Grigore H. Grandea: Fulga sau ideal și real (1872)
CINE O FI ! între oaspeţii ce se aflau în monastirea Curţii de Argeş, acel nestimat al arhitecturei bizantine, în vara anului 1864, era şi un june, Costin Fulga. Nimeni nu-l cunoştea. Nu avea încă douăzeci şi cinci ani. Fruntea lui lată şi undulată de cugetări, uitătura vie şi pătrunzătoare, semn al unui spirit concentrat, zîmbetul ironic care-i flutura pe buze cînd auzea discuţiile vulgare ale celorlalţi, arătau că este una din acele fiinţe cari vieţuiesc mai mult în sine şi cari nu aruncă atenţia în jurul lor decît numai atunci cînd află ceva mare, frumos şi nobil, sau ceva demn de a smulge prin ilaritate un suflet din lumea cugetărilor. Junele Fulga nu avea altă ocupaţie mai favorită decît să contemple biserica, să străbată locurile vecine, să citească la umbra unui fag sau să se afunde în reverie, voluptatea sufletelor alese. Avea o singură grijă, aceea d-a veni regulat la ora mesei.^Nu lua parte la convorbirile,cari animau pe ceilalţi oaspeţi. îşi bea cafeaua, privind varietatea ornamentelor bisericei, adevărate giuvaerii de artă; apoi pleca, şi nimeni nu-1 mai vedea în cursul zilei. El nu izbutise să cîştige simpatia oaspeţilor; din contra, aţîţase oarecum ciuda prin purtarea lui retrasă. — Păcat de acest june! exclama uneori o doamnă care păstrase din juneţea de odinioară numai cochetăria şi pe lîngă care graţiile ar fi putut trece fără teamă că vor fi întunecate. Păcat ! — zicea ea — îi plac mai mult zînele muntelui, arborii stîncelor, norii