Neamul Românesc, iunie 1918 (Anul 13, nr. 150-178)

1918-06-02 / nr. 150

Anul al­ XlII-lea, No. 150. ABONAMENTUL : Pe un an, în țară, 40 de tei REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA: Iași, Pasagiu? Baau­u­l 3 (Agenția teatrală „Thalia*) M NI Sensul unei înșesite alegeri O sforțare de a înțelege Gruparea politică din jurul d-lui general Averescu a hotărît să nu puie candidați la alegerile pentru Par­lamentul care e chemat a da ratifi­carea păcii ale căcii preliminare au fost iscălite de d. general și a schimba reformele Constituantei trecute cu­ alte reforme, în sensul vederilor d-lu­i Garoflid, membru, cum se știe, și al Cabinetului presidat de d. Averescu. Dar ea a pus în câteva locuri can­didatura șefului ei, și în cîteva alte locuri candidatura aceluiași a fost pusă de anume categorii de alegători Un strălucit succes a intim­pinat și la Vasluiu șî la Tecuciu și la Severin și la Suceava candidatura unică pusă de „Liga Poporului“ și de grupele cetățenești. Niciodată pusa astăzi atîta popularitate nu s’a îndreptat în Ro­mânia către un om. Și e natural să căutăm a fixa sen­sul acestei manifestații politice. Dacă d. Averescu ar fi un om po­litic care.. A* d­eveferire și nu firjris? ÉptinsQ în el, dacă d-sa ar sta în fruntea unei grupări cunoscute și recunoscute, care să fi arătat ce este în stare să facă prin unitatea de di­recție, prin credința și disciplina mem­brilor ei, ar trebui să spunem — și cei cărora li place, și ceilalți, dacă ar mai fi — că programul d-lui Ave­rescu e simpatic, că soluțiile sale sînt aprobate, că partidul său se impune pentru a lua puterea, a armul și a reforma. Dar în persoana d-sale se întîlnesc reunite mai multe însușiri. D. Averescu e cel mai vestit din­tre generalii noștri, e acela care a oprit în loc pe Mackensen în Do­brogea, mîngîindu-ne de cele mai dureroase infringeri din acest războiu ; e acela care a trecut la Flămînda Du­nărea pentru a ne răzbuna , acela care a făcut din linia Carpaților sprijinil unei strălucite apărări și care midim colț de Moldovă a dat și mai de­parte dovada metodei sale fără greș și a izbînditoarei sale răbdări. D. general e și fostul șef al Mi­nisteriului care în condițiile și cu con­dițiile știute a iscălit preliminările de la Buftea. D. general e actualul șef al parti­dului în care cele mai disparate ele­mente stau fără legătura unui pro­gram în jurul unor merite care nu se pot împărți și unei popularități care nu se poate fărâmița pentru a se dărui. In „Liga Poporului“ e loc pentru toate interesele celor mari ca și pentru toate speranțele celor mici, pentru instinctul marelui proprietar ca și pentru setea de pătimii a ță­ranului, pentru estetismul blasaților ca și pentru realismul sănătos al mul­țimilor, pentru metodele vechiului po­liticianism ca și pentru dibuirile re­voluționarismului mai recent, pentru trecutul cel mai încărcat de bagaje, ca și pentru cel mai sprinten voruijor al celei mai nouă încercări politice. Nu se cere pentru a întră nicio condiție, și nicio muncă pentru a rămînea. Cei din ceasul al unsprezecelea al poli­ticei românești, ba chiar și cei cari l-au pierdut și pe acela, pot sta în bună frăție alături cu aceia pe cari abia îi chiamă dreptul unei vieți nouă. Partizani ai unei direcții de politică externă se cotesc zilnic cu aceia cari nu vor să se despartă de cealaltă, cari privesc ca o datorie și o onoare a nu se despărți de dînsa. Apărătorii războiului întîlnesc la șefie pe meri­tosul luptător, pe generalul ilustru, aceia cari sînt bucuroși că s'a încheiat mai repede cu urmările hotărîrii care e pentru dânșii o greșeală, se vor bucura că în fruntea lor stă acel care a făcut, fie și cu piciorul sting, ce d­intîiu pas către pace. In „Ligă” trebuie să se vorbească cu simpatie de țeran, dar e liber cineva să inter­preteze această simpatie după con­cepțiile ca și după nevoile sale și ale clasei sale. Șă ni se ierte această precisare mai întinsă a unor lucruri care pentru multe minți se văd a fi încă nelă­murite, c.% inostasii ale coexistă, facind o singură %i|ă fisică, iubită de popor, dar nu și o singură ființă politică, inteligibilă pen­tru mintea lui și îndreptătoare pentru aspirațiile lui, către cine au mers gla­surile din ultimele alegeri? Către un program, nu, fiindcă nu este. Către un partid, nu, fiindcă, nu nu­mai că nu s’a format, dar nici nu se poate forma decît în sensul unei aso­ciații temporare, care se va desface de la sine la cea dintăi o ciocnire de ambiții, ori în acela al unei clientele pe care și patriotismul și onestitatea „șefului” o va răspinge. Către acela care a guvernat o lună și jumătate fără ca o singură iniția­tivă să fi putut pleca, așa cum au fost împrejurările, de la grupul de persoane așa de eterociit din care se făcuseră miniștrii României, iarăși nu, fiindcă nu sânt resultate care să se poată aprecia. Către acel care a semnat un act de părăsire și desmembrare capabil de a fi corectat așa de simțitor prin silințire, de o normalitate stăruitoare, ale succesorilor săi, veniți din acea clasa conducătoare pe care, într’un gest de Cromwell, d. general ar în­lătura-o,—ferească Dumnezeu ! Către pedepsitorul „crimei* ? Dar sînt alții nu mai puțin deciși și cari au în­mină altă sabie decît a gene­ralului. Atunci ? Sensul adevărat dau fixat alegătorii ferani din Suceava și din Mehedinți. Ei cari nu știu ce e partid, program, șef și preliminarii. Și a fi fost o clipă întruparea u­­nei lupte și expresia unei dureri e un rol pe care n’ar trebui să-l schimbe nimeni cu acela de a se trudi zădar­­nic pentru înjghebarea unui „partid". N. IORGA. CUGETĂRI Diplomația samănă cu statuile din mie­zul nopții: amenințătoare, uriașă în ochii ricoșilor, ea se topește ca o ceață sup­­­ire înnain­tea acelor cari se apropie de dînsa cu hotărîre. (Mazzini.) 10 BANI EXEMPLARUL «Imsauunu»-m-------------­ Acum aproape o jumătate de veac, chestia orientării politice a României era­u ordinea zilei. Partidele, ca și oamenii clitici isolați, ca­ și cugetătorii, agitau necontenit idem îndreptării care se im­­punea noului Stat ce ieșise abia din marea operă comună a Unirii de la 1859. Să păstrăm Moldova și sa ne sprijinim de Austria, spunea Nicolae Istrati, a Că­rui țarină poate tot­uși nu tresaltă de bu­curie astăzi, în m­omîntul de la Boto­­păoești, cînd granița trece la Răsărit de estul muncii și odhnei sale. Să lăsăm, veșnic neutri, toate în sama Europei, în special a Europei occidentale, a sărit mină ridicat Principatele la 1856, după răz­boiul Crimeii, tatei pentru Rusia încăl­cătoare a autonomiei noastre străvechi. Și erau și alții cari ziceau, de vreme ce nu trebuie pentru a trăi Independența și tot ce e în legătură cu demnitatea și interesele esențiale ale unui Stat modern, de vreme ce acea Europă, prinsă de gri­jile ei proprii și îndușmanită în sine în­săși, nu vrea sa ne ajute la aceasta preferind si susție pe Turci, așa cum sunt și cum îi tabuie ei, de vreme ce Anglia ne închină la Constantin­opol ș Franța la Viena, să întrebuințăm orice mijloc pentru a face pasul înnainte pe are ni-1 impune desvoltarea noastră is­torică. La nevoie, și pe Rusia însăși s’o și­nainte de a încheia noi o convenție, dar știind bine că nu li-o putem retușa, Ru­șia trecură Prutul, urma o discuție în Cameră și Senat. Dimitrie Sturdza Ioan Ghica nu cereau neutralitatea ab­so­lută Man­o­lac­hi Costachi arăta că sîntem prea slabi și prea săraci pentru a avea o politici. N. Blaremberg afirma că a vota convenția „însemnează a subscrie actul de deces al națiunii române a fice o „politică de ciocli". Boierescu stăruia că noi nu sîntem în Orient și că, dacă Turcia se prăbușește, să ne ferim de a ne găsi supt ruinele ei (!), iar­­ P. P. Cirp indica primejdia că vom a­junge a colabora cu Rușii peste Dunăre: „Și atunci vom­ întreba : ce foloase putem primi noi din această alianță, ce nu va impune sacrificii enorme? întinderea te­ritorială? De­sigur nu, întinderea de drepturi—vedeți că nu! Căci convenția a­­ceasta nu nu dă mai mari drepturi de­cît tratatul de la Paris*. D. P. P. Carp uita un singur lucru: că Europa de la tri­tatul din Paris, admirabilă Rosinantă, avea la 1877 un singur defect: că era moartă la fața acestei mișcări în lumea po­litică, ministrul de Externe, M. Kogăl­­niceanu însuși, arăta cele trei căi ce ni se deschideau: „A sta așa" — și-și în­crucișa mîinie; „a purta la pălărie flo­ricica cea frumoasă a d-lui Sturdza, care poartă numele de neutralitate, fără co­lori și fără miros". A lui Dimitrie Can­­temir: „să ne unim trans și direct cu Rusia, să punem armata noastră în rai­durile armatei Rusiei, să trecem Dună­rea și să luăm și noi parte la emanci­parea popoarelor creștine", drum care nu este de aruncat, cu condițiune de a ne uni și cere drept a­vant agii: Indepen­dența, Gurile Dunării, Dobrogea etc.“. Și al treilea, mijlociu, „al silințîlor noastre să păstrăm ce avem“, Viena-l recomandase: „Europa­ apro­base, lumea politică-l impusese, Kogăl­­niceanu l adoptă. Și, fiindcă situațiile au totuși logica lor, am ajuns la drumul cellalt, al ali­anței. Dar — fără „condițiile“ de care vorbia în seara de 17 April 1877 marele mi­nistru. A trebuit să cerem în toate păr­țile și să căpătăm neîndestulător și greu ceia ce ar fi fost altfel un drept al nos­tru, răsplată a curajului politic, care în­fruntă riscul. N. IORGA 8 discuție É pe vremuri , Generalul Prezan de MIȘU POP fost deputat de Dolj De cîteva zile prin ziarul „Arena" s’a pus în discuțiune „Afacerea Socec". O­­dată cu aparițiunea ei în acest ziar, ara­ncezat a-i mai trimite articolele mele, ar, dacă m’am decis a scrie și eu în a­­ceastă chestiune, este că nu a indignat procedeul întrebuințat. Nu am nimic de zis că afacerea Socec se discută și cei interesați caută să facă lumină în jurul ei. Revolta mea se datorește faptului că se urmărește prin aceasta și prigonirea numelui unui mare general, care prin priceputa lui conducere a putut înscrie n Istoria Țerii și a neamului luptele de a Mărășești, Mărăști și Oituz, care au făcut admirația aliaților, și chiar a vraj­mașilor noștri. Oricît s ar arata să se arunce cu no­roi« în generalul Prezan, faptele vorbesc de la sine. Izgonirea generalului Iliescu din capul Marelui Cartier General a fost unanim aprobată, precum și încredințarea acestu Comandament generalului Prezan. Dacă Misiunea Francesi a avut partea ei de merit în refacerea armatei noastre, — nu mai puțin ordinil« și disposițiunile date de generalul Prezan au contribuit cu armata, care se găsea într o stare de plîns, în cîteva luni, să facă atîta pro­gres că nu mai era de recunoscut, atît ca organisare, cît și ca moral. Nu prin reclame de ziar și nici prin insinuări, gr­esul general a căutat să-și clădească pie­destalul. Prezan a rămas militarul ne­clintit la postul său, și nimeni nu a putut ma­i schimba ! Niâ Guvernul de colabo­­s shimbe planurile sau disposițiunile, fiind­că el nu era nici omul lui X, nici a lui Y; de aceia gazetele liberale și tachiste fac azi și nu-i ieau apărarea. îmi amintesc de un fapt petrecut a­nul trecut, cînd soldații pe front duceau mire lipsă de hrană, și cutărui om pe li­sta nepăsător i se aduceau acestea o cunoștință de către Marele Cartier General. „Du-te și-i spune d-sale că ar­mata nu se ține cu minciuni", erau cu­vintele rostite cu glas tare de generalul Prezan, revoltat, în auzul ofițerilor de la Marele Cartier General, atunci cînd i se trimisese vorbă, că generalul să mai aibă răbdare. Orice acusațiuni militare postume a­­duse azi, chiar de către militari compe­tenți, nu au nicio valoare. Generalul Prezan nu poate fi făcut răspunzător de­cît de partea a doua a războiului, și a­­ceasta constituie cea mai frumoasă pa­gină din istoria recentă a Țării Românești. Dovadă că generalul Prezan nu a fost călăuzit în lunga sa carieră, ci­ și în con­ducerea Marelui Cartier General, de in­terese personale este că, părăsind armata, pe care a servit-o cu credință și devota­ment, nu s­a gîndit nici până astăzi să se înscrie într’un partid politic sau să se răpadă la condei pentru a răspunde în calomniile numeroase ce se debitează contra sa, sau să facă destăinuri sensa­­ționale, privind faptele bune sau rele ale campaniei noastre, după cum au făcut atîți alții. Dacă am scris aceste rînduri, eu, care nici nu am cinstea de a cunoaște per­sonal pe d. General Prezan, este el so­cotesc de datoria fiecărui C­e­n­s­u­r­a­t Aceasta nu se chiama aparare, niadcă generalul Prezan nu are nevoie de apă­rare. Faptele lui militare vorbesc singure. El râmîne ca un adevărat simbol pentru aceia cari nu urmăresc în militărie be­neficii personale, ci împlinirea celor mai sfinte datorii către Țară și Neam. MUNCA Receziam, în vremea din urmă, cartea lui Cropotchin: Ogoare, Usine și Ate­liere. Spre a-și apăra părerea, că fiecare țară trebuie să producă cît mai mult pentru consumația proprie, autorul îngrămădește exemple peste exemple. Sunt pagini de apoteosă a muncii omenești, sprijinită pe știință. Exemplele nu sînt luate nu­mai din industrie, creațiunea omului mo­dern. Se presinta mai ales muncitorul a­­gricol, ajuns, prin voința sa, să nu-i pese nici de cer, nici de pămînt, fi­e în de-a­­sauns spațiul, lumina și un capital inițial; încolo poate scoate hrana și din piatra seacă. Știe să-și pregătească pămîntul, să-l încălzească cît trebuie; știe să în­chidă slaba căldură a soarelui de iarnă, mărindu-i puterea; la urmă nu are ne­voie de ea, căci poate să o înlocuiască prin căldura artificială. Anotimpuri nu există pentru el; culturile sînt variate după voință. In luna Februar tn trads în piață 3lruguri copți, iar în April­­ cartofii sînt scoși din pămînt. Alăturea de carte aveam niște fișe­­notițe pentru o lucrare asupra României, cu însemnări relativ la mișcarea noastră economică din ultimii ani. Una din ele cuprindea enumerarea articolelor impor­tate din capitolul mare al produselor a­­nimale și vegetale. Ce contrast izbitor! De o parte stătea scris: Synteza,­­fără cărbuni, fără minereuri de fier, a deve­nit exportatoare de mașini cu vapori, de­ocomotive. Belgia industrială, prin vo­ința și perseverența omului, a ajuns să exporteze struguri, măcar că e în afară de regiunea în care vița poate trăi în iberiate. Danemarca, patria asociațiuni­­or muncitorești și a culturii mulțimii, a rimei (in 1904) numai în Anglia unt de 250 de milioane lei, ouă de aproape 50 de milioane de lei. De altă­­ parte, culegerea datelor asu­pra României arată contrarul. In 1913 s’a adus : 1.578.323 chilogra­­me de legume verzi (176.911 lei); două milioane 7.228 de chilogram­e de cartofi de l Shuipasscu (120.433 lei), legume uscate, conserve, ciuperci (174.000 de lei în 1912); aproa­pe 6 milioane chilograme de fin, de peste 290.000 de lei, flori proaspete de 200 de mii de lei. Mai departe s-a importat: semințe de toate soiurile arpagic, 116.917 chilograme de unt, 394.509 chilograme brînzetuii (907.371 lei), lapte dulce, lapte condensat, lapte acru (peste 12.000 de Chilograme în 1912) ; 139.960 de chilo­­grame miere (167.952 de lei); 269.665 de chilograme de ceară în 1912 (898.876 lei) și chiar ouă de furnici. Se aduc struguri (peste 3 milioane de chilograme­=peste 800.000 de lei în 1912), mere (128.000 de lei în 1909), pere, caise proaspete, pe lingă fructe uscate (295.334 chilogra­­me), magiun, marmelada și tot soiul de produse alimentare derivate din fructe. Condeiul cade din mînă! Inșirarea tu­turor produselor alimentare pe care le putem căpăta din pămîntul țerii, dar pe care le aducem din străinătate, aruncă un nor gros asupra chipului cum a fost condusă in trecut economia noastră na­țională. Nu am ajuns să scoatem din muncirea pămintului bogat în substanțe hrănitoare, favorabil oricărui soiu de cul­turi, nici măcar tot cît nu trebuie pentru consumațiunea internă. Dar, chiar și din ce am produs, în această direcție, nu noi înșine am cîștigat­ dovadă cele 15 milioane lei luate din țară, în fiecare an, după socotelile unui atașat agricol de la Legația germană din București, de către zarzavagiii bulgari. România dă gria și alte cereale din bielșug. E drept. Aceste produse for­mează sprijinul principal al întregului nostru comerț exterior (chiar 80.62 la sută în 1911). Am azvîrlit sămînța ori­unde se putea azvîrli, peste șesurile mă­noase, peste iazurile secate, peste locul pădurilor tăiate, ne-am agățat pănă unde s’a putut, pe coastele dealurilor, ca și ale munților. Dar atît. Se înțelege că pro­ducția generală a crescut în legătură cu întinderea terenului de cultură. De la

Next