Neamul Românesc, octombrie 1914 (Anul 9, nr. 39-42)
1914-10-26 / nr. 42
Anul al IX-lea, No. 42. București, 26 Octombre 1914. 10 bani exemplarul. Administrația la Vălenii-de-Munte FOAIA PARTIDULUI NATIONALIST-DEMOCRAT f ___________________________________________| Flata anuală 5 lei Velină toate foile 201. „RĂZBOIUL” UNUI ENVER. Enverber, al cărui nume putea să rămîie legat pentru totdeauna numai de ziua cea mare cînd Imperiul Otoman și-a cîștigat, prin îndrăznețul act a doi tineri ofițeri, libertatea și simțul unei demnități de mult pierdute, a avut noroc în viața sa, prea mult noroc. Căci pentru un om nepregătit, fără chibzuială și fără frig, nu poate fi mai periculos, mai desastres lucru decit norocul de a ajunge, pe căi revoluționare, conducătorul unui Stat șubred și de mult atins în izvoarele înseși ale vieți sale. Să fii conducătorul Turciei în 1914, ce grea, ce strivitoare sarcină ! Un mare vis în față: refacerea materială a împărăției, o mare datorie în jur, refacerea morala a societății otomane. Un «erou» poate alege pe cea d’intuiti; un om cuminte se va consacra celei de-a doua. Enver-bel pare a fi în adevăr un erou, fără a înțelege măcar ce poate fi un om cuminte. El a vrut înălțarea patriei sale de s gur, și pentru aceia și-a zis că umerii Germaniei nu sînt răi. A luat banii Germanilor, armele Germanilor, soldații Germanilor. Ce avantagii! Dar de o dată el a văzut că a luat și politica Germaniei. Și-a închipuit că o poate face cînd și cu vrea el? Dar iată că «Goeben», uriașul vas german, trecut la Islam, întră, fără sa fi întrebat pe toată lumea, în Marea Neagră, înneacă staționare și vase de transport rusești, bombardează Feodosia și amenință Odesa, în bucuria lui Enverbei se amestecă oare, azi, și ceva care ar putea să semene cu o aprehensiune ? Crede el serios că opera eroului suit în spatele altuia poate fi continuată și dusă la biruință ? Dacă da, cel mai fericit om din Europa este d. Enver de la Constantinopol. Căci iată ce se va intîmpla: Ori Germania e învinsă, și atunci toată ceata neofiților musulmani ai Iudaismului, Talaații, Gravizii, vor trebui să ceară un loc la vre-o bancă din Berlin, iar Constantinopolul va înceta de a mai fi gloriosul Stambul al Osmanilor. Ori Germania va învinge, și atunci, stăpînă supt toate raporturile în această Turcie, monopolisată pentru exploatarea ei, va menținea în funcțiuni pe ageții săi de astăzi cari au făcut bravura din Octombre 1914. Iar vre-un Turc bătrîn, foarte bătrîn, lingă zidurile Brusei lui Osman, privind trenurile Companiei germane care duc departe roada ostenelilor umile ale nepoților săi, muritori de foame, va gîndi, plîngînd în barba lui albă, că altfel de oameni, mai puțin «eroici» decît domnul Enver, ar fi putut pregăti străvechii sale rase o altă soartă ! ”. IORGA, despre metrica romanească, a făcut propuneri judicioase în materie de ortografie, a fost unul din cei mai harnici colaboratori al foilor politice și literare din Ungaria. Putini profesori sînt cari să aibă nesfîrșita iubire pe care el o avea pentru obiectul lui, pentru școlarii lui iubiți, pentru cultura romanească, împărțind toate vederile noastre, încălzindu-se la marea vatră a ideilor predicate de Eminescu, pentru care ca scriitor avea cultul cel mai înțelegător, el era un factor moral de căpetenie în desvoltarea tineretului ce-și caută lumina în Brașov. Sfios și bun, totdeauna cu o lumină de înțelegere și prietenie în frumoșii lui ochi albaștri, trăind în altă lume decit a noastră, aducând în glasul lui dulce și clar ca o duioasă solie de aiurea, el părea menit numai să iubească pe alții și să primească în schimb iubirea lor. Cu dragoste s’a dus în războiu. Delicatul sublocotenent în reservă se putea eschiva de la primejdie. N a vrut. Nu câ-m păsa de soarta acelei infame temnițe a Ungariei pe care și el era s-o stropească cu nevinovatul lui singe, dar simția nevoia de a fi alături în cele din urmă și mai grele suferind cu al lui. l-a sfătuit, i-a mîngîiat, i-a îndemnat, i-a hrănit și i-a păzit in odihnă, uițind cu totul de dînsul, cînd, înnaintat pentru vitejie, călamă printre morți pe cîmpiile de luptă din Galiția. Apoi într'o zi, acum două sâptămîni — așa de încet vin veștile de acolo!—un șrapnel l-a sfâșiat. Noi nu i -am putut spune un cuvint și nu i-am putut pune pe piept o floare. Acum tu, Sandi, dormi acolo departe. Glasul tău de copil nu l-om mai auzi și nici lumina bună a ochilor tăi nu ne va alina în năcazuri. Sărace erou fără de răsplată al unei cause străine și odioase... Viitorul nu-l putem ști. Poate că niciodată visurile noastre nu se vor îndeplini. Poate că mai târziu numai. Poate că mine... Dar, dacă va ß ziua aceia, și în Brașovul tău, liberat în sfirșit, vom intra între steaguri și flori, te vom vedea pe tine colo sus, înnaintea bătrînei case părintești unde nu te-ai mai întors, și vom auzi glasul tău spunînd liniștit și vesel, vezi tu, pentru asta am murit și eul N. Iorga. ■f- Alexandru Bogdan. Ni l-au omorît și pe dînsul. Nu Rușii, ci ceilalți. Aceia cari l-au băgat în focul ucigător pentru o causă care era tot una cu sclăviatui și a neamului sau. Profesorul Alexandru Bogdan de la gimnasiul din Brașov, cumnatul mieu Sandi, era unul dintre cei mai cul tineri din generația sa. Cu o nesfirșită răbdare, cu o stăruință de fier intr’un corp șubred, cu cele mai mari jertfe și infrînări a izbutit el să-și capete la Berlin cunoștințele cele mai serioase și mai întinse in domeniul literaturii germane și a teoriilor literare. A publicat un mic studiu foarte îngrijit NEUTRU. A fi neutru , a fi laș, o spun oameni interesați din afară și unii oameni din lăuntru, cari până acuma tocmai prin curajul lor nu erau vestiți. A fi neutru înseamnă a-ți părăsi drepturile, a-ți pierde prilejurile cele mai potrivite, a te elimina singur din rîndurile națiunilor vrednice de a trăi, adaugă alții, cari duc teoria până la capăt. Pâră să fiu dintre aceia cari cred că din neutralitatea perpetuă se pot hrăni aspirațiile unui popor, să-mi fie îngăduit a nu împărtăși nici eu părerea doritorilor de aliați din afară și a doritorilor, încă mai aprinși, de „Ministerii naționale” Și, în loc de argumente — care sînt, cu oarecare dibăcie, așa de elastice, — să examinăm înseși situațiile acelora cari sînt neutri în Europa frămîntată de cea mai grozavă vijejie războinică pe care a cunoscut-o vreodată. Este întâia grupul neutrilor cari nu vor nimic decît să rămîie cum sînt, fie că se mai amestecă ori ba temele, antipatii, prietenii. E Norvegia, care e mulțămită cu independența ei pașnic cîștigată. E Olanda, care nu iubește Belgia, smulsă de sapt dinastia de Orange în 1830 și căreia poate unele adause flamande, din grația lui Wilhelm al II-lea, nu i-ar displăcea prea mult. E Elveția, care plînge doar pe amatorii de suiri pe munți în folosul atelierilor săi din văi. E Spania, căreia nu i se poate oferi nimic și care, ea însăși, are așa de puțin de dat. E Portugalia, căreia un războiu alături de Anglia poate să-l folosească doar prin întărirea Republicei șubrede de astăzi. Dar sunt și alții. Neutrii cari vor ceva. E Suedia, în care toată lumea, Regele, Sven Hedin, armata, poporul, după ce au trăit supt amenințările Rusiei, ar voi Finlanda, pierdută numai în 1812. E Italia, pentru care dominația Adriaticei e o chestie de viață și mîntuirea „iredenților" din Trieste, Istria, Trentino, Tirol o chestie de onoare. E—ca să lăsăm la o parte Palestina jună turcă — Bulgaria, care se istovește de dorul Macedoniei. Sîntem în sfîrșit noi, pe cari priveliștile spînzurătorilor de la Cernăuți ne string de gît și listele morților din Galiția, de multe ori așa de aproape de noi, ne fac să vărsăm lacrimi calde. Și, între atîția neutri din această categorie, mișcarea cea d’intuit nu se hotărăște s’o facă nimeni. De ce? Pentru că grija de căpetenie privește totuși Statul liber, din care se poate reface oricînd puterea cuceritoare, dar fără care totul recade în haos. Și o înfrîngere măcar a acestui Stat înseamnă o amînare indefinită a îndeplinirii idealului. A găsi formula care să deschidă drumul spre viitor fără primejduirea presentului, aceasta e problema. Căci un salt în vid pentru a recădea cu picioarele zdrobite cine l-ar cuteza? Și totuși saltul trebuie să-l facem, dar cu oarecare siguranță a puterilor noastre și a locului unde vom ajunge. E o teribilă problemă, și toți la un loc n’avem prea multă minte ca s’o resolvăm. Și, din cîtă o avem, e păcat să pierdem prin suspiciuni și discordii civile. • N. Iorga. Condamnarea lui Prințip. Copilul care a dat foc Europei, liceanul Prințip, nu va muri. Va sta douăzeci de ani la închisoare, va posti o zi pe lună și în fiecare an la 28 iunie se va gîndi în celulă neagră la îndoită crimă săvîrșită împotriva a doi oameni cari n’aveau alt păcat decît ei intrupați în ei o teribilă fatalitate. Va imbătrini la închisoare Prințip. Pe încetul părul îl va fi alb și se vor încreți minile lui sîngerate. Va avea atîtea mustrări de cuget! Va