Neamul Românesc, august 1915 (Anul 10, nr. 31-35)
1915-08-02 / nr. 31
miül Administrua I FOAIA PARTIDULUI NAȚIONALIST-DEMOCRAT Pi.t. «a lui IV Vălenii-de-Munte ________________ Velină toate foile 201 " DESCURAJARE,NU! Așijderea și unde-l biruiau alții pe Ștefan-Vodă, nu pierdea nădejdea, că, știindu-se căzut joa, ae rădica de-asupra biruitorului. (Cronicarul Grigore Ureche.) Oameni cari nu au criticat niciodată, nici relele care băteau la ochi mai mult și făceau mai multă pagubă terți, oameni cari n-au încercat niciodată o luptă cu deprinderile nenorocite al căror gust scîrbos,îl simțim acuma, oameni pasivi, fără convingere și fără energie, lipsiți de inițiativă și de stăruință, — oamenii aceștia sunt astăzi profund descurajați și predică pretutindeni crezul lor de descurajare. Patrioți cari credeau că e scris în ceruri ca orice complicație politică din Europa să aducă neapărat lărgirea granițelor României, orice ar fi făcut România însăși, naivi în așteptarea unor „trenuri“ minunate, pline de daruri pentru toate neutralitățile „loiale și definitive“, prefăcute în provocații fără socoteală și fără sens, se tînguiesc astăzi la toate răsplntiile și descurajează, nu numai pe alți naivi ca dînșii, dar și oameni serioși. Pleșcari, cari știu cum se „iea“ o alegere, cum se capătă un post sau o înnaintare, cum se cucerește o zestre, cum se îngrijește o moștenire, cum nu se plătește un împrumut, fericiți al vieții, aureolați de zîmbetul lor sigur, varsă lacrimi de descurajare pentru „pierderea momentului” și se indignează de indiferența, de nesimțirea ta că nu hăulești alături de ridicula lor tînguire. Chiulangii, cari n’au mișcat niciodată un deget pentru a se împărtăși de binefacerile unei societăți ce răsplătește pe isteți și pe dibaci, se întreabă îngroziți cum de n’am avut ca popor, într’un mediu eroic și tragic ca acel de azi, aceleași însușiri pe care le au el ca indivizi și cum nu mi-a căzut în gușă, încă înnainte de încheierea păcii, teritoriile rîvnite, împreună cu felicitările păgubașului. Nerăbdători, cari cred că popoarele trăiesc de azi pe mine și că din clipă în clipă trebuie să le cadă tot ceia ce doresc, tot ceia ce au dreptul să dorească, sunt desolați de tătrăgănirea lucrurilor într’o luptă care amestecă aproape toate interesele și întrebuințează aproape toate forțele materiale și morale din Europa, și orice întîrziere li se pare, pe această căldură, că le strică bucatele; el invită pe oricine să iea parte la descurajarea profundă a propriei lor impaciențe. Ignoranți și necompetenți, cari își închipuie că o negociație diplomatică e ca o discuție de cafenea și că orice client al cofetăriei Capșa poate face calcule strategice pe dosul unei cărți de visită, oameni cari pun Cernăuții la Nistru și așează Banatul prin Maramurăș, incapabili de a schița harta revendicărilor,pentru care trăiesc tot așa de mult ca pentru un pontaj la alergările de cal ori la alegerile generale, au căzut în marasm, și gangurile umede ale Mărcuței erau locuitori mai asidui în neagra lor melancolie decit acești descurajați. Bărbați geniali, cari, „dacă ar fi fost ei în locu, ar fi făcut minuni fără... atîtea lucruri, sînt adine desgustați de nepriceperea acelora cari nu s'au dus măcar să dea lecții de la dînșii pentru a pricepe cum se distrug dintrun gest oștirile și energiile. Amatori de locuri în vază, cari nu se pot mîngîia că în greșelile altora nu s’aiî amestecat greșelile lor, care fără îndoială ar fi fost mai boacăne și poate fatale, sunt prăpădiți de jale pentru soarta ce așteaptă țara și neamul și fac semn ca să începem cu toții marșul funebru al romînismului. Aventurieri cosmopoliți. Evrei furioși în accesul subit al romînismului ce i-a lovit, samănă în gemătul descurajării nota ascuțită a temperamentului lor național sau individual. „Naționaliști“ de cei cu plapuma tricoloră, în care dorm și visează, fără a fi lucrat ceva, naționaliștii oricării demonstrații, oricării manifestații, oricărui discurs, dar nu și al modestei munci care singură dă biruința, te-ar sfâșia pentru trădare dacă n'ar fi și el, ca toată lumea, așa de descurajați. Noi am criticat, am înfruntat, am luptat contra oricărui rău în țara aceasta, și totuși — și poate tocmai pentru aceia — nu ne descurajăm. . Noi știm și noi credem. Credem fiindcă știm. Și credința ține pe cineva și în mijlocul celor mai turbate valuri ale furtunii celei mai sălbatece. Știm ce este această nație. O știm în toată întinderea ei, în toată hărnicia și statornicia ei, în tot sufletul ei de răbdare și de jertfă. CUM SE CÎNTĂ ACOLO... Singele. Prin satele trudite, prin orașe, S’au încuibat miserii ucigașe... Taci, suflete, în jalea ta adîncă, Greu curge-al nostru singe și astăzi încă ! Pustii rămîn săracele ogoare, Că toți sînt duși la morții serbătoare... Taci, suflete, în jalea ta adîncă. Atîtea nu-s, dar sînge este încă. Mor cei mai buni, prăpăde azi acasă, Dar de-ale noastre chinuri cui ce-l pasă? Taci, suflete, în jalea ta adîncă, De-al nostru sînge lipsă este încă!... îngerul aspru, în bătaia ploii. Se zbat flămînzi și sîngeră eroii... Taci, suflete, în jalea ta adîncă... Așa va curge-al nostru sînge încă!... Nu-l pine *■n nicio parte, nu e bine... Ieri, azi nu a fost și nu va fi nici mine... Taci, suflete ’n revolta ta adîncă... Nu-l pune, dară sînge este încă !... o știm în tot minunatul ei trecut, în care pe urma pustiului făcut cu foc și sabie au răsărit alți muncitori și mai dîrji,alți ostași și mai viteji, o știm în scrisul ei de lumină dreaptă și de afirmație îndărătnică în mijlocul celei mai nemiloase apăsări, o știm în idealismul ei neînfrînt — orice ar fi!—, în conștiința ei minunată de dreptate, chiar atunci cînd era o nebunie să-și închipuie cineva că domnia nedreptății va înceta. Am pornit în viață cu dorința de a străbate cit maladine în acest suflet național admirabil, și nu bănuiește cel mai încrezător dintre noi cît aur este acolo în fund, atunci cînd la suprafață e nisipul neroditor al politicianismului, al superficialității, al sportului cu idealele și al descurajării. Orice ar fi, credem. Sunt alții cari, în ceasuri mai grele, au crezut mai mult. Și, cum ei nu s’au înșelat, nu ne vom înșela nici noi! N. IORGA. Din tragediile mărunte ale Inslageratului Ardeal. „Dar pentru noi, nu pentru ei !“ în orășelul din Ardeal în care locuiam, pe Haga numeroși intelectuali, aveam mai ales numeros popor. Iar, după bunul obiceiu ardelenesc, noi, intelectualii, căutam cît mai dese ocasii de a ne întîlni cu poporul, cu scopul, vădit și cu stăruință urmărit, de a-l ținea aproape de noi mereu, și a face, pe cît posibil, din fiecare țeran un neînduplecat luptător național. De aceia țineam cu el atîtea întruniri economice, culturale, bisericești și politice. Iar, la prilejuri potrivite, mergeam noi pe la eî, întrînd in casele lor și stînd cu eî o clipă, două de vorbă. Totdeauna adunările erau ori economice, ori bisericești sau culturale (ca prelegerile Asociației, etc.): cîte un picușor de politică tot făceam noi cu oamenii, mai răspicată sau mai discretă, — cel puțin după adunare. Și așa ajunsesem a ne înțelege foarte bine cu acești frați ai noștri din popor, — chiar și atunci cînd li spuneam gîndurile noastre numai în surdină, cu jumătate de gură Ce frumoase erau, Doamne, aceste scene, și ce fericiți eram noi, cînd vedeam cum sîntem înțeleși și numai după un semn, după un gest, dintr’o alusie, dintr’o pildă și asemănare !... E*a cîte un țeran dacă vedea că noi am spune și n’am prea spune tot ce nu arde la inimă, ni tăia vorba, zicîndu ni: — <Eî, lasă, d*le, că nu sîntem noi așa de proști! Vedem noi ce vreți dv , ce ni*ați spune, dar nu puteți !...> îmi aduc aminte de-o prea frumoasă scenă de acest fel: intrasem în casa unui tînăr țeran, abia de curînd în cuibul său, ca însurățel nu de mult. Casă curățită, frumos împodobită cu țesături măiestre pe culmi, cu două rînduri de perini curate pe pat și cu icoane sfinte pe păreți. Printre «icoane», îmi atrase luarea aminte una mică, cu scrisoare în loc de chip. Ea era tipărită, avînd la mijloc imprimat mare și cu litere roșii, cuvîntul n Țmiașt. In text numele tînărului stăpîn al casei și al acestei diplome, iar jos iscălit un nume nemțesc, acel al coman-