Neamul Românesc, martie 1916 (Anul 11, nr. 10-13)
1916-03-06 / nr. 10
Ann1 al X’-lea. No. io wear* • ^r.w:**: :***srcSaia&a^^dfifenek*^ București, 6 Mart 1916. onor exemplarul. Administrația la Vălenii-de-Munte FOAIA PARTIDULUI NAȚIONALIST-DEMOCRAT Plata anuală M Ö Velină toate falte 30 lei Pentru „Moldova“. „Moldova“ răspund*, la articolul mieii din al trecut. Răspunde pe alăturea Mim îi e obiceiul și cum îî e nevoia Ca să se vadă ce întortocheri pot ieși din capul tulbure al unor oameni de rea-credință, reproducem chiar txtul impudic al pamfletului : „Se știe că d. Nicolae Iorga a declarat război a împăratului Franz-Josef. Acest eveniment istoric s’a întâmplat în împrejurări cunoscute. I. Iorga făcea acum cîțiva ani, o excursiune prin Bucovina. Zgomotos și iubitor de faimă, cum a fost întotdeauna, d. Iorga străbatea orașele Bucovinei însoțit de un grup de „studenți“ cari făceau „atmosferă1 împrejurul său pe oriunde se opria. D. Iorga făcea conferințe, conferințe în care Austria era maltratată fără milă. înceți cum sunt Nemții, ei au răbdat mai mult timp atitudinea d-lui Iorga, pănă ce, într’o zi, la Suceava, representantul Guvernului, un Român bucovinean, s’a hatorit să roage pe d. lorga să-și întrerupă călătoria sa în Bucovina. De atunci d. Iorga a jurat răsbunare împotriva Austriei și a declarat războiu împăratului Franz-Josef. De atunci a crescut hit rui mori extraordinar dragostea sa de Ruși. Așa de tare a crescut, că d-sa e astăzi mai Muscal decit Muscalii. Ceia ce istoricii ruși știu și mărturisesc, ceia ce oamenii lor politici o recunosc, d. Iorga contestă. Astfel nimeni în Rusia nu contestă existența Ucrainienilor (sic), pentru d. Iorga ei nu există. Interesul Rusiei țariste cere suprimarea Rușilor Mici, d. Iorga îi suprimă. Se cunoaște faimoasa sa apostrofă la Ceră: Ucraina (sic) nici nu există ! ț La acest ucaz al d-lui Iorga prin care suprima un popor, răspunde d. C. Stere printr’un articol pe care-l publicăm în numărul nostru de azi.u „Moldova“ minte ca o promisiune de dreptate maghiară sau ca un consul-Prohaska oarecare. Oricît aș fi de „zgomotos și iubitor de ' faimă”',— ceia ce o arată, între altele, adinea tăcere în care las să se strecoare întreaga mea muncă științifică, ce nu s’a învrednicit, în aproape douăzeci și cinci de ani, de zece dări de samă în țară, față de atenția ce i s’a acordat de un public competent peste hotarele neotetic, — n’am străbătut Bucovina, întovărășit de studenți, cu sau fără ghilemetele d-sale, n’am ținut conferințe nicăieri, n’am nevoie de nicio „atmosferă“ și n am „atacat“ pe nimeni. Cind am scris ,,Neantul Românesc în Bucovina“ , am călătorit absolut singur, și nimeni n’a știut de drumul rastă făcut pe banii miei și fără niciun alt scop decit a ș fi. , N’am fost rugat în particular de un funcționar român din Suceava să nu continuii casa mea, ci, în cursul unei călătorii cu membrii Ligei spre Suceava, am fost oprit la hotar și expulzat, pentru că în România m’am pronunțat contra îngenuncherii politice față de Austria. O țară întreagă făcea atunci, cu prilejul reînnoirii Convenției de comerț, același lucru. De ei nu de atunci sunt contra politicei cu Austria. N’am nicio dragoste pentru Ruși, ci pntru poporul nostru singur. Dar nu cred că politica unei țeri se poate face cu sentimentele unei mahalagioaice înciudate nici cu speranțele în străini ale unui ministeriabil lihnit. Aceste lucruri se știe perfect și de Virgil Arion, fiindcă a fost martor, factor, și aprobator constant al agitațiilor anti-austriece, la care n’avea destule lacrimi și gîtlej și accente melodramatice în talentul său. Cu privește polemica pe care o deschide cu mine, pe teren științific, erudiția d-lui C. Stere, vom vorbi aiurea, lui Academia Romina, limpede și doveditor. Cine vrea să învețe, n’are decit să poftească. E loc în tribune pentru oricine vrea să-și lumineze ignoranța ori să-și preciseze nelămuririle. N. IORGA. Ce țin nu-țî place, a tuia nu face. ‘ENTRII f N COI.EG D. C. Rădulescu-Motru e profesor de filosofie, nobilă și senină îndoinicirea spiritului Omn* ~ E-mrrrr • ' '' -care se vorbește de supremele avînturi ale minții omenești. Ajuns la vrîsta maturității științifice, d-sa a candidat la un loc în Academie. D-sa are colegi, pe cari trebuie să-l respecte, și între ei amici, pe cari trebuie să-l iubească. * Dar d. C. Rădulescu-Motru este directorul unei reviste. Și în această revistă d-sa publică o presă „științifică“ supt care se ascunde reaua credință și calomnia unei ambiții nemăsurate. Iar aceia în cari colaboratorul săli împroașcă, într'un stil pe care nicio revistă din lume nu l-ar admite în oartea sa grobienii, sunt toți colegi ai săi de Universitate, pe cari și-l dorise și colegi la Academie, sunt foști colaboratori statornici ai revistei, sunt, doi din el, prieteni personali, vechi prieteni personali al d-lui director. Morala? O Doamne, morala! Morala --- căutați-o în „Cronica“. Număr de număr, prin scris și prin desemn, d. C. Rădulescu-Motru e presintat ca ultimul dintre oameni, tdgăduindu-i-se orice valoare supt orice raport. De ce ? Pentru multe motive, dar desigur pentru unul decisiv. Cinc d-ta,profesor de Universitate, om matur, cu deplin simț de răspundere, lași să se maltrateze la d-ta acasă colegii și colaboratorii d-tale așa, ce respect de d-ta însuți impus unor ziariști, cari, esteți capricioși, n’au nicîun fel de legături, deci de datorii, față de omul pe care-l birese fiindcă așa li face plăcere? Exemplu trahunt, domnule coleg: „Au miei mine țieu, zice altă vorbă cuminte. Iar Scriptura pecetluiește lucrul, lapidar: „Ce ție nu-ți place, altuia nu face“. N. IORGA. Trec bătrînii.... Din satele ascunse în văgăunele munților, din satele împrăștiate din Carpați pănă pe malurile intingerate ale Tisei, vin în cirduri bătrînii, chemați să iea arma îi mină, să meargă pe îndepărtate timpuri de luptă, să se războiască pentru acel de la cari n’au avut decit chin, jale, prăpăd și pustiu! Cu fața uscată, cu ochii adîncițî la fundul capului, de durere, cu aratele zgîrjit, cu palmele cotoroase de munca grea și istovitoare, străbat bătrînii cărările codrului, scoborindu-se spre orașele pline de răniți și de schilozi, vin in cirduri, șoptindu-șî in taină durerile. Durerile lor? Nu sunt de astăzi sau de ieri, ci sunt de sute de ani. E un vulcan care ține ascunsă lava ce izbucnește la timpuri anumite, e oceanul care primește în sinulsui apele vitregi noarte; e Hristosul care pouiește cu resemnare împunsăturile ticăloasa In coasta î nevinovată. S’au dus feciorii și au murit, au murit pe brazdele tăiata da ghiulele, și sîngele lor a curs năvalnic și clocotind în virtojul nebunesc al luptei. Vigoarea lor tinerească, sîngele strămoșesc războinic, speranța unor vremuri mai bliode și mai dornica ii mina, prin fumul gros și înnăbușitor al tunului, la încăierări sălbatece. Ei au Tom ajâți* să moar…..prea de cu vreme: se vor bucura copiii lor măcar de niște zile mai vestic și mai răsplătitoare. Au murit cu această credința în suflet. Vor veni acele zile de răsplătire a jertfelor făcute cu atîta uitare de sine, de libertate In puterea aceator jertfa supraomenești, vor veni acele zile de unire frățeasca a tuturor Rombilor, de dumnezeiască conlucrare a lor pentru binele omenirii ? Trec bătrînii gribovii', și o lacrimă izvorîtă din colțul ochiului se scoboară pe obraji în jos. E lacrima pentru nepoții rămași fără părinți și fără ajutoare, pentru fiii căzuți in șanțuri noroiorsi, loviți de glonț dușman, și pentru soarta care se poartă atit de vrăjmășește cu neamul lor. Sîrgelo «valah» a cui» șiroaie, dar tot mai cere de unde să curgă. Sa moară «Valahii» pe dropii îndepărtate, și in spasmuri de nebuni să-și dea sfirșitul! Pămintul să 93 ingrașe cu carnea lor și unii sălbiteci să li ducă depărta, pstte hotare necunoscute, strivuile ciopârțite. Muriți pentru ideal maghiar, doar e Stat «unii* maghiari ! Pentru jiriile noastre, Dumnezeu cu de sus este izvoul răsplătirilor. Trec bătrînii spre garnizoane, și in mintea lor le desvăluie pentru ultima oară, poate, toate suferințile suportate pe nedrept, toate asupririle și toate lucrările. E o tng die grozavâ și înfiorătoare, e o tragedie da «lacrimi și siege». O cunosc cu cit-ar că cuntul bătrînit cu plete cărunte, dar o cunosc și copiii cari abia incep să judece. E tragedia îngrozitoare a neamului românesc de dincolo, e tragedia Încă în desfășurarea ei. U.a drăcească și tic&liană au fața in față cu supremul ajutor și suprema sforire. Au plecat bătaiați pe timpuri de luptă, au dus cu el comorile cele mai sfinte, idealurile cele mai curate, glodurile cele mai pioase ! Se vor mai întoarce de pe acele timpuri Înroșite și aprinsa,or mai vedea căsuțele liniștite și goala, vor mai auzi doina de jale In codrul desfrunzit da durere? Vor mai păși cu sfințire pe glia moștenită de veacuri? Vor mai vedea veselia zglobie a satelor, dar mai ales durerile nesfirșite pricinuita de această nebunie omenească ? 1 I. Birdescu.