N. D. Popescu: Codreanu Haiducu (1882)
e care le dovedeau că trecuse de mult peste termenul maturităţii; numai unul din ei purta o bărbuliţă plaviţă amestecată cu fire argintii care părea că nu trecuse insă peste cinci-deci de ani. Nu mai mă cerc a Ie descri trăsurile feţelor fiecăruia, nici costumele ce purta şi mai toţi căci cu toţii sunt pentru noi vechi cunoscinţe şi numele lor ajunge ca sa le descrie şi chipul şi portul. Voiu spune numai iubiţilor noştri lectori care de bună seamă au binevoit să citească cele patru episode din viaţa lui Bujor haiducul, că între acei doîsprezece cei mai fruntaşi erau Hărgot, Ţandăra, Ţărăngoi, Goşmeliţă şi Codau vestiţi locotenenţi ai vestitului haiduc, şi că cel mai tânăr dintre ei era Codreanu sufletul şi locotenentul lui Bujor. Ce cătau ei într’acea pădure, singur singurei fără nici unul din ceata lor şi ce vorbeau ei intr’un mod aşea de solemn şi abia in buze parcă s’ar fi temut chiar de frunda de sus ? Bine ar fi să aflăm, folosindu-ne de avantajele ce ne acordă calitatea noastră de povestitori şi cititori, şi să ne furişăm printre tulpinele groşilor goruni ca să tragem cu urechia şi să seim toată şiretenia. — Va să dică hotărât trebue să ne despărţim ? dise unchiaşul colilie care era vechia noastră cunoscinţâ Hargot haiducul. — Trebue cu ori¿e chip, răspunse Codreanu căruia i se făcuse astă întrebare. — Dar de ce trebue? întrebă Țandură cu vocea sa cea bruscă şi gâlcevitoare. — Parcă ’ţî tocănii de mai bine de un ceas, răspunse Codreanu cu nerăbdare. — Mai spune-mi o dată, că capul meu este greu şi nu strică doă spuse care să lămurească bine lucrurile. — Fraţilor nu e vremea de glumit, răspunse cu V