Munca, mai 1974 (Anul 30, nr. 8225-8231)
1974-05-01 / nr. 8225
Pagina a 2-a MUNCA Miercuri 1 Mai 1974 Cu un gest larg, m-a poftit să trec primul. Ca și cum m-ar fi primit, curtenitor, în propria-i casă. Intr-un fel, cam așa și ura. Pentru Gheorghe Belu, Erou al Muncii Socialiste, Rafinăria Ploiești este o casă căreia, după mai bine de 45 de ani de muncă, ii cunoaște toate ungherele. Și-a așezat, apoi, ușor, mina pe umărul meu. „Intră, eu sînt de aici, tu vii mai rar.“ Și-a purtat privirile peste instalații „Zici că ai vrea să bați locurile de unde s-a scris acum aproape 30 de ani...“ Se oprește gînditor. „Treizeci de ani — e ceva ! — o viață de om. Am pornit de la tare puțin. Nu știu dacă îți mai aduci aminte. Dar ar trebui. Toți ar trebui să ne aducem mai des aminte de cum am început. Ca să ne dăm seama mai bine de citm am făcut, de cîte mai avem de făcut incă...“ Glasul îi căpătase un timbru grav. Am simțit în el acel tulburător sentiment al istoriei cu care socialismul ne-a întregit profilul moral. Sentiment întemeiat pe certitudinea faptei prin care, în mod conștient, dorim să lăsăm, pe pămîntul străbun al patriei, semnele trainice ala existenței noastre pusă la temelia viitorului. Supremă demnitate și fundamentală rațiune de a fi a fiecăruia dintre noi, munca și-a îmbogățit conținutul său etic prin identificarea ei cu mărețul scop, căra care partidul comuniștilor a polarizat întreaga capacitate creatoare a națiunii — edificarea societății socialiste, multilateral dezvoltată, în România. „Nu știu dacă îți mai aduci aminte..." Mă întorc in timp. Amintirile nu îmi ajung, îmi cobor, cu emoție, privirile asupra unor pagini de început din ziarul „Viața Sindicală" și caut rădăcinile prezentului. Rădăcinile... Cu cit citesc mai mult, comparând faptele de atunci ale muncitorilor cu ceea ce se petrece astăzi în sinul colectivelor de muncă despre care s-a scris in urmă cu aproape 30 de ani, descopăr o fascinantă continuitate a dăruirii. 24 decembrie 1944 : „deși sînt plătiți, deși ar putea să nu le pese dacă Arsenalul din Tîrgoviște lucrează sau nu, din moment ce primesc leafă (...) ei cer să muncească, să aibă de lucru. Muncitorii fac aceasta pentru că își dau seama de nevoile (...) țării..." („Viața Sindicală"). Aprilie 1974 : mai intîi o precizare , la întreprinderea de utilaj petrolier din Tîrgoviște (fostul Arsenal din 1944), producția anului 1949 se realizează astăzi in numai 12 zile. „Ce rost are o adincire în trecut ?“, se miră, intors in dinsul, către cele pe care le știe și care nu suferă comparație intre ceea ce a fost și ceea :a este, lăcătușul Victor A. Ion. Oamenii uzinei trăiesc intens prezentul. In care necontenit se descoperă pe ei Înșiși, cu forța lor creatoare, cu talentul lor organizatoric, cu nelimitata lor capacitate de dăruire. Trecutul ? Da. Nu se poate trece peste ele indiferență. A constituit matca din care s-au desprins. Industria, oamenii ei nu au insă nostalgia relicvelor. „La ce ne-ar folosi , seara același Victor A. Ion. Lăcătușul acesta, in puterea absolută a virstei, are simțul ireversibil al progresului. Și l-a format in cei aproape 30 de ani da cind lucrează in uzină. A intrat pe porțile uzinei cind adolescența nu-l cuprinsese încă în fierberile ei. Ucenic-copilandru. „Au noroc, puștiule !“, mi-au zis cei vechi. Dacă imi aduc cine aminte, chiar și nea Constantin Olteanu, Erou al Muncii Socialiste acum, era printre cei care mi-au spus așa. La vremea aceea, nu pricepeam ce vor să zică. Era atunci, chiar după eliberare, și nu se prea domnea intr-o uzină ca a noastră, cu utilaje Învechite, cu hale mici, reci, afumate. De unde era să știu eu, copil, de, la ce gîndeau si..." Avea insă să afle. Intrarea in maturitate i-a stat sub semnul marilor frâmîntâri innoirea uzinei. Pentru că pentru nu trebuie să vopsim în roz anii de mari elanuri constructive in care oamenii, la chemarea mobilizatoare a partidului, și-au propus să-și transforme prinderea într-o unitate intremodernă, din ce în ce mai bine utilată, capabilă să facă unor tehnologii complexe, față pe măsura nevoilor de tehnicitate, competitivă, ale economiei naționale. Nimic nu le-a fost dat de-a gata. Firește, s-a făcut mult și prin investiții. Dar cam tot atât de mult au făcut și oamenii pentru ei înșiși. Pentru asta au trebuit să învețe, să se lupte cu ei înșiși pentru a se debarasa de rutină. De a trece de la o producție grosieră („...eram o tucerie industrială, asta eram !“, mi-a spus, cîndva, Constantin Olteanu), la cea de construcții de mașini, pentru a putea să-și îndeplinească sarcina de a realiza instalații trebuitoare industriei petroliere extractive. „Ei, nu, nu am făcut, chiar de la început, instalații de cine știe o complexitate !“, reașează lucrurile in adevărata lor lumină lăcătușul Ion. Modestie . Mai degrabă simț al proporțiilor. Pornit din interiorul procesului. Atunci, în 1949, să zicem, în primul an cînd începe să se contureze profilul uzinei, a face însă geamblacuri și macarale de producție era, totuși, un lucru deosebit. Dar se mai compară „tehnicitatea" lor cu nivelul atins de instalațiile de foraj și de armăturile industriale realizate acum de oamenii uzinei . Distanță cosmică. Afirmație întărită, în ceea ce privește nivelul de tehnicitate atins, și de faptul că produsele de acum ale întreprinderii sînt căutate, cu o sporită insistență, pe piața a 30 de țări de pe patru continente. Poate se repetă cam des adverbul „acum". Este necesar: „Și ar mai fi ceva..." „încă "“ „Da, „încă" ! De exemplu, mijloacele fixe ale lui ’49 abia reprezintă o zecime din ceea ce posedăm astăzi !“ Mi-a stat, o clipă, pe limbă să-l întreb , de unde știi dumneata, un simplu lăcătuș, cu atîta exactitate ? Dar m-a oprit vibrația aparte, apăsată, a lui acel „posedămi", mi-am dat seama că pentru comunistul Victor A. Ion și, prin extensie, pentru toți oamenii întreprinderii, uzina este o chestiune extrem de personală, ca propria lor casă în care știu tot ceea ce au. A poseda nu este pentru ei un obscur eufemism, ci expresia participării directe. In mijloace fixe și-au integrat inteligența, masterializată în mașini și dispozitive numite sens major al acțiunii, autoutilare. Ritmul acestei integrări este tulburător. Dacă în 1967 erau construite mașini, pentru necesitățile producției proprii, in valoare de numai 300 000 de lei valută, în 1973 au fost realizate utilaje ce ar fi costat statul, dacă le-ar fi achiziționat de aiurea, 3 920 000 lei valută, pentru ca în acest an, în numai un singur trimestru, să fie create mașini și utilaje în valoare de peste 1 200 000 de lei valută. „Partea dumitale care este ?“ „A mea ?“, răspunde tot printr-o întrebare lăcătușul Victor A. Ion, își frămîntă ușor palmele îngroșate de muncă. Da, are și el „partea lui", înregistrată ca invenții și inovații, în ultimii 11 ani să se tot ridice la vreo 2 000 000 de lei. I se pare însă că nu este chiar așa de mare. „Am făcut și eu ce am putut. Toți facem cîte ceva. Cine cîntărește ? E pentru noi, și în asta nu inca pe măsură..." și-au creat și-și creează oamenii ei înșiși uzina. Cu talent. Cu inventivitate. Retrași într-o modestie a utilității. Intr-un fel, se creează, de fapt, pe ei înșiși. Proces infinit mai dificil. Nu neapărat întregit de fapte măsurabile in valori de excepție. De pildă, la forte muncește, de peste 20 de ani, Maria Purcăreanu, Erou al Muncii Socialiste. Nu a făcut nici inovații, nici nu a răsturnat, în mod spectaculos, normele. Și totuși, pentru oamenii uzinei, dînsa, femeia aceasta în pragul a 50 de ani (iartă-mă, tovarășă Maria, știu, cum să nu, că virsta femeilor nu se spune, dar dumneata nu ți-o ascunzi și aproape că știu de ce — în ciuda muncii dure pe care o faci, nu-ți arăți anii, dimpotrivă, un fel de perseverență adolescentină îți însoțește fiecare zi de activitate — acesta fiind secretul lungii dumitale tinereți...) este un „muncitor etalon". In peste 20 de ani, nici o absență. In peste 20 de ani, nici o zi sub normă. „De ce v-ați ales o meserie atît de neobișnuită pentru o femeie .“ Și-a îngustat privirea ca în fața metalului încins, culcat pe masa ciocanului său pneumatic. Așa face ori de cîte ori se concentrează. „Dar nu este neobișnuită ! Poate că la început o fi fost. Cînd aveam, acolo, niște „ciocănele" de numai 400 kg/forță și trebuia să-mi ridic singură, în clește, piesa pe masă. Acum însă... macarale, manete, simplu de tot. Nu-i ușor, nu zic, dar nici greu. Chiar dacă ciocanul meu de acum are 3 150 kg/forță și forjez cu el piese ce sînt lingă suta de kilograme...". Punct de vedere. Fără emfază. Cu toate că mi se spusese că stăpînește, de mult stăpînește, piatra de încercare a meseriașului forjor , să-ți pui ceasul pe nicovală și să joci ciocanul deasupra lui, ritmic, la numai un centimetru de geamul acestuia. Este ceva. Se cheamă măiestrie. „Ați stricat multe ceasuri pină ce ați izbutit .“ „Nici unul !“ Cum nici nu a rebutat, în ultimii 15 ani, nici o piesă. Și a avut de lucru, nu glumă. Mai cu seamă de cînd în forje au început să se execute componentele racordurilor speciale, piese care si „ies", din forjare liberă, aproape de cotele uzinajului. „Doar dumneata izbutești asta !“ „Ar fi rău ca un singur om să facă ceva bun în timp ce ceilalți...". Lasă fraza neterminată. Ca să nu spună că, de fapt, ei i se datorește calificarea înaltă a cel puțin jumătate din efectivul forței. De ce o fi ocolit esențialul : „Ia, sînt și eu o femeie care muncește, nimic mai mult...". Nu, nu este așa. Dar este minunat acest fel de a gîndi. Ridicat la puterea actuală a forței întreprinderii tîrgoviștene, in care se prelucrează de aproape 20 de ori mai multe piese decit în 1951. Cu un procent de rebut redus la limita lui zero... Și îmi stăruie în minte, ca o subtilă explicație la toate cîte se petrec astăzi în întreprindere, fraza aceea din articolul apărut în ziarul de acum aproape 30 de ani : „Muncitorii fac aceasta pentru că își dau seama de nevoile (...) țării". 10 aprilie 1945 : ...„La Moreni, muncitorii de la „Steaua Română" au trecut de la 1 058 vagoane în septembrie 1944, la 7 594 de vagoane de țiței extrase, adică au obținut un spor de 618 la sută..." („Viața Sindicală"). Aprilie 1974 , in Schela petrolieră Moreni s-a obținut, in cinstea Zilei de 1 Mai, un spor de producție, față de cifra planificată, de 11,3 la sută. ...Mă oprisem la marginea crîngului acela, așezat pe o buză de deal și ascultam valea. Moreniul albea în depărtare. O ritmie ciudată făcea să vibreze ușor liniștea. Metronomul balansierelor de la sondele „în pompă". Și cu cît îl deslușeam mai exact, cu atît mi se năruia o prejudecată în legătură cu „bătrinețea" schelei Moreni. „Ei, da, schela noastră are 120 de ani de cind există , ca vîrstă, ce să zici, e respectabilă, și dacă ar fi fost după ea...", tehnicianul Petre Stochiță a făcut un gest vag, ca și cum ar fi vrut să spună prin el : „...dacă ar fi fost după vîrsta pe care o are, ar fi cam ajuns-o timpul să-și încheie activitatea, așa cum și-au încheiat-o Buștenarii, Cîmpenița, și să treacă in istorie...". Apoi a continuat : „Dar nu e după cîți ani a strîns, ci după voința oamenilor care i-au readus o tinerețe fertilă, plină de realizări. Auzi, numai, cum „merg" sondele...". O întreagă istorie cu cea de a doua tinerețe a schelei petroliere Moreni. O istorie ce nu a început, totuși, chiar așa de demult. Mai acum sînt doi ani de cinci... „Era imediat după Conferința Națională a Partidului, precizează inginerul Constantin Bondoc. Noi toți, oamenii schelei, ne tot frămîntam cum și ce să facem pentru ca să contribuim la îndeplinirea sarcinii trasate prin Documentele Conferinței, de a valorifica mai bine bogățiile naturale ale patriei. Și cum îți spun, am început să revedem, în amănunt, toată tehnologia, să întoarcem pe toate fețele metodele cunoscute, aplicate sau descrise numai de literatură. Ajunsesem, ca să-ți faci o idee decît eram de preocupați de problemă, ca atunci cînd ne întîlneam să nu ne întîmpinăm cu „buna ziua !“, ci cu „ai găsit ceva care să ni se potrivească .“ Și uite așa, am trăit un șir de zile încărcate, afurisit de încărcate. Că nici nu ne puteam îngădui să zicem : „... mai avem vreme, vom găsi noi, cu timpul, ceva !“ Conferința Națională ne chemase la marea întrecere cu timpul...". „Și pînă la urmă ?“, 11 întrerup, captat de tensiunea prin care trecuseră oamenii schelei. „Pînă la urmă, ce ?i, ce-am „găsit", vrei să știi. Lucruri oarecum cunoscute, dar încă neaplicate la noi, la Moreni. De pildă..." Rezum, pentru a nu mă risipi în explicații cu o tentă tehnicistă , aplicarea metodei termice de intensificare a fluxului de țiței, în zăcămintele vechi (injecții, ciclice, cu aburi, la primele 30 de sonde, dispersate pe o suprafață de 20 000 de m.p., combustie subterană...), extinderea metodei de recuperare secundară prin injecția cu apă, combaterea viiturilor de nisip prin injectarea, în strat, sub presiune, a nisipului. Pe scurt, metode specifice exploatării într-o zonă cu țiței vîscos. Toate acestea corelate cu o mai atentă supraveghere dualizarea sondelor, și indiviAcestea sînt elementele pe care se întemeiază cea de a doua tinerețe a schelei. O tinerețe aflată sub semnul voinței comuniste a oamenilor. „Vi se complică mult ziua de muncă ?“, l-am întrebat pe sondorul șef Mihai Călimănescu, din zona Piscov. „Depinde cum o iei... Puțin...", îmi răspunde, trecînd sub tăcere faptul că fiecare zi de muncă s-a transformat într-o adevărată bătălie pentru fiecare litru de țiței. Că, practic, noile exigențe pe care și le-au impus îi determină pe sondori să etaloneze fiecare sondă, pe fiecare schimb (înainte se etalona o singură dată în 24 de ore...), că se face zilnic o „radiografie" a debitului, că... Important pentru Mihai Călimănescu ca și pentru toți sondorii secției Pîscov este faptul că, datorită noilor metode de extracție, cît și a noului regim de supraveghere a sondelor, s-a obținut, pină acum, în acest an, un avans de producție, față de grafic, de 19 zile. Cu alte cuvinte, ei, sondorii, au intrat în a doua jumătate a lunii mai. Este minunată această a doua tinerețe a schelei prin care sondorii, ei mai cu seamă, își dovedesc marile resurse gospodărești... 15 aprilie 1945 : ziarul publică prima poezie a unui poet muncitor , semnată de reșițeanul Ion Drînceanu, este intitulată simbolic, „Spre lumină" : Priviri ascuțite Multe priviri Se văd și se aud Porniri, O lume se mișcă, O clasă, un popor, Cu privirile infipte-n viitor Aprilie 1974 : In carnețelul plin de cifre (istorie pe scurt a șarjelor sale) prim-jurnalistul reșițean Petru Sfîrcocea, Erou al Muncii Socialiste, și-a notat cîteva versuri ce le-a auzit într-un drum spre Oravița : Bucură-te, țară mîndră, Că voinicii tăi te cîntă, Numai cîntec însorit, Că ți-i plaiu-ntinerii ; Plaiul ți-i scăldat în soare Viața noastră-i ca o floare. „Prea erau numai cifre aici, la mine. Le trebuia, cum s-ar zice, o explicație — adică ele, cifrele acestea ce sînt tone de fontă, zic eu că se află la temelia vieții noastre ..ca o floare". Cifrele astea și toate celelalte care redau rezultatele muncii...", mi-a spus, 21 aprilie 1945 : ...la Lupeni, o echipă de bravi mineri, condusă de muncitorul Poporeni Alexandru, a reușit să scoată în 8 ore, 33,5 tone de cărbune, ceea ce e un adevărat record. Guvernul, luind cunoștință de acest act de vitejie muncitorească, a dat următorul Comunicat : „Poporul român manifestă tot mai hotărît voința sa de a sprijini, din toate puterile, guvernul de concentrare democratică în efortul de refacere a Țării. In Astăzi, in ziua de 20 aprilie, cadrul Întrecerii pentru 1 Mai 1945, echipa de șoc de la mina Lupeni, condusă de minerul Poporeni Alexandru și compusă din minerii Achi Savin, Cuie Gheorghe, Popa Ion, Grecoi Nicolae și Popor Ion, a realizat recordul pe țară în extracția de cărbune, într-un timp de 8 ore, au scos 33,5 tone de cărbune. Pentru această faptă de înalt patriotism, guvernul dă pildă întregului popor român, drept eroi ai muncii, pe acești harnici mineri din Valea Jiului". („Viața Sindicală") versibil, peste oameni. Și vine vremea odihnei, după o viață de muncă, pentru fiecare. Alți mineri au preluat ștafeta eroismului. Da, a eroismului. Pentru că oricîte utilaje s-ar coborî în galerii, omul, cu strădania lui bărbătească, are de făcut față încleștării cu neprevăzutul, iar fiecare tonă de cărbune smulsă din somnul ei geologic este un act de curaj și de dăruire. „Numai cine-i om rămîne credincios mineritului !“, mi-a spus, cîndva, ca o sentință ce nu admite replica, Petre Constantin, Erou al Muncii Socialiste, șef de brigadă la Lupeni, în gîndul lui, „om" are accepțiunea sensibilă a pasiunii, a tăriei de caracter. „Și știi cînd devine omul cu adevărat miner ?“. L-am privit contrariat, neștiind ce să-i răspund. Pentru că ei, minerii, au alte măsuri pentru ceea ce iubesc. „Nu-ți bag vină că nu știi , îmi place că nu te-ai grăbit să-mi spui — ca să fi știut, ar fi trebuit să mănînci un sac de sare printre noi, cum vine vorba. Tot eu am să-ți zic. Numai Departe-n istorie. Motto: „MDMA SIĂ LA RAM PROGRESULUI" atunci cind începe să gîndească nu (cum să scoată, prin forță, mai mult cărbune, că mușchii omului au și ei limita lor de putere, ci cum să se organizeze mai bine, ca fără să dea un brind de osteneală, să obțină totuși mai mult cărbune de la un șut la altul !“ Să nimerești cu mintea. Uluitoare metaforă. Cu corespondentul ei firesc legat de numele unor mineri de la care au pornit inițiative extinse apoi în întreaga industrie carboniferă. De aici, din Lupeni, din celelalte mine ale Văii Jiului, către întreaga țară, Ion Sălăgean — „permanentizarea unui număr cu mai mare de mineri în echipă" ; Gheorghe Duilă — „realizarea planului fiecărei luni cu două zile mai devreme" ; Petre Constantin — „să extragem o fîșie în plus pe schimb". Eroismul iese de sub imperiul excepției, devenind un fapt integrat în cotidian Aprilie 1974 : minerii din bazinele carbonifere ale țării au dat peste plan, în acest an, pînă acum, 172 000 tone de cărbune net. Pe un loc fruntaș se află minele din Valea Jiului : Vulcan, Dîlja, Petrila, Aninoasa, Lupeni, Livezeni... Exemplul nu se stinge. Minerii despre care se vorbea în comunicatul din 1945 nu mai scot cărbune. Timpul se scurge, de 30 aprilie 1945 : ....la uzinele „Concordia" din Ploiești, printr-un dispozitiv creat de el, muncitorul Constantin Gogonea, a realizat o roată dințată cu 3 minute mai repede decît se executa pînă ce a introdus dispozitivul..." („Viața Sindicală"). Aprilie 1974 : la întreprinderea de utilaj petrolier „1 Mai" din Ploiești, în secția sape cu role au fost realizate, de la începutul anului și pînă acum, peste sarcinile de plan, 1 500 de piese. Intre cele două știri pare a nu fi nici o corespondență. Și totuși... Roțile acelea dințate la care Constantin Gogonea cîștiga, în folosul producției, în urmă cu aproape 30 de ani, trei minute, au însemnat „copilăria" sapelor cu role de mai tîrziu. Au trecut 23 de ani de cînd, cu sufletul la gură, Întreg colectivul muncitoresc al uzinei aștepta răspunsul la întrebarea : am putut să realizăm sape cu role bune, sau nu . Era primul produs al unei noi industrii, creație a socialismului — cea constructoare de utilaj petrolier. Sigur, de atunci, întreprinderea-uzină „1 Mai" din Ploiești a evoluat pe scara realizărilor unor produse de mare complexitate tehnică, ale căror performanțe au fost recunoscute prin medalii de aur, la multe tirguri internaționale, dar sapele cu role mi-au rămas aproape de inimă, ca o superbă certitudine a capacității creatoare a oamenilor uzinei. „A fost greu Începutul .“ „A fost, de ce să nu zic, a fost..." Apoi, după cîteva minute lungi de gîndire a elevului Gogonea", Ion Ungureanu, unul dintre eroii creării sapelor cu role, a continuat : „...cu noi înșine a fost greu , ne apăsa scepticismul celor care ne puneau la îndoială, nu fățiș, firește, că nu mai erau ele vremurile potrivite pentru așa ceva, posibilitățile Că au fost și astfel de oameni. Nu dușmani. Ci copleșiți de rutină. Lipsiți de curaj..." „Era o chestiune de curaj ?“. !" Întreb oarecum, mirat. Nu știu de ce, dar am avut, întotdeauna, convingerea că abordarea unui produs mult o problemă nou este mai de apreciere lucidă a posibilităților. „Nu o lua, acum, ad-litteram, trebuia însă și puțin curaj. Una era să faci piese de schimb pentru reparat utilaje, și alta era să realizezi un produs nou, cu o tehnologie pretențioasă despre care, pe atunci, nici unul dintre noi nu știa mare lucru..." toate atunci... Pionieratul nu pusă aștepte lungi căutări. Cerințele economiei erau presante. Satele cu role au devenit pentru cei care își asumaseră răspunderea să le facă o problemă de conștiință. Oamenii și-au împărțit viața din acei ani, între orele de producție și cele ale studiului. „Să vezi cum a fost — in fiecare zi luam sub observație o operație. După schimb, începeam să o analizăm. Ce i-am putea face ca să-i scurtăm timpul de execuție și să o realizăm la un nivel calitativ îmbunătățit..." de Tehnologie în mers, însoțită crearea unor dispozitive și scule specifice. Tîmplele maistrului Ion Ungureanu, de pildă, sunt, acum, cărunte. In glumă, dar vorbele lui conțin un fascinant adevăr, maistrul spune că : ....fiecare fir alb este o problemă prin care sapele astea mi-au dat bătaie de cap..." La drept vorbind, nu o fi fost ele chiar așa de multe. Dar el, maistrul Ungureanu, ca și Gheorghe Manoliu, Ion Onea, Petre Anton, Mihail Vernescu, Dumitru Dumitru, ca și ceilalți, oameni ai secției, le-au trăit intens, cu febrila neliniște a celor care nu au vrut, nu au avut timp să aștepte să primească, de undeva, de la specialiștii din afară, soluții. „Pînă cind a ținut acest zbucium .“ „Pînă cînd am pus stăpînire pe produs !" Sensibilă explicație. La esență. In sensul că „a stăpîni produsul" elimina toate necunoscutele procesului tehnologic. Expresie a voinței comuniste a unor muncitori dăruiți integral profesiei. De atunci, au fost realizate peste 1 200 000 de sape cu role... Confrunt faptele și, deși s-au scurs, între datele lor, aproape 30 de ani, ele au ceva tulburător de comun — același cult al muncii, născut din conștiința că munca, cu roadele ei, aparține integral poporului, fiecăruia dintre cei care, zi de zi, realizează bunurile materiale ale societății noastre. Un cult ridicat pe trepte superioare de conștiința comunistă care dă actului muncii suprema expresie a realizării umane. Singura rațiune a unei vieți demne, cinstită, trăită cu fruntea sus, în limpezimile în care prezentul se îngemănează cu viitorul către care ne călăuzește ferm, clar văzător, partidul comuniștilor. Mihai Coleșiu