Mişcarea, iulie 1914 (Anul 6, nr. 143-171)

1914-07-22 / nr. 162

ANDI, VI, No. 162MARTI22 IULIE 1914 'AHOI A SS W. 2g T Sin ţară pe un an , . 80 ki în ştire instate pe un an . 4€ . Pentru preoţi şi învăţători suroli se face o reducere de &*' fiieâeeţia «i .••«..«wntAi»1- -IAŞI, PIAŢA UNIREL No. 5.' ia localul clubului National-libersi Un număr 5 BANI ZIAR NATIONAL - LIBERAL. CODI Tii** i&V i'U'•*kV'VN' TELEFON No.21 iaHMiuH columerale Linia pe pagina II Linia pe pagina III Linia pe pagina IV I ieu seb. 40 b. DIRECȚIUNEA UNUI COMITET număr 5 BANI 91Co Austria...“ . In „Universul“ de astăzi şeful nostru d. C. Stere publică următorul articol: Acum un an şi jumătate, într’un articol publicat în „Viaţa Românească“ (No. 12 din 1912), sub titlul de „Perspectivele răsboiului austro-rus şi România“, am căutat să arăt că schimbarea situaţiunii din Balcani, fatal va înăspri relaţiunile între cele două mari împărăţii vecine, cami de secole luptă pentru preponderenţa în peninsula balcanică şi va duce la un conflict armat între ele. Conflictul n’a izbucnit însă. Dar totuşi, în urma tratatului din Bucureşti, mi-am permis să afirm, tot la „V. R.“ în toamna lui 1913, că el a fost numai amânat, nici de cum înlăturat definitiv. In aceste articole am desvoltat pe larg atât consideraţiunile cari mă făceau să cred în inevitabilitatea conflictului, cât şi motivele pentru care susţineam că România trebue să stăruiască la atitudinea ei tradiţională faţă de diferite puteri. Nu voi reveni acum asupra acestor detalii, dar strigătele de „jos Austria“, cari se aud de câteva zile în Capitală mă silesc să pun o întrebare ziariştilor şi manifestanţilor cari le lansează, îşi dau ei seamă că „jos Austria“ înseamnă în realitate „sus Rusia?“ îşi dau ei seamă deci şi de toate consecinţele acestor lozinci ?... Dacă războiul austro sârb va rămânea localizat, astfel de demonstraţii, pur platonice prin firea lor, încă ar putea să nu aibă prea mare importanţă. Deşi datoriile unei corecte neutralităţi şi atunci ar avea rostul lor pentru un stat civilizat. Dar, în sfârşit, simpatiile pentru nenorocirile Serbiei, aversiunea pentru greşelile şi brutalităţile politicei Austro-Ungare, ar putea explica dacă nu justifica, multe abateri de la o corectitudine internaţională prea excesivă. Dacă însă conflictul se generalizează?... Pentru orice stat o neprevedere politică poate avea urmări foarte grele, dar în situaţia specială a României în momentul de faţă ea ne poate compromite tot viitorul de stat şi de neam. Nu suntem deci un drept să scăpăm din vedere interesul nostru propiu naţional pe deasupra tuturor consideraţiunilor de sentimentalism internaţional. Rog pe orice bun Român să se întrebe : pentru ce ar interveni eventual Imperiul Ţarilor în conflictul austro-sârb? Sentimentalism slav? Dar regimul sub care trăesc cei patruzeci de milioane de slavi din Rusia (Polonezi, Ucraineni, Ruși albi) nu ne poate lumina oare în destul asupra sentimentalismului rusesc? Nu ! Rusia, dacă va intra în război, nu va urmări decât un scop prea realist : un bărbat de stat rus a spus doar de mult, că „drumul spre Dardanele trece prin Viena“. Se cred demonstranţii noştri in drept, faţă de tot viitorul neamului nostru, să netezească calea ruşilor,—peste corpul nostru—spre Dardanele ? Sau au ei nădejde, că colosul de la Nord, —după ce Austria ar fi fost sfărâmată de el, ar avea vreun scrupul faţă de România, aliata de eri ? Dar a fost Moldova în război cu Rusia la 1812 ? A fost ’România în război cu ea la 1877 ?... Ce ar putea sili Rusia biruitoare să renunţe la politica ei seculară ? „Europa"? „Europa“ ar putea mai curând să ridice glasul ei în favoarea României învinse în război cu Rusia,—şi triumful Rusiei oricât de mare nu va putea înnăbuşi cu totul acest glas. Dar ce interes ar mai avea pentru „Europa“ viitorul şi independenţa unei ţări, care într’un moment decisiv al istoriei universale se transformă în unealta politicei de expansiune a Rusiei ? Cu ce rost am mai putea noi cere să fim apăraţi împotriva aliatului nostru victorios ? Cei ce strigă „Sus Rusia“ se pot oare aşa de uşor resemna la gândul că din România pot fi croite vreo patru sau cinci „gubernii“ nouă, după planul ce a fost de curând divulgat ? I-aşi sfătui să facă o socoteală de câte ori, numai în cursul veacului din urmă Rusia a propus împărţeala ţărilor noastre şi de câte ori acestor planuri s’a opus Austria,— da acea Austrie, pentru care nu găsim astăzi de cât strigătul de „Jos Austria“... Desigur, nu din sentimentalism, insă... am ajuns să cerem în politica internaţională certificate de bune sentimente?.. Dar sunt măcar demonstranţii noştri aşa de siguri de triumful eventual al Rusiei ? Am lămurit pe larg în altă parte cât reprezintă în realitate puterea militară a imperiului rus. Să facem fasă abstracţie de toate aceste informaţiuni şi socoteli. Istoria nu arată că vecinii adesea nu-şi dau seamă de puterea reală a Statelor de cari sunt înconjuraţi. Dar tot istoria ne învaţă, că un Stat serios nu provoacă un război dacă nu este sigur, el cel puţin, de isbândă... Cine a provocat războiul franco-german în 1870, războiul ruso-japonez din 1904, şi cel balcanic din 1913? Rezultatele acestor campanii, atât de neaşteptate pentru cei mai mulţi contimporani, nu ne pot pune pe gânduri faţă de faptul: cine a provocat războiul actual ?... Să mergem cu inima uşoară—„Sus Rusia“ ? Aşa oare am început noi înşine campania din 1913 ? Atunci ? Să nu ne gândim la consecinţele unei înfrângeri alături de Rusia ? Socotelile noastre cu Austro-Ungaria ? Nu ne poate nimic primejdui existenţa naţională din această parte. Iar când va veni, când va putea veni, momentul socotelilor nu vom avea nevoe de primejdiosul ajutor de la miazăzi... Nu, domnilor manifestanţi! Sentimentalismul, şi cel mai curat, n’are ce căuta în clipa acesta de grea cumpănă. Tăria noastră care ne-a dat putinţa să stăpânim toate vijeliile, întotdeauna a izvorât din faptul, că in asemenea momente de bum până am ştiut să stăvilim toate pornirile individuale, să ne ridicăm peste toate sălbătăciile şi mizeriile politicei curente, să ne unim într’un singur gând şi să pornim ca o singură voinţă. Aşa trebue să fie, şi aşa va fi şi acum, înţelepciunea colectivă a conducătorilor acestei ţări, fără deosebire de partide, în tăcerea patimilor vulgare, e singura noastră garanţie. Şi este cineva în ţara aceasta care să dea expresiune cuvenită acestei înţelepciuni. C. Stere Rechizitele pentru armată In vederea evenimentelor grave ce se desfăşoară, ministrul de război care pentru orice eventualitate a luat toate măsurile ca operaţiunea de mobilizare a armatei să se poată face în condiţiuni bune şi repezi, a luat între altele o surie de dispoziţiuni în ceia ce priveşte modul cum trebuie să se facă rechiziţiunile pentru armată. Aceste operaţiuni au apărut în „Monitorul Oficial“ şi au fost aduse din timp la cunoştinţa publicului, care astfel este prevenit de modalităţile în care urmează să decurgă operaţiunile de rechiziţie militară. S’au luat astfel toate măsurile ca rechiziţionarea să se facă în chip reglementat, după prescripţiunele prevăzute, astfel că procedarea va fi cunoscută şi de armată şi de public. Bonurile de rechiziţie vor avea de astă-dată tot caracterul oficial în acest scop şi operaţiunea întreagă a rechiziţionărei va putea decurge în cea mai perfectă ordine, dat fiind faptul că s’au dat Instrucţiuni din timp. Evident că măsura este mai mult decât lăudabilă, ceia ce denotă grija ce o are instanţa militară superioară ca neregularităţile şi greutăţile din trecuta rechiziţionare să nu se mai poată repeta. Gh. Săndfflescu Gh. Săndulescu nu mai este. Partidul naţional-liberal încearcă prin moartea sa neaşteptată o mare pierdere: el pierde, în vremuri atît de însemnate prin care trecem, nu numai un vechiu şi devotat soldat, ci şi unul dintre acei luptători cari a stat întotdeauna în rîndul întâi şi care prin puterea sa de muncă şi prin sacrificiu de sine a contribuit întotdeauna cu o judecată limpede şi sănătoasă. Gheorghe Săndulescu care a fost unul dintre fruntaşii Iaşului politic şi cultural, poate fi dat ca pildă atuncea cînd e vorba de consequenţă şi lealitate, de principii şi idealuri, de caracter şi de exemplară onestitate. Toată viaţa sa şi toată activitatea ce a desfăşurat-o ilustrează mai ales pe omul de caracter, pe omul de bronz, în împrejurări în care avea să săvârşească un act de dreptate. In aceasta privinţă am putea spune,— fără a ne gândi că moartea sanctifică totul,—că el a fost omul dreptăţii în înţeles profund. Această rară calitate l-a impus în rîndurile întăi şi tot ea i-a atras stimă din partea adversarilor politici. De-o rară energie şi activitate, Gheorghe Sandul,eseu în luptele politice, întrebuinţînd mijloacele cele mai oneste, a fost întotdeauna la postul seu de onoare, oricînd pregătit şi gata de orice sacrificiu, de orice abnegaţiune. Gheorghe Săndulescu dispare din mijlocul nostru în momente în care cunoştinţele şi experienţele sale, sfaturile şi luminile sale, ne-ar fi fost de folos. Regretul întru amintirea sa ne va fi deci cu atît mai mare şi memoria sa cu atît mai scumpă. Partidul naţional-liberal din Iaşi închinîndu-se cu respect în faţa mormîntului seu aduce prinosul seu de recunoştinţă fruntaşului seu a căruia moarte o deplînge împreună cu toţi aceia cari l’au cunoscut şi l’au iubit cauzei balcanice, vor da Bulgariei Satisfacţia meritată şi legitimă pe care o reclamă. După cum se vede, Bulgaria păstrează o neutralitate provizorie; stă inexpectativă şi când va crede oportun, îşi va susţine revendicările, care, desigur, vor ţinti să altereze pacea de la Bucureşti. Dar Romînia a declarat formal că nu va tolera o ştirbire a tratatului, încheiat în Capitala ei, şi prin care se stabileşte un echilibru echitabil şi, pentru moment, satisfăcător. Cînd se zbuciumă toate statele Europei, Bulgaria—deşi este infrnită şi slabă— cînd alături de Turcia dă semne de nerăbdare, probabil va încerca o intrenare naţional. In calea ei insă, desigur va sta Romînia, care va veghia cu arma la picior menţinerea situaţiei sale in peninsula balcanică. sfi îi vitrină evenimentul Curioşii cari se vor opri azi în faţa „Evenimentului “ vor putea afla următoarele noutăţi senzaţionale pe cari le vor ceti afişate în vitrină : — Intrarea armatei suedeze în Semirn. Două torpiloare şi şapte şlepuri în Iaşi. — Intervenţia d-lui D. Greceanu pentru aplanarea conflagraţiunei europene. — Intrarea voluntară a d-lui căpitan Halci Negruţi în regimentul de rezervă 69. — Mobilizarea sufrăgetelor în Anglia. — Chemarea şcoalei de „mici dorobanţi“ din Botoşani sub arme. — „Localizarea incendiului european“ de d. Al. Strojuu. înMinea Bulgariei Guvernul bulgar, spune „Le Journal des Balkans", corespunzînd poporului său, a anunţat din primul moment că va păstra o strictă neutralitate in conflictul austro sirb. Deci vin semne liniştitoare din Bulgaria, care mai mult decit orice altă ţară, are interes să lucreze pentru menţinerea păcii în orient. In acest punct se rezumă întreaga politică bulgară. Totuşi atitudinea Bulgariei nu înseamnă o renunţare la drepturile sale. Dimpotrivă, cînd va sosi timpul, Bulgaria işi va formula cererile şi se crede, spune corespondentul din Sofia al „Jurnalului Balcanilor“, că toţi, apreciind serviciul adus de Bulgaria şi inspirindu-se de la interesele supreme Rânduri de pace Când în palatul păcii de la Haga nu resună nici un glas care să poată fi ascultat de Europa războinică, de Europa gata să se incedieze, e o mângâiere să ceteşti cel puţin printr’un colţ de ziar părerea timidă a unui cronicar care fără a fi cap încoronat sau diplomat care deţine soarta unui popr întreg apelează la sentimentele omeneşti de care zeii războiului nici nu se apropie. E un apel inutil, scos din inima unui idealist şi unui visător : e apelul la pace, pentru binele omenirei pentru salvagardarea operei seculare de civilizaţie europeană. Şi ne gândim la enorma răspundere a celor ce vor face din Europa un câmp de distracţie universală, şi ne gândim de asemeni la enorma glorie a acelor sau a acelui mare potentat care va avea curajul şi inima şi mintea de a veni cu ramura de măslin în lagărele ce tremură sub zângănitul armelor! Ne gândim la Kaiserul poliştiutor, orator şi filosof, om de arme, dar om şi de carte; ne gândim la Ţarul care cel d’întăi a venit în lume de pe Tron, cu idea păcei, şi ne gândim la Frantz Iosef iubit de multe rase, ce le conţine vastul lui imperiu, care toate îşi uită de propriile lor daruri când se pune in joc persoana iubită a celui ce deţine coroana Sfântului Ştefan; ne gândim la filosoful de pe tronul italian şi la cel ce n’are ascendenţi, dar el e propria lui operă, la Poincaré, şi ne gândim la ei, ca la cei mai mari potentaţi ai lumei, spre a o cruţa sărmana Europă de cel mai mare măcel, de cea mai spăimântătoare catastrofă pe care istoria lumei a înregistrat-o vreodată. Ei pot ca un singur cuvânt să facă aşa încât sângele să nu mai curgă; ei pot să facă aşa încât museele şi teatrele, bibliotecele şi basilicele, universităţile şi marile laboratorii să nu fie prefăcute în cenuşe. Ei pot face ca opera milenară de propăşire să nu înceteze sub bubuitul stupid al tunurilor, în şarjele nebune de cavalerie, în ploaia de gloanţe ce fac din câmpiile aurite ale holdelor bogate, vaste întinderi de schelete. Fie convinşi, toţi câţi pot opri măcelul, că oprindu-l fac mai mult bine omenirei decât decretându-l şi fiind victorioşi chiar. Cât priveşte Statele mici, ele nu fac răsboiul de propria lor iniţiativă, şi deci răspunderea istorică este pentru ele minimă. Cei ce stăpânesc lumea, să cugete dnnainte de-a pronunţa cuvântul ce ucide! Cetiţi în corpul ziarului ultimele ştiri telegrafice şi telefonice " Poporul turcesc şi folclorul român Timp de patru veacuri cele două provincii, care formează România de astăzi, au fost în strânsă şi continuă legătură cu Imperiul otoman, înconjurate de duşmani puternici şi perfizi «membeketeni* cum erau numite oficial la Sublima Poartă Islacul şi Bogdanul,—cel dintăi sub Mircea cel Bătrân, cea de a doua urmând sfaturile lui Ştefan cel Mare,—recunoscuseră încă de la sfârşitul secolului al cincisprezecelea inaintea unei alianţe creştine şi realitatea vajnicilor adversari, pe cari sultanii ii trimeteau sau înşişi la războiu, părăsind minunile şi farmecele Constantinopolului, a celui „Deriseadet", poartă a raiului deschisă pe pământ. Hatişerifurile acordate de împăraţii otomani voevozilor ţărilor române conţineau raporturi de suveranitate şi vasalitate destul de uşoare in comparaţie cu pretenţiunile poloneze şi ungare şi garantau integritatea teritoriului românesc în contra aprigelor năzuinţe ale regilor creştini. Toleranţa religioasă, realitatea otomanilor, făcută ca aceste relaţiuni între creştini şi musulmani să poată fi suferite, şi orientată spre Constantinopole viaţa politică şi socială română. Vitejii voevozi munteni sau moldoveni, care visară o nouă cruciată, o nouă unire creştinească şi luptară pentru înfăptuirea acestui vis, Mihai Viteazul, Petru Rareş, Ioan Vodă cel Cumplit, putură să se convingă din nou de adevăratul scop, pe care îl urmăreau Ungaria şi Polonia, şi căzură jertfe relei credinţe. Dintre toţi puternicii vecini, care închiseră România într’un cerc de fier, numai Turcii nu aveau nici dorinţa nici interesul să desmembreze provinciile române. Amăgiţi de făgădueli şi intrigi, principii noştri cei mai de seamă se lăsară înşelaţi; dar poporul nu se înşelă niciodată. A trebuit ca perpetuele tulburări, pe care rivalităţile pentru scaunele domneşti ale Munteniei şi Moldove le aduceau periodic, să, îngreuneze simţitor apăsarea suzeranităţii; a trebuit mai ales ca sub influenţa dobândită din Fanar, Turcia să facă greşala de a trimete Greci să înlocuiască pe tron pe principii români, pentru ca suzeranitatea uşoară de mai înainte să se transforme într’un jug nesuferit. A trebuit ca să ajungă să fie urâţi, ca Otomanii să arunce pradă poftelor nemăsurate, aroganţei şi mişeliei Fanarioţilo, aceste ţări în care numirea de Ture nu deşteptase înnainte decât ideia de vitejie şi de cinste, încă un secol şi Muntenia, căreia Austria a încercat să-i răpească Oltenia, — Moldova, care a văzut furându-i-se Bucovina şi luîndu-i-se cu sila Basarabia, vor fi în sfârşit liberate de robia Fanarioţilor. Ciuntite, jefuite, ele îşi vor întoarce privirile spre noul ideal, care stăpâneşte lumea din secolul al nouăsprezecelea : neatârnarea ţării, unirea popoarelor de acelaşi sânge. In aceste noui lupte nu va mai fi Turcia, care le va sta în drum. Alte puteri vor năzui la bogatele şi mândre provincii româneşti. Un războiu, care va asigura independenţa noastră, va fi ultimul semn de antagonism între Turci şi Români. Reluarea judeţelor noastre din Basarabia, de către aliata noastră Rusia, ne va deschide din nou ochii asupra intenţiunilor şi poftele fraţilor noştri creştini şi ne va face din nou să recunoaştem meritele poporului otoman. Vechile noastre răni vindecate fiind, nimic nu se mai opune ca prietenia să ia locul amărăciunii, căci prietenia aceasta e profundă, întemeiată pe o dreaptă apreciare a calităţilor şi a caracterului, pe o asemănare poate întâmplătoare dar totuşi izbitoare a unor anumite concepţii şi obiceiuri, pe o adaptare de moravuri şi de uzuri, pe un împrumut destul de important de cuvinte, pe un întreg mănunchiu de particularităţi, care adaugă fondului latin al rasei noastre o nuanţare specială de orientalizm. Este dlar foarte firesc ca strigătul de : „Vin Turcii!“, zburând din gură în gură şi purtat de presă pretutindenea, să fie în zilele noastre un strigăt de bucurie şi de entuziasm. De câţiva ani, de la ultimele evenimente balcanice mai ales, naţiunile otomană şi română au învăţat să se aprecieze şi să se cunoască mai bine. De câtăva vreme, ele înţeleg că o putere inconştientă şi irezistibilă le impinge una spre alta, că trebue să cedeze acestei puteri şi să cimenteze amiciţia idestructibilă turco-română. S’a dus tin?-