Munca, mai 1974 (Anul 30, nr. 8225-8231)

1974-05-01 / nr. 8225

Pagina a 2-a MUNCA Miercuri 1 Mai 1974 Cu un gest larg, m-a poftit să trec primul. Ca și cum m-ar fi primit, curtenitor, în propria-i casă. Intr-un fel, cam așa și ura. Pentru Gheorghe Belu, Erou al Muncii Socialiste, Rafi­năria Ploiești este o casă căreia, după mai bine de 45 de ani de muncă, ii cunoaște toate unghe­rele. Și-a așezat, apoi, ușor, mi­na pe umărul meu. „Intră, eu sînt de aici, tu vii mai rar.­“ Și-a purtat privirile peste in­stalații „Zici că ai vrea să bați locu­rile de unde s-a scris acum a­­proape 30 de ani...“ Se oprește gînditor. „Treizeci de ani — e ceva ! — o viață de om. Am pornit de la tare puțin. Nu știu dacă îți mai aduci aminte. Dar ar trebui. Toți ar trebui să ne aducem mai des aminte de cum am început. Ca să ne dăm sea­ma mai bine de citm am făcut, de cîte mai avem de făcut incă...“ Glasul îi căpătase un timbru grav. Am simțit în el acel tulburător sentiment al is­toriei cu care socialismul ne-a întregit profilul moral. Senti­ment întemeiat pe certitudinea faptei prin care, în mod conști­ent, dorim să lăsăm, pe pămîn­­tul străbun al patriei, semnele trainice ala existenței noastre pusă la temelia viitorului. Su­premă demnitate și fundamen­tală rațiune de a fi a fiecăruia dintre noi, munca și-a îmbogă­țit conținutul său etic prin iden­tificarea ei cu mărețul scop, că­ra care partidul comuniștilor a polarizat întreaga capacitate creatoare a națiunii — edificarea societății socialiste, multilate­ral dezvoltată, în România. „Nu știu dacă îți mai aduci aminte..." Mă întorc in timp. Amintirile nu îmi ajung, îmi cobor, cu emoție, priviri­le asupra unor pagini de înce­put din ziarul „Viața Sindicală" și caut rădăcinile prezentului. Rădăcinile... Cu cit citesc mai mult, com­­parând faptele de atunci ale muncitorilor cu ceea ce se pe­trece astăzi în sinul colectivelor de muncă despre care s-a scris in urmă cu aproape 30 de ani, descopăr o fascinantă continui­tate a dăruirii. 24 decembrie 1944 : „deși sînt plătiți, deși ar putea să nu le pese dacă Arsenalul din Tîrgo­­viște lucrează sau nu, din mo­ment ce primesc leafă (...) ei cer să muncească, să aibă de lucru. Muncitorii fac aceasta pentru că își dau seama de ne­voile (...) țării..." („Viața Sin­dicală"). Aprilie 1974 : mai intîi o pre­cizare , la întreprinderea de u­­tilaj petrolier din Tîrgoviște (fostul Arsenal din 1944), pro­ducția anului 1949 se realizează astăzi in numai 12 zile. „Ce rost are o adincire în trecut ?“, se miră, intors in dinsul, către cele pe care le știe și care nu suferă compa­­rație intre ceea ce a fost și ceea :a este, lăcătușul Victor A. Ion. Oamenii uzinei trăiesc intens prezentul. In care necontenit se­­ descoperă pe ei Înșiși, cu forța lor creatoare, cu talentul lor organizatoric, cu nelimitata lor capacitate de dăruire. Trecutul ? Da. Nu se poate trece peste el­e indiferență. A constituit mat­ca din care s-au desprins. In­dustria, oamenii ei nu au insă nostalgia relicvelor. „La ce ne-ar folosi , se­ara același Victor A. Ion. Lă­cătușul acesta, in puterea ab­solută a virstei, are simțul ire­versibil al progresului. Și l-a format in cei aproape 30 de ani da cind lucrează in uzină. A in­trat pe porțile uzinei cind ado­lescența nu-l cuprinsese încă în fierberile ei. Ucenic-copilandru. „Au noroc, puștiule !“, mi-au zis cei vechi. Dacă imi aduc cine aminte, chiar și nea Con­stantin Olteanu, Erou al Mun­cii Socialiste acum, era printre cei care mi-au spus așa. La vre­mea aceea, nu pricepeam ce vor să zică. Era atunci, chiar după eliberare, și nu se prea domnea intr-o uzină ca a noastră, cu utilaje Învechite, cu hale mici, reci, afumate. De unde era să știu eu, copil, de, la ce gîndeau si..." Avea insă să afle. Intrarea in maturitate i-a stat sub sem­nul marilor frâmîntâri innoirea uzinei. Pentru că pentru nu trebuie să vopsim în roz anii de mari elanuri constructive in care oamenii, la chemarea mo­bilizatoare a partidului, și-au propus să-și transforme prinderea într-o unitate intre­mo­dernă, din ce în ce mai bine utilată, capabilă să facă unor tehnologii complexe, față pe măsura nevoilor de tehnicitate, competitivă, ale economiei na­ționale. Nimic nu le-a fost dat de-a gata. Firește, s-a făcut mult și prin investiții. Dar cam tot atât de mult au făcut și oa­menii pentru ei înșiși. Pentru asta au trebuit să învețe, să se lupte cu ei înșiși pentru a se debarasa de rutină. De a trece de la o producție grosieră („...eram o tucerie industrială, asta eram !“, mi-a spus, cîndva, Constantin Olteanu), la cea de construcții de mașini, pentru a putea să-și îndeplinească sar­­cina de a realiza instalații tre­buitoare industriei petroliere extractive. „Ei, nu, nu am făcut, chiar de la început, instalații de cine știe o complexitate !“, reașează lu­crurile in adevărata lor lumină lăcătușul Ion. Modestie . Mai degrabă simț al proporțiilor. Pornit din interiorul procesului. Atunci, în 1949, să zicem, în pri­mul an cînd începe să se contu­reze profilul uzinei, a face însă geamblacuri și macarale de pro­ducție era, totuși, un lucru deo­sebit. Dar se mai compară „teh­nicitatea" lor cu nivelul atins de instalațiile de foraj și de ar­măturile industriale realizate acum de oamenii uzinei . Dis­tanță cosmică. Afirmație întări­tă, în ceea ce privește nivelul de tehnicitate atins, și de fap­tul că produsele de acum ale în­treprinderii sînt căutate, cu o sporită insistență, pe piața a 30 de țări de pe patru continente. Poate se repetă cam des adver­bul „acum". Este necesar: „Și ar mai fi ceva..." „încă "“ „Da, „încă" ! De exemplu, mijloacele fixe ale lui ’49 abia reprezintă o zecime din ceea ce posedăm astăzi !“ Mi-a stat, o clipă, pe limbă să-l întreb , de unde știi dumneata, un simplu lăcătuș, cu atîta exactitate ? Dar m-a oprit vibrația aparte, apă­sată, a lui acel „posedămi", mi-am dat seama că pentru co­munistul Victor A. Ion și, prin extensie, pentru toți oamenii în­treprinderii, uzina este o ches­tiune extrem de personală, ca propria lor casă în care știu tot ceea ce au. A poseda nu este pentru ei un obscur eufe­mism, ci expresia participării directe. In mijloace fixe și-au integrat inteligența, ma­­s­terializată în mașini și dis­pozitive numite sens major al acțiunii, autoutilare. Rit­mul acestei integrări este tulburător. Dacă în 1967 erau construite mașini, pentru nece­sitățile producției proprii, in valoare de numai 300 000 de lei valută, în 1973 au fost realizate utilaje ce ar fi costat statul, dacă le-ar fi achiziționat de aiurea, 3 920 000 lei valută, pen­tru ca în acest an, în numai un singur trimestru, să fie create mașini și utilaje în valoare de peste 1 200 000 de lei valută. „Partea dumitale care este ?“ „A mea ?“, răspunde tot prin­­tr-o întrebare lăcătușul Victor A. Ion, își frămîntă ușor palmele îngroșate de muncă. Da, are și el „partea lui", înregistrată ca invenții și inovații, în ultimii 11 ani să se tot ridice la vreo 2 000 000 de lei. I se pare însă că nu este chiar așa de mare. „Am făcut și eu ce am putut. Toți facem cîte ceva. Cine cîn­­tărește ? E pentru noi, și în asta nu inca pe măsură..." și-au creat și-și creează oamenii ei în­șiși uzina. Cu talent. Cu inven­tivitate. Retrași într-o modestie a utilității. Intr-un fel, se creea­ză, de fapt, pe ei înșiși. Proces infinit mai dificil. Nu neapărat întregit de fapte măsurabile in valori de excepție. De pildă, la forte muncește, de peste 20 de ani, Maria Purcăreanu, Erou al Muncii Socialiste. Nu a făcut nici inovații, nici nu a răsturnat, în mod spectaculos, normele. Și totuși, pentru oamenii uzinei, dînsa, femeia aceasta în pragul a 50 de ani (iartă-mă, tovarășă Maria, știu, cum să nu, că virs­­ta femeilor nu se spune, dar dumneata nu ți-o ascunzi și a­­proape că știu de ce — în ciu­da muncii dure pe care o faci, nu-ți arăți anii, dimpotrivă, un fel de perseverență adolescenti­nă îți însoțește fiecare zi de ac­tivitate — acesta fiind secretul lungii dumitale tinereți...) este un „muncitor etalon". In peste 20 de ani, nici o absență. In peste 20 de ani, nici o zi sub normă. „De ce v-ați ales o meserie atît de neobișnuită pentru o femeie .“ Și-a îngustat privirea ca în fața metalului încins, culcat pe masa ciocanului său pneumatic. Așa face ori de cîte ori se concentrează. „Dar nu este neobișnuită ! Poate că la început o fi fost. Cînd aveam, acolo, niște „cio­cănele" de numai 400 kg/forță și trebuia să-mi ridic singură, în clește, piesa pe masă. Acum însă... macarale, manete, simplu de tot. Nu-i ușor, nu zic, dar nici greu. Chiar dacă ciocanul meu de acum are 3 150 kg/forță și forjez cu el piese ce sînt lingă suta de kilograme...". Punct de vedere. Fără emfază. Cu toate că mi se spusese că stăpînește, de mult stăpînește, piatra de încercare a meseria­șului forjor , să-ți pui ceasul pe nicovală și să joci ciocanul dea­supra lui, ritmic, la numai un centimetru de geamul acestuia. Este ceva. Se cheamă­­ măies­trie. „Ați stricat multe ceasuri pină ce ați izbutit .“ „Nici unul !“ Cum nici nu a rebutat, în ultimii 15 ani, nici o piesă. Și a avut de lucru, nu glumă. Mai cu seamă de cînd în forje au început să se exe­cute componentele racordurilor speciale, piese care si „ies", din forjare liberă, aproape de co­tele uzinajului. „Doar dumneata izbutești asta !“ „Ar fi rău ca un singur om să facă ceva bun în timp ce cei­lalți...". Lasă fraza neterminată. Ca să nu spună că, de fapt, ei i se datorește calificarea înaltă a cel puțin jumătate din efec­tivul forței. De ce o fi ocolit esențialul : „Ia, sînt și eu o femeie care muncește, nimic mai mult...". Nu, nu este așa. Dar este mi­nunat acest fel de a gîndi. Ridi­cat la puterea actuală a forței întreprinderii tîrgoviștene, in care se prelucrează de aproape 20 de ori mai multe piese decit în 1951. Cu un procent de rebut redus la limita lui zero... Și îmi stăruie în minte, ca o subtilă explicație la toate cîte se petrec astăzi în întreprindere, fraza a­­ceea din articolul apărut în zia­rul de acum aproape 30 de ani : „Muncitorii fac aceasta pentru că își dau seama de nevoile (...) țării". 10 aprilie 1945 : ...„La Moreni, muncitorii de la „Steaua Româ­nă" au trecut de la 1 058 vagoa­ne în septembrie 1944, la 7 594 de vagoane de țiței extrase, adi­că au obținut un spor de 618 la sută..." („Viața Sindicală"). Aprilie 1974 , in Schela pe­trolieră Moreni s-a obținut, in cinstea Zilei de 1 Mai, un spor de producție, față de cifra pla­nificată, de 11,3 la sută. ...Mă oprisem la marginea crîngului acela, așezat pe o buză de deal și ascultam valea. Mo­­reniul albea în depărtare. O ritmie ciudată făcea să vibreze ușor liniștea. Metronomul balan­­sierelor de la sondele „în pom­pă". Și cu cît îl deslușeam mai exact, cu atît mi se năruia o prejudecată în legătură cu „bă­­trinețea" schelei Moreni. „Ei, da, schela noastră are 120 de ani de cind există , ca vîrstă, ce să zici, e respectabilă, și dacă ar fi fost după ea...", tehnicianul Petre Stochiță a fă­cut un gest vag, ca și cum ar fi vrut să spună prin el : „...dacă ar fi fost după vîrsta pe care o are, ar fi cam ajuns-o timpul să-și încheie activitatea, așa cum și-au încheiat-o Buștenarii, Cîmpenița, și să treacă in isto­rie...". Apoi a continuat : „Dar nu e după cîți ani a strîns, ci după voința oamenilor care i-au readus o tinerețe fertilă, plină de realizări. Auzi, numai, cum „merg" sondele...". O întreagă istorie cu cea de a doua tinerețe a schelei petro­liere Moreni. O istorie ce nu a început, totuși, chiar așa de demult. Mai acum sînt doi ani de cinci... „Era imediat după Conferința Națională a Partidului, preci­zează inginerul Constantin Bon­doc. Noi toți, oamenii schelei, ne tot frămîntam cum și ce să facem pentru ca să contribuim la îndeplinirea sarcinii trasate prin Documentele Conferinței, de a valorifica mai bine bogă­țiile naturale ale patriei. Și cum îți spun, am început să reve­dem, în amănunt, toată tehno­logia, să întoarcem pe toate fe­țele metodele cunoscute, aplica­te sau descrise numai de lite­ratură. Ajunsesem, ca să-ți faci o idee de­cît eram de preocupați de problemă, ca atunci cînd ne întîlneam să nu ne întîmpinăm cu „buna ziua !“, ci cu „ai gă­sit ceva care să ni se potriveas­că .“ Și uite așa, am trăit un șir de zile încărcate, afurisit de încărcate. Că nici nu ne puteam îngădui să zicem : „... mai avem vreme, vom găsi noi, cu timpul, ceva !“ Conferința Națională ne chemase la marea întrecere cu timpul...". „Și pînă la urmă ?“, 11 între­rup, captat de tensiunea prin care trecuseră oamenii schelei. „Pînă la urmă, ce ?­i, ce-am „găsit", vrei să știi. Lucruri oarecum cunoscute, dar încă neaplicate la noi, la Moreni. De pildă..." Rezum, pentru a nu mă risipi în explicații cu o tentă tehnicistă , aplicarea metodei termice de intensificare a fluxu­lui de țiței, în zăcămintele vechi (injecții, ciclice, cu aburi, la primele 30 de sonde, dispersa­te pe o suprafață de 20 000 de m.p., combustie subterană...), extinderea metodei de recupe­rare secundară prin injecția cu apă, combaterea viiturilor de nisip prin injectarea, în strat, sub presiune, a nisipului. Pe scurt, metode specifice exploa­tării într-o zonă cu țiței vîscos. Toate acestea corelate cu­ o mai atentă supraveghere dualizare­a sondelor, și indivi­Acestea sînt elementele pe care se în­temeiază cea de a doua tine­rețe a schelei. O tinerețe afla­tă sub semnul voinței comunis­te a oamenilor. „Vi se complică mult ziua de muncă ?“, l-am întrebat pe son­dorul șef Mihai Călimănescu, din zona Piscov. „Depinde cum o iei... Puțin...", îmi răspunde, trecînd sub tăcere faptul că fiecare zi de muncă s-a transformat într-o adevărată bătălie pentru fiecare litru de țiței. Că, practic, noile exigențe pe care și le-au impus îi de­termină pe sondori să etaloneze fiecare sondă, pe fiecare schimb (înainte se etalona o singură dată în 24 de ore...), că se face zilnic o „radiografie" a debitu­lui, că... Important pentru Mihai Călimănescu ca și pentru toți sondorii secției Pîscov este fap­tul că, datorită noilor metode de extracție, cît și a noului regim de supraveghere a sondelor, s-a obținut, pină acum, în acest an, un avans de producție, față de grafic, de 19 zile. Cu alte cuvinte, ei, sondorii, au intrat în a doua jumătate a lunii mai. Este minunată această a doua tinerețe a schelei prin care son­dorii, ei mai cu seamă, își do­vedesc marile resurse gospodă­rești... 15 aprilie 1945 : ziarul publică prima poezie a unui poet mun­citor , semnată de reșițeanul Ion Drînceanu, este intitulată simbolic, „Spre lumină" : Priviri ascuțite Multe priviri Se văd și se aud Porniri, O lume se mișcă, O clasă, un popor, Cu privirile infipte-n viitor Aprilie 1974 : In carnețelul plin de cifre (istorie pe scurt a șarjelor sale) prim-jurnalistul reșițean Petru Sfîrcocea, Erou al Muncii Socialiste, și-a notat cîteva versuri ce le-a auzit în­­tr-un drum spre Oravița : Bucură-te, țară mîndră, Că voinicii tăi te cîntă, Numai cîntec însorit, Că ți-i plaiu-ntinerii ; Plaiul ți-i scăldat în soare Viața noastră-i ca o floare. „Prea erau numai cifre aici, la mine. Le trebuia, cum s-ar zice, o explicație — adică ele, cifrele acestea ce sînt tone de fontă, zic eu că se află la te­melia vieții noastre ..ca o floa­re". Cifrele astea și toate cele­lalte care redau rezultatele mun­cii...", mi-a spus, 21 aprilie 1945 : ...la Lupeni, o echipă de bravi mineri, condusă de muncitorul Poporeni Alexan­dru, a reușit să scoată în 8 ore, 33,5 tone de cărbune, ceea ce e un adevărat record. Guvernul, luind cunoștință de acest act de vitejie muncitoreas­că, a dat următorul Comunicat : „Poporul român manifestă tot mai hotărît voința sa de a spri­jini, din toate puterile, guvernul de concentrare democratică în e­­fortul de refacere a Țării. In Astăzi, in ziua de 20 aprilie, cadrul Întrecerii pentru 1 Mai 1945, echipa de șoc de la mina Lupeni, condusă de mine­rul Poporeni Alexandru și com­pusă din minerii Achi Savin, Cuie Gheorghe, Popa Ion, Grecoi Nicolae și Popor Ion, a realizat recordul pe țară în extracția de cărbune, într-un timp de 8 ore, au scos 33,5 tone de cărbune. Pentru această faptă de înalt patriotism, guvernul dă pildă întregului popor român, drept eroi ai muncii, pe acești harnici mineri din Valea Jiului". („Viața Sindicală") versibil, peste oameni. Și vine vremea odihnei, după o viață de muncă, pentru fiecare. Alți mi­neri au preluat ștafeta eroismu­lui. Da, a eroismului. Pentru că ori­cîte utilaje s-ar coborî în galerii, omul, cu strădania lui bărbătească, are de făcut față încleștării cu neprevăzutul, iar fiecare tonă de cărbune smulsă din somnul ei geologic este un act de curaj și de dăruire. „Numai cine-i om rămîne cre­dincios mineritului !“, mi-a spus, cîndva, ca o sentință ce nu ad­mite replica, Petre Constantin, Erou al Muncii Socialiste, șef de brigadă la Lupeni, în gîndul lui, „om" are accepțiunea sensibilă a pasiunii, a tăriei de caracter. „Și știi cînd devine omul cu a­­devărat miner ?“. L-am privit contrariat, neștiind ce să-i răs­pund. Pentru că ei, minerii, au alte măsuri pentru ceea ce iu­besc. „Nu-ți bag vină că nu știi , îmi place că nu te-ai grăbit să-mi spui — ca să fi știut, ar fi trebuit să mănînci un sac de sare printre noi, cum vine vor­ba. Tot eu am să-ți zic. Numai Departe-n istorie. Motto: „MDMA SIĂ LA RAM PROGRESULUI" atunci cind începe să gîndească nu (cum să scoată, prin forță, mai mult cărbune, că mușchii omului au și ei limita lor de putere, ci cum să se organizeze mai bine, ca fără să dea un brind­ de osteneală, să obțină totuși mai mult cărbune de la un șut la altul !“ Să nimerești cu mintea. Ului­toare metaforă. Cu corespon­dentul ei firesc legat de numele unor mineri de la care au por­nit inițiative extinse apoi în în­treaga industrie carboniferă. De aici, din Lupeni, din celelalte mine ale Văii Jiului, către în­treaga țară, Ion Sălăgean — „permanentizarea unui număr cu­ mai mare de mineri în echi­pă" ; Gheorghe Duilă — „reali­zarea planului fiecărei luni cu două zile mai devreme" ; Petre Constantin — „să extragem o fîșie în plus pe schimb". Erois­mul iese de sub imperiul excep­ției, devenind un fapt integrat în cotidian­ Aprilie 1974 : minerii din ba­zinele carbonifere ale țării au dat peste plan, în acest an, pînă acum, 172 000 tone de cărbune net. Pe un loc fruntaș se află minele din Valea Jiului : Vul­can, Dîlja, Petrila, Aninoasa, Lupeni, Livezeni... Exemplul nu se stinge. Mine­rii despre care se vorbea în co­municatul din 1945 nu mai scot cărbune. Timpul se scurge, d­e­ 30 aprilie 1945 : ....la uzinele „Concordia" din Ploiești, prin­­tr-un dispozitiv creat de el, muncitorul Constantin Gogonea, a realizat o roată dințată cu 3 minute mai repede decît se exe­cuta pînă ce a introdus dispozi­tivul..." („Viața Sindicală"). Aprilie 1974 : la întreprinderea de utilaj petrolier „1 Mai" din Ploiești, în secția sape cu role au fost realizate, de la începutul anului și pînă acum, peste sar­cinile de plan, 1 500 de piese. Intre cele două știri pare a nu fi nici o corespondență. Și totuși... Roțile acelea dințate la care Constantin Gogonea cîști­­ga, în folosul producției, în urmă cu aproape 30 de ani, trei mi­nute, au însemnat „copilăria" sapelor cu role de mai tîrziu. Au trecut 23 de ani de cînd, cu sufletul la gură, Întreg colecti­vul muncitoresc al uzinei aștepta răspunsul la întrebarea : am putut să realizăm sape cu role bune, sau nu . Era primul pro­dus al unei noi industrii, creație a socialismului — cea construc­toare de utilaj petrolier. Sigur, de atunci, întreprinderea-uzină „1 Mai" din Ploiești a evoluat pe scara realizărilor unor pro­duse de mare complexitate teh­nică, ale căror performanțe au fost recunoscute prin medalii de aur, la multe tirguri inter­naționale, dar sapele cu role mi-au rămas aproape de inimă, ca o superbă certitudine a ca­pacității creatoare a oamenilor uzinei. „A fost greu Începutul .“ „A fost, de ce să nu zic, a fost..." Apoi, după cîteva minute lungi de gîndire a elevului Go­gonea", Ion Ungureanu, unul dintre eroii creării sapelor cu role, a continuat : „...cu noi în­șine a fost greu , ne apăsa scep­ticismul celor care ne puneau la îndoială, nu fățiș, firește, că nu mai erau ele vremurile po­trivite pentru așa ceva, posibi­litățile­ Că au fost și astfel de oameni. Nu dușmani. Ci cople­șiți de rutină. Lipsiți de curaj..." „Era o chestiune de curaj ?“. !" Întreb oarecum, mirat. Nu știu de ce, dar am avut, întot­deauna, convingerea că aborda­rea unui produs mult o problemă nou este mai de apreciere lucidă a posibilităților. „Nu o lua, acum, ad-litteram, trebuia însă și puțin curaj. Una era să faci piese de schimb pen­­tru reparat utilaje, și alta era să realizezi un produs nou, cu o tehnologie pretențioasă despre care, pe atunci, nici unul dintre noi nu știa mare lucru..." toa­te atunci... Pionieratul nu pu­să aștepte lungi căutări. Cerințele economiei erau pre­sante. Satele cu role au devenit pentru cei care își asumaseră răspunderea să le facă o pro­blemă de conștiință. Oamenii și-au­ împărțit viața din acei ani, între orele de producție și cele ale studiului. „Să vezi cum a fost — in fiecare zi luam sub observație o operație. După schimb, înce­peam să o analizăm. Ce i-am putea face ca să-i scurtăm timpul de execuție și să o reali­zăm la un nivel calitativ îmbu­nătățit..." de Tehnologie în mers, însoțită crearea unor dispozitive și scule specifice. Tîmplele maistrului Ion Ungureanu, de pildă, sunt, acum, cărunte. In glumă, dar vorbele lui conțin un fascinant adevăr, maistrul spune că : ....fiecare fir alb este o problemă prin care sapele as­tea mi-au dat bătaie de cap..." La drept vorbind, nu o fi fost ele chiar așa de multe. Dar el, maistrul Ungureanu, ca și Gheorghe Manoliu, Ion Onea, Petre Anton, Mihail Vernescu, Dumitru Dumitru, ca și ceilalți, oameni ai secției, le-au trăit in­tens, cu febrila neliniște a celor care nu au vrut, nu au avut timp să aștepte să primească, de undeva, de la specialiștii din a­­fară, soluții. „Pînă cind a ținut acest zbu­cium .“ „Pînă cînd am pus stăpînire pe produs !" Sensibilă explicație. La esen­ță. In sensul că „a stăpîni pro­dusul" elimina toate necunoscu­tele procesului tehnologic. Ex­presie a voinței comuniste a u­­nor muncitori dăruiți integral profesiei. De atunci, au fost re­alizate peste 1 200 000 de sape cu role... Confrunt faptele și, deși s-au scurs, între datele lor, aproape 30 de ani, ele au ceva tulburător de comun — același cult al muncii, născut din conștiința că munca, cu roadele ei, aparține integral poporului, fiecăruia din­tre cei care, zi de zi, realizează bunurile materiale ale societății noastre. Un cult ridicat pe trepte superioare de conștiința comunistă care dă actului mun­cii suprema expresie a realizării umane. Singura rațiune a unei vieți demne, cinstită, trăită cu fruntea sus, în limpezimile în care prezentul se îngemănează cu viitorul către care ne călău­zește ferm, clar văzător, parti­dul comuniștilor. Mihai Coleșiu

Next