Radu Ionescu: Don Juanii din București (1861)
tatea este despreţuită, demnitatea personală este batjocorită, credinţa în principii este nebunie...“ (Justiţie şi libertate). In prefaţa la romanul anonim Don Juani din Bucureşti, scriere pe care cercetarea literară din ultimul timp o atribuie într-un mod tot mai hotărît lui Radu Ionescu, găsim expusă teoria formelor fără fond într-un mod nuanţat, precis, lipsindu-i doar denumirea maioresciană, sub care se va bucura de o atît de amplă circulaţie mai tîrziu : „Oricine a observat, cît de puţin, viaţa noastră materială, a fost fără îndoială izbit, de un mare contrast care există în puţine societăţi moderne. Acest contrast iese din luxul, gusturile, viaţa unei societăţi civilizate, în faţa mizeriei, înapoierii, greutăţilor unei societăţi primitive. Acest contrast din viaţa materială îl găsim şi mai pronunţat în viaţa morală şi intelectuală. Nu intru în amănunte, căci m-ar duce prea departe. Ce rezultă însă din acest mare contrast ? O societate care se înşeală singură, silindu-se a se arăta în aparinţă ceea ce nu este în realitate, o stare ciudată, neînţeleasă, originală, în care găsim un amestec de civilizaţie şi de barbarie, dar care nu este nici civilizaţie, nici barbarie, şi în care nu vedem nici binele şi răul civilizaţiei, nici virtuţile şi instinctele sălbatice ale barbariei. Voim a ieşi din această stare din urmă, şi suntem încă legaţi de dînsa ; voim a intra deodată în civilizaţie şi nu sîntem încă pregătiţi pentru această stare. Am păstrat de la cea dinţii aplecări şi instincte şi am pierdut virtuţile cele mari ; am luat din civilizaţie multe din relele sale, fără să putem realiza şi toate progresele sale însemnate. O plantă din climelecalde, pusă într-o ţară fără pămîntul în care a crescut, pierde forma, culoarea, parfumul şi devine ceva care nu mai are nume, care nu mai însemnează nimic“ (Don Juann din Bucureşti). • Fără îndoială că, prin cunoaşterea şi valorificarea operei lui Radu Ionescu, imaginea pe care ne-o propune Ibrăileanu asupra dezvoltării spiritului critic în cultura română ar trebui substanţial îmbunătăţită, mai ales în ceea ce priveşte aprecierea laturii muntene a acestui spirit, care, oricum, se vede prezentă, încă mult înaintea lui Caragiale, în jurnalistica şi scrierile lui Radu Ionescu. Este interesant de observat şi faptul că, paralel cu accentuarea spiritului critic în gîndirea socială a lui Radu Ionescu, apare la el şi o tendinţă tot mai vădită de a proclama întoarcerea spre sine, căutarea în interior, autoscopia personalităţii umane, XXIII