I. Pop-Florantin: Romeo (1873)
— 4 — Obrajii lor se făcuseră foc, de bucurie. Când au ajuns in pola scărilor, Ioana „patru. . .. cinci“ .... şi faţa ei s’a făcut ca păretele ; mersul ei s’a oprit ; şi dânsa s’a cutremurat, ca’n spaimă de morte. Mititelul s’a spuriat şi el de dânsa ; s’a uitat la faţa ei cu îngrijire, şi a întrebat-o : — Da de ce nu mai mergem la tata ? N’autji clopoţelul ?.. .. cât la faţă ca omătul ? —N’autji clopoţelul ? cu ochii rătăciţi pe la hoiturile cecului , şi readunându-şi puterile, repede l’apucă în braţe, şi zbură cu el cutre pădure. —D.insula zise atunci : —Aşa! Să mergem ! căci autji, cât de frumos tot cântă clopoţelul !.......... —Dacă ar fi tăcut, ar cânta frumosu ; dar el totu cântă , aşa dară cântă a marte. — Ascultă, ţaţalică, ascultă! Nu mai cântă clopoţelul ! Frumosu cântă acuma, cându nu mai cântă ? Frumosu ţaţalică ? Idna îl sărută lăcrămată, şi-i respunse un graiu năduşitu. Ah ! puişorule, tu n’ai numeratu, că a cântat de noiue ori.........Să mergem mai repede .... Idna trecu în sbor prin desişele codrului. Intr’unu de Nişiu era o zihăstrie naltă, cloncată şi sfărmată de tote laturile. Ioana s’a aruncatu în ea , şi ’n prag a cărutu fără sufletu în genunchi.—Ce stotea înaintea ei ? numeră . De ce te ai fărespunse Idna