o părere a acestuia des­pre orice ar fi fost.­­ Intr’o zi Lamure se afla în culisele unui teatru al lui Ziegfield pe Broadway. Voia cu orice preţ să ia un interview cunoscutei actriţe Billie Bur­ke* care pe atunci cucerise în­treaga Americă. In timp ce stătea în faţa cabinei,­ aştep­tând să fie­ poftit, observă pe un individ cu faţa arămie şi nas coroiat, care semăna a in­dian autentic. Dar nu era un indian, ci Flo­rence Ziegfield în persoană. Se spriinea trist de un pom de carton şi stinghii și aştepta la rândul său să fie primit de cu­noscuta actriță. Lamure folosi împrejurarea și trecând peste secretara care i se pusese în cale, se adresă bărbatului: , —­Mister Ziegfield? — In persoană. Dorești un interview? 4­1 — De fel. Doresc numai să vă spun că în afară de Ford, dumneavoastră sunteţi cel mai cunoscut american în toa­tă Europa. — Aş renunţa la această fai­mă dacă, aş avea banii lui Ford cu răspunsul trist, dar­ prompt. Vino mâine, la biroul meu să stăm de vorbă. Atâta a durat convorbirea ziaristului cu marele Ziegfield. Acuma câteva zile a avut loc în mai toate marile capitale europene, premiera filmului „The great Ziegfield”. Este bizar că filmul, pe care Zieg­field l-a dispreţuit toată viaţa, a fost menit să-l aducă cel mai sincer şi mai frumos prinos de admiraţie. Scenariul a fost scris de persoane care au cu­noscut viaţa impresarului. Ziegfield a fost fiul unui profesor de muzică la conser­vatorul din Washington. Tem­perament neliniştit a părăsit curând casa părintească şi s’a angajat într’o panoramă ca.­.. conferenţiar. Se pare că avea însă vocaţie pentru această meserie, căci după câţiva ani pleacă în Europa, având o a­­vere de câteva mii de dolari.­­ La Monte Carlo încearcă să spargă banca, dar pierde toţi banii şi ajunge cu chiu cu vai până la Londra. Aci se împrumută cu cinci sute de dolari şi în loc să plece acasă, cumpără orhidee şi le trimite actriţei Anna Held. A­­ceasta, tânără şi neştiutoare, renunţă la o sumedenie de contracte foarte avantagioase oferite de impresarii ameri­cani, pentru a-l urma pe Zieg­field la New-York. Aci succe­sul lor este formidabil. Zieg­­fiel se îmbogăţeşte şi în cele din urmă se şi căsătoreşte cu Anna Held. SUCCESE ŞI ÎNFRÂNGERI Succesele marelui impresar se ţin lanţ. Celebrele Ziegfield Follies i-au adus adevărata faimă. Revistele lui întreceau ca fast tot cee­ace putea­ imagi­na o minte omenească. Dar bogăţia şi căsătoria nu (Continuare în pagina II-a) Citiţi in pag. 1-a: Raportul d-lui Al. Donescu către Suveran Practica poligamiei în Statele­­Unite Cum văd americanii căsătoria plurală Cu o graba în străbaterea eta­pelor pe care nu a cunoscut-o niciunul din celelalte continente, America îşi afirmă totuşi o he­gemonie neînduplecată în anu­mite veleităţi de rezistenţă ce con­trastează cu asalturile de cuce­rir­e metodică şi stăruitoare a ci­vilizaţiei. Astfel cine ar fi crezut bună­oară că, alături de viteza pe care Yankeii o pun în rezolvarea a­­facerilor lor curente, practica poligamiei se menţine pe o scară destul de apreciabilă în unele regiuni ale noului continent. Şti­rea aceasta senzaţională a făcut, cum era şi natural, înconjurul lumii, iar scandalul l-a declan­şat un ziarist­­ american într’o anchetă apărută de curând în­­tr’un mare hebdomadar din Chi­cago. Autorul ajunge la concluzia că 25.000 de oameni, bărbaţi şi femei, practică poligamia pe care au moştenit-o de decenii întregi şi că orice măsură de per­secuţie a provocat de fiecare da­tă o recrudescenţă a practicei poligam­e. Leaderii mariajului plural publică o serie întreagă de revis­te, editează cărţi, îşi intensifică propaganda dealungul Statelor­ Unite. Lucrarea care a obţinut cel mai mare succes se întitulează „Interpretarea căsătoriei şi a poligamiei”. Un volum de 155 de pagini, în care un oarecare Musser celebru propagandist, polemizează cu biserica şi codul civil. O altă carte întitulată „Maria­jul” merge şi mai departe şi în­cearcă să facă dovada că Isus a fost răstignit pentru faptul că era poligam. Iată într’adevăr ce­va despre care n avem idee nici­unul din noi până azi. Tinerele fete prevenite de pro­pagandiști că, acele din ele care nu acceptă concubinajul, vor deveni fatalmente roabe. Urmea­ză câteva critici violente împo­triva celor... înapoiaţi, cari nu admit decât o ---­„Dacă urmăriţi statisticele naş­terilor, veţi constata numaidecât că un mare procent de fete tine­re vor trebui să se prostitueze, pierzându-şi frumuseţea natura­lă în sălile de lux şi de petrece­re, oferindu-şi corpul primului venit”. Şi sunt multe fete naive, care, îngrijorate de ziua de mâine, se lasă seduse de această doctrină subversivă. Ceremonia mariajului e cât se poate de, originală. In primul rând e vorba mai întotdeauna de o fată între 15-16 ani şi de un soţ de 40-50 de ani. Tânăra fată şi viitorul soţ se duc în biserică, unde marele preot proclamă cu voce gravă: „Tu bărbat şi tu femee veţi fi uniţi în templu. Căsătoria voas­tră trebue consumată în faţa marelui preot”. Viaţa, copilă, care cu câteva mai înainte se înca poate cu păpuşile, desigur că nu înţelege mare lucru din enigmaticele cu­vinte. Preotul însă îşi ia sarci­na să o iniţieze. Descinde de lân­gă altar şi se­­ opreşte în faţa ei. Dintr-un singur gest îi rupe vestmintele de pe ea. Zadarnic tremură nefericita fată, zadar­nic încearcă să-şi ascundă nu­ditatea. Preotul procedează la fel şi cu bărbatul, pe care îl de­­sbracă pur şi simplu de haine. „Şi în prezenţa marelui preot, căsătoria trebue consumată. Căci scris este. Femeia nu tre­bue să se lase niciodată aştepta­tă de soţul ei”. Cam asta ar fi ceremonia in­trării în menaj. Ea nu e deloc încurajatoare. Obligaţiile de care trebue să se achite în schimb fiecare din viitorii stă­pâni de haremuri, sunt de natu­ră să satisfacă şi pe cele mai e­­xigente concubine. Astfel, soţul trebue să se a­chite în mod onorabil faţă de fiecare din concubinele sale. Nu-i este permisă niciun fel c­e concubină. E greu de închipuit că poate domni chiar atâta concordie în haremuri. Cu toate astea, rareori când gelozia îşi face cuib­aci. Afecţiunea faţă de soţul co­mun e o afecţiune absolut desin­­teresată. Şi în modul acesta, toate so­ţiile surori se declară perfect sa­tisfăcute de soarta lor. Cazul tânărului Price John­son, tradus in faţa instanţelor ju­decătoreşti, e tipic din acest punct de vedere. Johnson e posesorul unui ha­rem de douăsprezece soţii şi ta­tăl a douăzeci de copii. E un bărbat voinic, de şaizeci de ani împliniţi şi are o atitudine foar­te hotărâtă. — Sunt poligam şi sunt mân­dru de aceasta. Şi după­­ce invocă exemplul lui Abraham, al lui Isac şi Ja­cob, Johnson vorbeşte de obli­gaţia de a avea copii câţi i­­ai mulţi pentru a plăcea lui Dum­nezeu. — Câte femei poate să aibă im om? îl întreabă judecătorul Bol­linger. — Câte poate să suporte, răspunde simplu şi direct acu­zatul. Cu toate condamnările pro­­nunţate până acum, poligamia continuă să trăiască mai ales în rândurile­­mormonilor din statul Arizona, ameninţând să se în­tindă din ce in ce mai mult. Ea numără adepţi dintre cei mai fervenţi, şi tot atât de constant continua a fi şi numărul con­­­­cabinelor

Next